Trăia cândva aici, într-un cătun din poalele masivului Straja, o fată frumoasă, chinuită încă de la naștere de blestemul orbirii. O chema Constantina și, în ciuda beznei care îi întunecase viața, chipul ei era mereu luminos, iar vorbele ei erau mereu dulci și mângâietoare. Fericirea ei cea mai mare era să colinde, cât era ziulica de lungă, prin pădurile nesfârșite ale Vâlcanului, să asculte foșnetul frunzelor, să simtă aroma poienilor, să mângâie petalele florilor ori să-și îndulcească sufletul cu cântecele fermecate ale păsărilor. Se zice că avea chip de înger, iar vocea ei avea ceva aparte, o vibrație parcă venită din cer, reușind să îmblânzească mereu cu ea orice sălbăticiune a pădurii. Toți oamenii locului o iubeau și se rugau pentru ca Dumnezeu să facă un miracol și să-i redea vederea. După un timp, într-o frumoasă zi de florar, când Constantina ieșise iar în pădure, rătăcind printre tufele înflorite de afin, o voce blândă, ca șoapta unui înger, învălui ușor întreaga poiană: "Să te speli în fiecare dimineață pe față și pe ochi cu roua florilor de afin, iar când se vor coace, să le mănânci fructele, apoi să te rogi Celui de Sus pentru vederea ta. Și, mai ales, să crezi, să crezi, să crezi...”. Mare minune pentru ea o asemenea întâmplare! Uimită de cele auzite, fata făcu întocmai cum îi spusese vocea. Iar mai târziu, chiar de Sfânta Maria, miracolul se înfăptui: începu să zărească primele raze de lumină. Apoi, frumusețile lumii i se dezvăluiau rând pe rând, din ce în ce mai mult și mai clar, până când, spre sfârșitul anului, ochii ei albaștri aveau să se limpezească deplin. Ce fericire mai mare putea să-i umple sufletul decât aceea de a vedea, după atâția ani de întuneric, toate minunățiile munților care-i împrejmuiau satul, pădurile lor nesfârșite și tainice sau poienile decupate parcă din rai? De atunci, n-a trecut nici o zi în care Constantina să nu-i mulțumească lui Dumnezeu pentru miracolul ăsta neprețuit care i-a luminat viața. A trecut multă vreme de când s-au întâmplat toate astea, dar se spune că fata încă mai zburdă și astăzi prin pădurile Vâlcanului, alinând osteneala drumeților. Apare doar în poieni, atunci când se ițesc zorii. Își spală chipul și ochii cu roua florilor de afin, bucurându-se de lumina zilei și de bunătatea fără seamăn a Celui de Sus.
"Asta a fost povestea copilăriei mele, cu ea mi-a mângâiat bunica multe seri de neliniști. O rugam mereu să mi-o spună, nu mă săturam s-o ascult niciodată. Povestea Constantinei e una din frumoasele legende ale munților Vâlcan, e povestea care, într-un fel, poate că mi-a marcat destinul. De-atunci am înțeles că locurile astea sunt însemnate de Dumnezeu, că aici stau ascunse comori unice în lume. De-atunci iubesc pădurile astea minunate, de-atunci am început să prețuiesc și să înțeleg copacii. Cine spune că un copac n-are viață e un prost. Aici, în munții ăștia, găsești toate leacurile pământului. Totul e să le știi, să le înțelegi. Și, în plus, așa cum spune povestea, să crezi, să crezi, să crezi...”.
Pădurea cu miracole
Urcăm împreună prin pădurea de la poalele Vâlcanului, ca doi drumeți rătăciți într-un basm. Îmi arată copacii, îmi povestește despre ei ca despre niște semeni de-ai noștri. Îmi arată apoi florile și-mi vorbește despre ele cu smerenie, ca despre niște daruri de la Dumnezeu. Îl cheamă Emil Părău și este unul dintre cei mai cunoscuți oameni de afaceri din Valea Jiului. Nimic din ceea ce spune, nici un gest, nici o nuanță a privirii, n-ar putea trăda faima ori statutul lui social. Vorbește încontinuu, plin de ardoare, ca un copil uluit de tainele lumii. Ignoră total telefonul care îi sună necontenit dintr-un buzunar, nu vrea să știe de nimeni și de nimic. Aici, în miezul pădurii, uită de tot ce-i lumesc, trecând hotarul într-o dulce și imperturbabilă reverie. "Mă gândesc aproape cu invidie la strămoșii noștri, care trăiau simplu și-aveau mereu răgaz să se roage ori, pur și simplu, să șadă pe prispă și să se gândească. Astăzi trăim într-o lume anapoda. Atât de frumoasă e viața asta, iar noi ne pierdem în lucruri atât de mărunte...”.
