DOINA JALEA - "Radiodifuziunea română e o mare doamnă”

- De mai bine de trei decenii, conduce cu mână sigură postul România Actualităţi. În mai puţin de două luni, se va retrage însă de la cârma instituţiei, lăsând în memoria românilor doar o voce care a făcut istorie. Doamnelor şi domnilor, la microfon, Doina Jalea! -

Cu diafragma pe microfon

- Sunteţi una din vocile foarte cunoscute ale pos­tului naţional de radio. Cum vă simţiţi după atâţia ani de jurnalism "pe unde”?

- Mă simt exact ca la începuturile mele, în această minunată instituţie. Vin cu la fel de mare drag în fiecare dimineaţă şi am aceleaşi emoţii când se aprinde becul on air. Am aceeaşi bucurie de a face radio, deşi acum o fac indirect, prin cei tineri, de pe poziţia de manager. Chiar dacă am încărunţit, nu m-a încărunţit radioul. Şi în orice clipă, dacă aş avea po­sibilitatea, aş ridica din temelii un radio nou şi proaspăt.

- Vă mai amintiţi prima zi la radio?

- A fost aşa: printr-o întâmplare a destinului, am aflat că radioul, ră­mas fără nemţi, scoate la concurs pos­turi în redacţia de limbă ger­mană. Pe vremurile acelea, nemţii plecau din România, într-un ade­vărat exod. M-am prezentat deci la concurs. Şi, intrând prin strada Te­mişana, am nimerit într-un moment în care, în holul radioului, Orchestra Naţională Radio făcea o repetiţie generală. Venită dintr-un mediu aspru, bărbătesc - predasem engleza în aviaţie -, m-am trezit dintr-o dată printre doamne îmbrăcate splendid, în bluze de mătase de culoarea untu­lui şi cu fuste lungi, de tafta, şi prin­tre domni în frac, care fumau pipă. Mirosul acela de tutun, parfumurile de damă, holul căptuşit cu lemnărie lustruită... toate îmi spuneau că in­tru într-o lume care nu e a mea, o lume care îmi plăcea şi pe care mi-o doream. Intrasem într-un mediu foarte... feminin. De aceea îmi pla­ce să spun că Radiodifuziunea Ro­mână e o mare doamnă. La exa­men, una din cele mai dificile probe a fost faimoasa cabină 14, care exis­tă şi azi, unde trebuia să mă aşez la microfon şi să fac, din imaginaţie, primele 12 minute dintr-o emisiune de tineret în limba germană. Nu mai ştiu ce am vorbit. Îmi aduc însă amin­te că îmi bătea inima atât de tare, încât o auzeam în urechi, nu din interior, ci din exterior, fiindcă acustica aces­tei cabine e perfectă. Am avut cele mai mari emoţii din viaţa mea. O emoţie teribilă şi plăcută în acelaşi timp. Şi acum, când văd becul roşu, mi se strânge ini­ma de bucurie şi mi se aşază parcă diafragma pe mi­crofon.

- Aţi lucrat, de-a lungul carierei, în aproape toate genurile de radio. Dintre toate care v-a rămas la inimă?

- Reportajul! Vreo trei ani de zile, cât am lucrat la redacţia de limbă germană, am bătut ţara, cu prioritate în comunităţile săseşti sau mixte. Am cunoscut oameni şi locuri extraordinare. Reportajul mi se pare piatra de încercare a oricărui jurnalist. Ştirea e ştire, iei un fapt, îl pui în cuvinte, îl dai mai departe. Dacă un radio program îţi solicită inteligenţa şi viteza de reacţie, reportajul pune la lucru imaginaţia şi dragostea de a vorbi cu oamenii. De reportaj nu te poţi plictisi, pen­tru că se face cu inima. Dacă nu te apropii cu dra­goste de subiect, nu poţi face nimic.

"Nu manipulăm pe nimeni”

- Cum vă explicaţi că în ciuda schimbărilor pe care le-au adus ultimii 20 de ani, Radio România e încă în preferinţele românilor de peste tot?

