- Avem 178 de prieteni pe Facebook, suntem înconjuraţi de aparate, ţinem mobilul şi laptopul permanent la îndemână, rămânem mereu on-line, mereu în priză, nu ne scapă nimic. Dar ce efect are această conectare permanentă cu alţii asupra relaţiilor noastre? Cum se poate reuşi în dragoste, în vremurile când oamenii sunt atât de ocupaţi? -
Câteva cazuri
Prietena mea Silvia s-a dus cu noul ei iubit la Paris, pentru un sfârşit de săptămână prelungit: "Stăteam împreună într-o cafenea cu terasă, dar el nu vorbea cu mine, ci posta pe Facebook că stă cu mine într-o cafenea cu terasă, la Paris”. O altă prietenă, Maria, se ascunde la toaletă ca să-şi verifice pe furiş e-mail-urile, când iese cu prietenii în oraş: "Trebuie să fiu la curent cu ce se mai întâmplă”.
Sunt situaţii ce par normale în ziua de azi. 60% dintre europeni obişnuiesc să răspundă la e-mail-uri dimineaţa, încă înainte să se dea jos din pat. Din doi funcţionari, unul îşi citeşte e-mail-urile în concediu. În reţeaua Facebook sunt 500 de milioane de oameni, din care jumătate intră pe site-ul lor în fiecare zi. 43% dintre utilizatori vizionează filme porno pe Internet. Un angajat obişnuit alternează programele pe computerul său în medie de 36 de ori pe oră. Mai mult de 75% sunt aproape toată ziua on-line. Aşa trăim. Dar ce se întâmplă cu viaţa noastră?
Computerul pune stăpânire pe viaţa noastră
Jurnalistul american Matt Richtel, laureat al premiului Pulitzer, s-a documentat pentru a-şi da seama în ce mod ne influenţează comportamentul aparatele electronice. Într-un interviu recent, el explică de ce tehnologia modernă a comunicării creează dependenţă: "Avem o senzaţie plăcută, atunci când smartphone-ul nostru ne informează că am primit un e-mail. Acest semnal declanşează un proces neurologic simplu, apare secreţia de dopamină, un hormon al fericirii, care însă nu ne procură satisfacţie decât pentru puţin timp.
...dar nici fără el nu putem
Există, desigur, şi o parte bună: viaţa noastră modernă prezintă multe avantaje şi nu e lipsită de un anume farmec. E plăcut ca uneori, seara, când leneveşti pe canapea, să primeşti un SMS: "Te aşteaptă o bere rece” - şi atunci pleci, spontan, să bei o bere cu prietenii. Te bucuri că ai o muncă interesantă şi o iubită. Adevărat, e o relaţie la distanţă, ceea ce câteodată nu e tocmai simplu, dar câtă vreme lucrurile merg, e bine. Şi multe forme de manifestare au devenit posibile numai datorită mijloacelor moderne de comunicare ce ne stau la dispoziţie. Prin Facebook şi Twitter ne putem organiza atât în sfera privată, cât şi pe plan politic. Să recunoaştem că ducem o viaţă bună. Fiindcă trăim în libertate, fiindcă avem posibilitatea de a ne hotărî singuri soarta, aşa cum generaţiile dinaintea noastră n-au putut s-o facă.
De aceea, nu e nevoie să desfiinţăm complet perturbările, să le reducem la tăcere printr-o apăsare de buton. Dar nici nu trebuie să le permitem să ne înghită viaţa. Pentru asta, e necesar să le identificăm şi să le înţelegem.
Prima perturbare: nevoia exagerată de atenţie
În fiecare dintre noi se ascunde un "rege Soare”. Ne desfătăm cu atenţia ce ni se acordă. Vrem să fim importanţi. Ne vine atât de greu să ignorăm "intruşii” pentru că, de fapt, ne simţim flataţi. Iată, cineva se gândeşte la noi. Şi ne caută chiar acum, în această clipă. Ne înviorăm brusc. De pildă, un telefon al şefului, în ziua mea liberă: evident că am să-i răspund.
Atenţia echivalează cu o cotaţie la bursă. Avem nevoie de ea, deoarece suntem fiinţe sociale. Cineva care e trecut cu vederea nu valorează nimic. Şi din acest motiv sunt aşa de îndrăgite comunităţile virtuale de tip Facebook sau Twitter. Cine nu se bucură să vadă degetul ridicat în semn de triumf, după o postare bună? Punem fotografia câinelui nostru pe site şi-i întrebăm pe ceilalţi ce părere au despre el; primim aplauze, fiindcă am obţinut ultimul bilet de avion la un zbor foarte aglomerat; lansăm invitaţii pentru ziua noastră de naştere şi pe urmă schimbăm între noi comentarii despre felul cum a decurs petrecerea. E un joc de unde obţinem confirmarea de care avem nevoie. Nu numai starurilor li se măsoară box-office-ul. Cine face o postare sau trimite un SMS şi nu primeşte imediat un răspuns se gândeşte: "Nu sunt destul de important”.