Munții Vâlcanului sunt plini de povești. Aici au trăit dacii, prin codrii ăștia hoinărea viteazul oștean Straja, aici se pripășeau vestiții haiduci ai lui Neag, pe crestele uriașe ale Vâlcanului își aveau sălașul strigoii. Emil Părău îmi povestește tot, pe nerăsuflate, bucurându-se ca un copil de răgazul ăsta mirific. Vrea să-mi arate toată pădurea, să-mi dezvăluie toate tainele ei, aici se simte el pe deplin fericit, aici și acum e cel mai aproape de Dumnezeu. Afacerile îl agasează, decorul sumbru al Lupeniului îl deprimă, oamenii banali și lucrurile mărunte îl plictisesc, năravurile lumii de astăzi îl înfricoșează. Doar aici, între copacii ăștia străbuni, simte el rostul și bucuria deplină a vieții.
"Uite, vezi fagul ăla? E bătrân tare, gata să moară. Și uite-te aici, în jurul lui. E plin de puiandrii. Asta face copacul în anul în care simte că moare. Se încarcă cu jir și lasă la poalele lui lăstari. Înainte să moară, face fructificație ca să lase urmași. Să mai zică cineva că arborii n-au viață și înțelepciune. Iar țăranul adevărat știe asta, și când vede că cireșul lui nu mai face cireșe, se duce la el cu barda și-i zice: «No, io să știi că te tai!». Și-apoi îi crestează puțin coaja cu barda, doar așa, ca să-l sperie nițel. Iar cireșul chiar se sperie și crede că o să moară. Și-atunci face repede pui. Lasă urmași la poalele lui. Natura asta e plină de miracole. Totul e să le vezi”. Din depărtare se-aude un tunet. Pădurea pare că se înfioară și începe să se frământe ușor. "Nu, n-o să vină ploaia acum. Molidul are încă coroana deschisă. Când simte că vine ploaia, își ridică ramurile, ca să se apere”.
Moartea căprioarei
S-a născut aici, la Lupeni. A copilărit însă la țară, lângă bunici, unde a prins obiceiuri despre care astăzi nu se mai pomenește. La opt ani a stat cu oile la stână ori cu vacile la pășune, a mers la arat cu boii ori la seceriș. Pe-atunci, toată lumea muncea pe brânci, doar pentru strictul necesar. Dacă într-o familie erau, să zicem, trei copii, se știa că peste iarnă e nevoie doar de zece saci cu făină. Iar dacă nu era un an prea mănos și ieșeau numai opt saci, mergeau la târg și își vindeau un vițel sau un porc, cumpărând apoi doi saci cu făină și poate încă ceva de îmbrăcat pentru copii. Toate aveau o rânduială și-o tihnă dumnezeiască, oamenii știau să trăiască frumos. "De-atunci cred că am învățat cum să-mi gospodăresc viața. În afaceri, nu mi-am propus niciodată să agonisesc nu știu câte averi, mă mulțumesc cu un trai decent, iar cu ce câștig în plus, prefer să-i ajut pe alții ori să dau la mânăstiri și biserici”.