- Radio România e o corporaţie care include mai multe posturi de radio. Dar e adevărat, avem public fidel pentru fiecare. Sunt, de pildă, oameni care ascultă cu mare drag Antena Satelor, pentru muzica autentică de acolo. O parte a publicului, obosită de politică, de zgo­motul televiziunilor, se îndreaptă spre oferta Cultu­ra­lului, adică spre valoare de profunzime. Noi, la Ro­mânia Actualităţi, cărăm oarecum poverile zilei: tre­buie să acoperim actualitatea zilnică 24 de ore din 24. Asta nu ne permite să ne aşezăm şi să intrăm foarte mult în emisiuni de profunzime sau să abordăm formate dedicate sufle­tului şi inimii. Dacă oamenii ne îndrăgesc e pentru că nu manipulăm pe nimeni. O spun chiar ei în son­dajele de opinie: facem un jurnalism responsabil, nu facem mercenariat de presă, suntem oneşti în felul în care le prezentăm informaţia, iar oferta e diversificată. E adevărat că noi ne per­mitem să facem şi reportaj, şi do­cu­mentare, deci lucruri mai cos­ti­sitoare, care iau timp mai mult, pe care alte posturi, presate de cerinţele comerciale şi de rating, nu şi le per­mit. E importantă audienţa şi pentru noi, dar nu alergăm cu limba scoasă după senzaţionalul care face rating.

Domnul care şi-a pierdut pălăria

- Cum ştiţi ce aşteptări au oa­me­nii? De unde vă luaţi tempe­ratura publicului?

- În mod normal, se lucrează cu instrumente ştiinţifice, cu sondaje cantitative, privitoare la valurile de audienţă. În funcţie de banii pe care îi are radioul, se mai fac şi studii cali­tative, care sunt mult mai intere­sante. Vă dau un exemplu. Acum patru ani, am făcut o campanie foarte frumoasă de popularizare, care ne-a ridicat au­dienţa cu două procente. Pe atunci, sondajele arătau că oamenii ne asea­mănă unui domn în costum cenuşiu cu pălărie, de 55 de ani sau mai bine, care îşi plimbă câinele în lip­sa altor obli­gaţii şi care e foarte preocupat de cultura lui gene­rală. Ultimele sondaje ara­tă însă diferit.Am întinerit în ochii publicului cu zece ani. Domnul acela are 45 de ani acum, e stilat, se îm­bracă tot la costum, dar costu­mul nu mai e cenuşiu. Şi nici nu mai poartă pălărie. Nu-şi mai plimbă câinele visând la tot felul de lucruri, ci e un om activ, care se mişcă în mediul urban cu uşu­rinţă. E un pic trecut, dar e la fel de seducător ca Robert de Niro (râde). Însă dincolo de toate sondajele acestea, cu timpul, dezvolţi pur şi simplu un feeling. Un simţ special care îţi spune ce vor oamenii.

- O intuiţie, un fler...

- Exact. Revista Formula As şi Radio România Ac­tualităţi sunt produse cu un public tradiţional, care ne iu­beşte şi care nu renunţă la noi indiferent ce tentaţii sunt pe piaţă. Au în comun acest jurnalism făcut cu ini­ma. E un dialog cu publicul, de la inimă la inimă. Or, de regulă, pe piaţa media, dialogul e de la minte la min­te. S-ar putea să mai existe însă şi o altă explicaţie - ştiu că unii vor zâmbi. Se poate întâmpla să nimereşti pe planul pe care Dumnezeu îl are cu tine. Dacă planul lui este ca tu să transmiţi cuvântul unor generaţii, vei avea şi flerul de care vorbeam. Vei avea intuiţia, acel ceva care vine de Sus. Uite, eu am visat toată facultatea să mă fac profesoară de engleză la clasa a 12-a. Şi am ajuns la radio. Cred că destinul m-a purtat acolo unde a trebuit, acolo unde a fost nevoie de mine.

La cârma unui vis

- Sunteţi o persoană foarte credincioasă. Se împacă asta cu poziţia de conducere pe care o aveţi, cu nevoia de a ţine ferm cârma unei instituţii?

- Nu sunt la cârma unei instituţii, sunt la cârma unui vis. Şi nu sunt adepta durităţii. În dosul unei idei jurnalistice sunt oamenii cu care o pui în aplicare. Or, dacă nu reuşeşti să motivezi oamenii aceştia, să-i ar­mo­nizezi astfel încât să lucreze cu plăcere, de dragul ideii şi bine împreună, poţi să le dai salarii de zece ori mai mari, că nu rezolvi nimic. Cu duritate şi asprime, omul îşi va face strict datoria, nu va pune nimic de la el, nici un pic de pasiune. Noi lucrăm aici cu drag şi en­tuziasm, dar repet, nu e meritul meu, e de undeva de Sus. Şi nici rezultatele nu sunt ale mele, ci ale unei echipe, ale unor oameni care iubesc radioul, care nu se plictisesc de el şi fac meseria asta cu tragere de inimă.