Matt Richtel a scris o povestire tulburătoare, intitulată "Vineri”, care arată clar cât de dependenţi sunt oamenii de atenţia ce li se acordă. Un adolescent de 16 ani, aflat la volanul unei maşini, moare într-un accident rutier. Conducătoarea celuilalt vehicul tasta un SMS pe telefonul ei mobil, în loc să fie atentă la trafic. Tatăl băiatului este el însuşi un utilizator împătimit al celularului. Nici după constatarea morţii fiului său nu era capabil să lase telefonul să sune, în timp ce conducea maşina. Pur şi simplu, a trebuit neapărat să răspundă. Acum, înainte de a urca în maşină, îl închide în portbagaj. "Aşadar, există două modalităţi de a aborda perturbarea”, spune Matt Richtel: "Vă puteţi disciplina. Însă e greu. Sau puneţi aparatul într-un loc inaccesibil”.
Înainte exista o regulă ce trebuia respectată: nu se telefonează la şase seara (cina), la opt (ştirile la televizor) şi după zece (culcarea). Odată cu flexibilizarea stilului nostru de viaţă interdicţiile au dispărut, însă nu şi reflexul nostru condiţionat. "Reacţionăm la sunetul telefonului aidoma câinelui lui Pavlov”, observă specialiştii.
Matt Richtel a făcut un experiment în centrul oraşului New York: a cerut unui clovn să pedaleze pe un monociclu - vehiculul cu o singură roată întrebuinţat de acrobaţi la circ - şi să treacă pe lângă oameni care vorbeau la telefonul mobil, atât de aproape, încât ar fi putut să-i atingă. 75% dintre aceştia nici n-au remarcat prezenţa clovnului.
A doua perturbare: lipsa de măsură
O cunoaştem bine cu toţii. Avem întâlnire cu ea dis-de-dimineaţă, în metrou, de fiecare dată când manevrăm iPhone-ul, ca să intrăm pe site-ul nostru de Facebook şi să vedem ce am pierdut în seara precedentă. Alţii au făcut jogging. Au fost să danseze. Şi ia te uită! O prietenă are o relaţie nouă. Grozav, ne spunem în gând, s-a îndrăgostit iarăşi. În schimb, noi am stat cu partenerul la televizor. În adâncul sufletului, ne roade ceva. Pentru că ştim că, undeva în lume, există o alternativă mai captivantă la viaţa dusă de noi. Sau, cel puţin, pare să fie.
O bună ilustrare a lipsei de măsură o reprezintă bursele de parteneri din reţea. Nu e nimic deosebit să găseşti astfel un partener. Deosebit este doar faptul că nu toţi cei înregistraţi acolo ar avea motive să caute.
Întotdeauna a fost aşa, desigur. Dar niciodată până acum oferta n-a fost atât de abundentă. Niciodată până acum n-a fost atât de simplu să cunoşti alte persoane. Astăzi, suntem cu toţii legaţi între noi. Lumea e compactată, distanţele s-au micşorat, toate ne stau la îndemână. Însă pierdem din vedere faptul că, în felul acesta, libertatea însăşi devine o obsesie: obsesia de a lua totul în stăpânire, de a fi prezent pretutindeni. Nu ne îngăduim să ne mai tragem sufletul. Trebuie să fim tot timpul ocupaţi cu ceva. "Proiect” este cuvântul cel mai des folosit în ziua de azi. Se va găsi un "proiect” care să umple până şi ultimul spaţiu gol al vieţii noastre. Această perturbare o luăm cu noi şi o introducem în relaţia noastră. Partenerul trebuie să răspundă tuturor exigenţelor pe care le-am putea avea. Trebuie să se poată măsura cu toţi, să fie Făt Frumos sau nu e omul care ne trebuie. În cartea sa, "Sfârşitul iubirii”, sociologul Sven Hillenkamp recomandă ca soluţie căsătoria raţională. Nu sună foarte sexy, într-adevăr, dar s-ar putea ca el să aibă dreptate. Căci autorul nu se referă aici la uniunea matrimonială din interes, practicată în secolele trecute. Ne îndeamnă doar să-l alegem pe acela (ori să rămânem lângă acela) cu care ne simţim bine, în loc s-o luăm mereu de la capăt, cu alte pasiuni. Şi să ne abţinem de la comparaţii. Pentru că, într-o vreme când suntem asaltaţi de atâtea perturbări, avem nevoie de un cuib liniştit, unde să ne putem odihni.