Pădurea asta uriașă era locul lui de joacă. Îi știa ca în palmă fiecare cotlon, îi cerceta cu nesaț fiecare taină, sperând că poate într-o zi o va întâlni aici pe Constantina, frumoasa fată din povestea bunicii. Mai târziu, dragostea lui enormă pentru pădurile astea seculare l-a îndemnat ca, după terminarea studiilor, să-și aleagă o carieră chiar în domeniul silviculturii. S-a angajat la un Centru Silvic de lângă Petroșani, pe un post de simplu recepționer. În 1984, s-a transferat la Ocolul Silvic din Lupeni, fiind avansat la rangul de tehnician. Printre altele, treaba lui era și aceea de a ține sub ocrotire traiul și liniștea pădurilor. Pentru asta, a primit în dotare pentru prima oară o pușcă. A fost un moment de grea cumpănă în viața lui. Ușor, ușor, pușca aia blestemată îl smintise de-a binelea. Devenise parcă altcineva, un om de nimic, plin de trufie, cu sentimentul perfid că e ca un zeu de puternic. Iar rătăcirea asta avea să-l coste cumplit.
Într-o dimineață senină de primăvară, când roua pădurii încă nu se zvântase, Emil Părău urca cu pușca pe umăr, printre copacii abia treziți din somn. Avea un pas hotărât, știa prea bine unde vrea să ajungă. Și după vreo oră de mers, se ivi în fața lui un luminiș desprins din cel mai frumos vis. Cât vedea cu ochii, era doar un covor imens de brândușe. Aici era locul știut. S-a așezat la marginea poienii și a rămas nemișcat acolo, cu pușca lângă el, cercetând cu privirea desișurile din depărtare. Nimic din frumusețea acestei priveliști ireale nu-l mai încânta, nici un gând luminos nu-l mai făcea să tresară. Stătea acolo ghemuit, ca o fiară flămândă, cu mintea întunecată și privirea sălbatică, gata să se năpustească la cea mai mică mișcare. Și n-avea să aștepte prea mult. După doar câteva minute, cam la vreo 50 de metri distanță, un ciopor de căprioare ieșea agale în luminiș, înviorându-și parcă ochii în adierea dimineții. N-au apucat să meargă prea mult. Un bubuit asurzitor a învăluit tot muntele, risipindu-se apoi într-un ecou macabru. Niciodată nu va uita ecoul ăsta îngrozitor, sunetul ăsta al morții. Acolo, la 50 de metri distanță, zăcea răpusă o căprioară. Când a ajuns lângă ea, tocmai își dădea duhul. Icnea ușor și de-atâta durere avea lacrimi în ochi. Imaginea asta îl va urmări toată viața, ca o pedeapsă nesfârșită și chinuitoare. Nu mai avea putere nici măcar s-o atingă. A lăsat-o acolo, pornind înapoi, spre pădure, în hohote de plâns. De-atunci, n-a mai atins pușca aia blestemată niciodată. Tot de atunci, urcă periodic muntele doar ca să lase bulgări de sare pe lângă sălașurile căprioarelor. "În ziua aia neagră, doar diavolul putea să-mi întunece mintea în halul ăsta. Mi-a rămas ca o rană urâtă în piept care încă mă doare și astăzi”.
Un nou tunet răsună din depărtare, dar molidul încă stă cu coroana deschisă. Urcăm o costișă abruptă și la capătul ei, în fața noastră, se înalță o stâncă uriașă. Se numește Stânca Popii. Undeva, sus, un frasin pribeag răsare din piatra asta perfect verticală, ca o anomalie a naturii. Iese puțin pieziș și apoi se încovoaie brusc, țâșnind semeț către cer. "Natura se adaptează mereu, totul e s-o lăsăm în pace. Când tai un copac, trebuie să știi pe care să-l tai. Aici, la munte, pădurea se reface continuu, dacă nu se taie haotic. Eu fac afaceri cu lemn, dar respect pădurea ca pe cea mai de preț comoară lăsată de Dumnezeu. De când e omul pe pământ s-au tăiat copaci. Nu-i nici un păcat, ba chiar e necesar lucrul ăsta, dacă se face cu știință și cumpătat”.