- Cum e generaţia care vine din urmă? Îi pre­găteşte Facultatea de jurnalism suficient de bine?

- E o generaţie superbă. Tinerii noştri au talanţii de la Dumnezeu, dar şcolile de jurnalism nu-i ajută să-i înmulţească. Lipseşte din facultăţile de jurnalism prac­tica de presă. Profesorii se axează prea mult pe teorie. La ce foloseşte să ştii că există întrebări deschise sau închise? Când stai pe teren, în faţa interlocutorului, e vor­ba de fler, de inteligenţă, de intuiţie. Acolo funcţio­nează inima, felul în care te deschizi către el. Pe de altă parte, convingerea mea e că un bun jurnalist nu trebuie să fie neapărat absolvent de jurnalistică. Am întâlnit mulţi tineri în radio, foarte buni jurnalişti, cu talent real pentru comunicare. Unii au terminat Geologie, alţii Istorie. Eu însămi am terminat Engleză-Germană, la Cluj.

Oltenia tatălui, Ardealul mamei

- Undeva, la începuturile biografiei dvs, se află Şcoala Germană, făcută la Sibiu, oraşul în care aţi copilărit. Contează în reuşita unei femei modelul familiei, educaţia şi primii ani de-acasă?

- Contează foarte mult în viaţa unui om dacă în copilărie e iubit. Iubit, nu răsfăţat. Dacă eşti iubit, vei fi la rândul tău un om generos, un extrovertit care va dărui altora. Apoi, contează foarte mult să ţi se dezvolte imaginaţia şi capacitatea lingvistică. Eu am avut o copilărie frumoasă, în care ai mei au avut grijă de toate lucrurile astea. Tata mă purta prin păduri, mă învăţa copacii, frunzele şi florile.Mama îmi citea poveşti care mi-au dezvoltat ima­ginaţia. Peste astea, s-au aşezat însă pri­me­le patru clase de şcoală ger­ma­nă, în care în­vă­ţă­toa­rea noastră ne-a dre­sat aşa de bine în ce pri­veşte ordinea şi res­pec­tul pentru natură că, dacă ieşeam la iar­bă verde, în Dum­bra­vă, nici măcar un chi­brit pitit în iarbă n-avea voie să rămână în urmă. Şi mai con­tează enorm de mult să fii liber şi să-ţi trăieşti co­pilăria aşa cum tre­buie: să zburzi în aer liber şi să te joci cu alţi copii de vârsta ta, indi­fe­rent de originea socială sau de înţele­ge­rea dintre pă­rinţi. Eu mi-am petre­cut verile la bunici, în do­uă zone ale ţării dife­rite. Pe de-o parte, Olte­nia ta­tălui - cu sără­cia, praful de pe drum, oa­menii veseli, mi­rosul de sal­câm şi pâinea făcută de bunica în ţăst (acel cuptor de lut moştenit de la strămoşii noştri daci). Pe de altă par­te, Ardealul mamei, unde se gătea con­-sistent, cu valuri de smântână, unde hoină­ream până târ­ziu pe dea­luri cu copiii satului şi unde trăiam aproa­pe de animale. Eu dormeam, de exemplu, în gâtul vacii. Îmi pu­neam ca­pul şi umărul în pielea ei de pe gât când se aşeza la rumegat, şi aco­lo adormeam.

- Mai simţiţi a­ceeaşi emoţie când vă întoarceţi "acasă”?

-Merg des acolo. E un oraş superb Sibiul. A rămas amprentat de anul 2007, în care a fost capitală euro­peană şi continuă să se dez­volte frumos, în aceeaşi di­rec­ţie. În schimb, lu­mea satu­lui din copi­lărie n-o mai regăsesc. Va­lo­rile au fost înlo­cuite şi fru­mu­seţea sufletească a ţăra­nului s-a pierdut. Noi, ro­mâ­nii, eram un po­por foar­te cald. Alta era struc­tura sufle­tească a ro­mânului pe vremuri. Nu degeaba atâţia stră­ini s-au în­drăgostit de Maramu­reş sau de Ob­cinele Bu­covinei. Nu de locu­rile alea se în­dră­­gos­teau, că locuri fru­­moa­se aveau şi ei. Ci de res­tul ăsta de su­flet ro­mânesc, de co­muni­carea noastră a­fec­tivă extraordinară, care la ei s-a pierdut. Ceva cum­plit s-a în­tâm­plat în ultimele de­cenii. Ne în­chinăm la zeul ban şi ne dorim lucruri de care nu avem nevoie. Uităm lucrul cel mai simplu, care ne poate salva: învăţătura funda­men­tală a lui Hristos, de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine.