A treia perturbare: evaziunea
Ne transpunem în alte lumi, care n-au nimic de-a face cu existenţa noastră reală. Ne uităm la filme porno, bărbaţii mult mai des decât femeile (deocamdată, raportul e de trei la unu). Vrem să uităm tot ce ne înconjoară. În principiu, nu greşim. Cu condiţia să fim siguri că vom găsi drumul înapoi.
S-o spunem de la bun început: evadările sunt permise. Ele îmbogăţesc relaţiile. Şi n-au nici o legătură cu viaţa noastră în doi. Afirmaţia rămâne valabilă şi pentru filmele porno. Universul fanteziilor erotice există independent de iubirea fizică reală, ca un palier independent al sexualităţii umane. La fel de adevărat este însă şi următorul fapt: tot ce noi percepem şi gândim, trăim şi simţim lasă urme. Dacă ne vom alimenta creierul mereu şi mereu cu imagini ale unei lumi deformate, ireale, în care ne războim cu monştri sau privim femei cu sâni monstruoşi cum fac sex, psihicul nostru va avea de suferit. Evadarea în universurile paralele porno este primejdioasă, mai ales fiindcă e teribil de simplă. Fiindcă această lume ne stă în permanenţă la dispoziţie, chiar şi pe calculatorul de la locul de muncă. Şi fiindcă totul e aşa de comod: n-avem de discutat cu nimeni şi nu suntem obligaţi să ne purtăm în aşa fel încât să facem pe cineva să se simtă bine. "Bărbaţii sunt deosebit de vulnerabili”, apreciază specialiştii. "Însă cu cât privesc mai mult, cu atât le scade atracţia faţă de partenera lor. Dependenţii nu mai izbutesc să se excite, fără un stimul exterior”. Iar femeile ajung să se considere vinovate pentru această evadare a bărbaţilor în pornografie. Ele cred că nu sunt destul de frumoase ori destul de tinere. Şi începe nebunia operaţiilor estetice.
Cum putem reuşi în dragoste? Nu există nici o lege, nici o instanţă superioară care să decidă ce ar fi potrivit pentru persoana şi viaţa noastră. Graniţele şi priorităţile trebuie să le stabilim singuri şi să le negociem cu partenerul. Dacă am învăţat cum să folosim tehnica modernă în avantajul nostru, la fel trebuie să învăţăm şi cum să i ne sustragem la momentul oportun - atunci când vrem asta. Înainte de a fi prea târziu.
Joachim R. Höflich, un specialist austriac în comunicaţii, a chestionat acum câţiva ani un grup de tineri în legătură cu modul cum îşi întrebuinţează telefonul mobil. La data respectivă, ei preferau să piardă o oră, făcând drumul înapoi până acasă, dacă uitaseră să-şi ia telefonul, decât să petreacă seara fără el. Astăzi, aceiaşi tineri, între timp ajunşi la vârsta de 25 de ani, spun că în unele seri îşi lasă deliberat mobilul acasă. Pornind de la acest exemplu Höflich generalizează, vorbind despre un trend al abstinenţei, nu numai în ceea ce priveşte utilizarea tehnologiei moderne de comunicaţii, ci şi în alte domenii, cum ar fi deprinderile noastre alimentare: mai puţină carne, mai multe legume. Începem să hotărâm în mod conştient ce ne face bine. Aşa şi trebuie. Căci în viitor perturbările vor fi şi mai numeroase.
Iubirea cere exclusivitate
Cum poate reuşi iubirea în vremuri pline de perturbări? Răspunsul la această întrebare este unul banal. Atât de banal, încât nici unul din specialişti nu-l contestă. Renunţare, abţinere şi necesitatea de a petrece mai mult timp împreună cu partenerul. Însă trebuie să fie un timp de calitate, adică nu numai unul întrebuinţat pentru cumpărături, discuţii de rutină sau televizor, ci un timp care să ne aparţină în exclusivitate nouă şi partenerului. Să fim cu toată fiinţa aici şi acum, doar pentru noi, doar pentru partenerul nostru. "Ni se pare dificil.
La fel de eficientă poate fi şi comunicarea la distanţă, atunci când telefonul mobil se transformă dintr-un instrument profesional într-unul ce serveşte legăturilor sufleteşti. Prin intermediul lui, transmitem ceva preţios: atenţie. Simţim prezenţa celuilalt. Ia naştere o nouă apropiere. Indiferent unde ne-am afla, relaţiile noastre ne însoţesc. Putem observa acest lucru pretutindeni, în metrou, într-o cafenea. Vedem oameni cu telefonul în mână, citind un SMS şi zâmbind. Fiindcă acele câteva cuvinte le arată: există cineva care se gândeşte la mine, suntem împreună, aici.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