- Credinţa e tot o moştenire din copilă­rie?

- Ea vine, vine de undeva, nu ştiu de unde vine. E lucrarea lui Dumnezeu cu fiecare om. Dar e adevărat că în satul bunicilor mei exista o rânduială, preotul era foar­te important, era coloana vertebrală a întregii co­mu­nităţi.

- Cum funcţionaţi? Ce vă dă motivaţie să duceţi mai departe ce aţi început?

- Valorile mele sunt cele tradiţionale româneşti. Pe român l-au ţinut întotdeauna drept credinţa strămo­şească, bunătatea sufletească şi un anumit gen de smerenie care l-a făcut să nu jefuiască habitatul pe care i l-a dăruit Dumnezeu. Şi-a luat din pădure numai atâta lemn cât să-şi facă o căsuţă mică şi frumoasă şi s-o încălzească pe timp de iarnă. După valorile astea mă ghidez şi eu şi mă întristează că lipseşte în România o şcoală care să te înveţe să ţii aproape de structura ta românească.

- O şcoală a moralităţii?

- Da! Sunt de acord cu reformele care mo­der­nizează metodele de în­văţământ. Dar nu cu dis­pariţia formării o­mului în sfera acelor valori morale care îl ţin drept. Cum spunea părintele Arsenie Bo­ca, "în mintea strâm­bă, şi gândul drept se strâm­bă”.

Bucuria uriaşă a vorbitului

- Radioul e o me­serie de umbră. Nu v-a lipsit, în aceşti 30 de ani, vizibilitatea? Nu v-a bătut gândul să faceţi, de pildă, te­leviziune?

- În viaţă întâlneşti diverse căsnicii, unele durează pe veci. Pur şi simplu, nu mi-am imaginat că e posibil, inima mea n-a simţit nevoia să meargă în altă parte.Nici o secundă nu m-am gândit să schimb un radio pe alt radio sau ra­dioul pe televiziune. E foarte bine că lu­mea nu te cu­noaşte. Asta e plata pentru această superbă profesie, în care fie­care zi e altfel, în care nu te plic­tiseşti niciodată. Bucuria asta uriaşă de a vorbi omului de la microfon, bucuria de a putea lăsa câte o sămânţă într-o inimă, care apoi să rodească, trebuie să se plă­teas­că cu ceva. Iar plata e tocmai efemeritatea ei, e dis­pariţia în eter a vocii, odată ce emisia s-a încheiat.

- Ce se ascunde însă dincolo de voce?

- Un om pe care îmi place să-l compar cu tradi­ţionalul animal de încredere al ţăranului român: bivolul (râde). Ziua mea în­cepe la 8.30 şi se în­cheie foarte târziu. În orice împrejurare, trag carul, sunt aici. E şi-un pic de muncă de jertfă. Mă întâlnesc foarte rar cu prietenii buni, am unii pe care nu i-am văzut de un an. Dar o să re­cu­perez, din iulie în­colo. Am o micuţă fa­milie şi foarte puţin timp în care să mă o­cup de ea. Am un bă­iat, e mare, e pe pi­cioa­rele lui, are 30 de ani şi e jurnalist de radio. Pasiunea s-a moştenit în familie! Şi-mi pare rău că n-am avut sufi­cient timp, când era mic, să stau lângă el, aşa cum au stat lângă mine ai mei.

- I-aţi predat şta­feta şi profesional sau l-aţi lăsat să înveţe pe cont propriu?

- L-am lăsat să se îndrăgostească singur de radio. În meseria asta trebuie să ai stilul tău personal. Totul de­pinde de structura ta in­terioară, de comu­ni­ca­rea cu ceilalţi. Nu poţi modela omul după chi­pul şi după ase­mă­narea ta. Eu am avut libertate, i-am lăsat-o şi lui.

- Mai aveţi doar câteva luni până la retragerea la pensie. Ce planuri aveţi pe mai departe?

- Mai e doar puţin până pe 23 iulie 2012, dar nu am nici un plan. Bănuiesc că are Dumnezeu un plan cu mine. O să-mi fie foarte dor de radio, dar cred că sunt multe alte lucruri pe care aş putea să le fac mai departe. Îmi place presa scrisă, dar nu cea în format electronic, şi îmi place catedra. Mi-ar plăcea să predau într-o şcoală în care încă se mai formează copii.