În 1991, Emil Părău a luat 5000 de lei de la C.A.R., bani cu care și-a cumpărat primul camion carosat. Era un hârb ruginit care urma să fie dat la casat. Într-o lună l-a făcut ca nou și-apoi l-a pus la treabă. N-avea carnet, așa că a trebuit să plătească un șofer. În scurt timp, a reușit să-și scoată banii investiți. Apoi, a cumpărat un buldozer. Tot hârbuit, ca vai de el. Cu chiu, cu vai, l-a reparat și pe-ăsta și după câteva luni a scos banii înzecit. După vreo doi ani, a cumpărat primul gater. Apoi a investit în turism. A deschis o pensiune la Straja și încă una la Câmpul lui Neag. Era deja, așa cum se spune, un om de afaceri prosper. Și totuși, ceva nu-i era chiar pe plac. Simțea cum toate astea îl transformă, îl înstrăinează. Era adesea fudul, mândru de banii lui, era uneori lacom sau aspru cu oamenii lui de nădejde. Zilnic se risipea în socoteli de tot felul, în anturaje cu oameni de nimic, în combinații și întâmplări vicioase, care îi otrăveau, pe nesimțite, sufletul. Ușor, ușor, avea să devină pesemne și el, ca atâția alții din Valea Jiului, un șmecher cu bani, un despot disprețuitor, demn doar de sila concitadinilor lui. Simțea toate amenințările astea și în adâncul sufletului îl apăsa mereu o grea amărăciune, ca o boală sâcâitoare. Era tot mai clar că trebuie să facă ceva pentru a-și regăsi liniștea și respectul de sine. "Schimbarea nu poate să vină așa, deodată. Alea-s povești, că apare în viața ta un moment în care nu știu ce lucru extraordinar ți se întâmplă, o revelație subită care îți schimbă total ideile și modul de viață. După părerea mea, schimbările fundamentale nu vin decât după multă trudă și smerenie. Și iar îmi amintesc de povestea bunicii: trebuie să crezi, să crezi, să crezi...”.
Minunile de la Straja
Totul a început în anul 1996, pe 21 mai, chiar în ziua Sfinților Constantin și Elena. Câțiva angajați de-ai lui Emil Părău, de la cabana din Straja, au descoperit uluiți, într-una din camere, un bec ciudat în care, în loc de filament, ardea o lumină în formă de cruce, având diferite culori. Nimeni nu mai văzuse vreodată așa ceva și nici un specialist n-a știut să explice fenomenul. Cu toții aveau pe buze aceeași întrebare: "Să fie oare un semn?”. În zilele următoare, toată presa vuia despre "minunea de la Straja”. Sute de curioși veneau aici să vadă ciudățenia și nici unul nu putea să priceapă cum a apărut crucea aia acolo. Până într-o zi, când un turist german a scăpat becul din mână și toată vâlva s-a domolit. Dar după fix 40 de zile, în aceeași odaie a apărut un bec identic. Aceeași cruce, aceeași lumină, aceleași culori. Era acum limpede pentru toată lumea că grozăvia asta nu mai era deloc ceva întâmplător. În același timp, tot mai mulți oameni de-ai locului povesteau că li s-au ivit în cale, într-un loc din muntele Straja, numit Pârâul Crucii, fel de fel de năluci îmbrăcate în uniforme militare din primul război mondial. Apăreau după ploaie, aproape în același loc, și erau învăluite într-o pâclă care se risipea imediat după ce vedeniile dispăreau. Emil Părău era fascinat de toate întâmplările astea. Curând, avea să afle că tocmai în locul acela, la Pârâul Crucii, muriseră în primul război mondial sute de soldați români. Iar că în toți munții ăștia ai Vâlcanului au pierit atunci cam 5400 de militari. "L-am întrebat pe călugărul Varlaam, stareț la mânăstirea Sadova, ce-ar putea să însemne toate poveștiile astea cu vedeniile de la Pârâul Crucii. Mi-a zis că asemenea apariții pot fi în locuri unde au murit oameni, fără a fi îngropați creștinește. Poveștile astea se legau prea tare între ele ca să mai poată fi vorba doar de simple coincidențe”. S-a hotărât să înalțe acolo, chiar pe vârful Straja, o cruce uriașă de fier, întru pomenirea celor căzuți în munții Vâlcanului și pentru tihna lor veșnică. În octombrie 1996, crucea era ridicată. Avea vreo 20 de metri înălțime și țâșnea chiar din muchia muntelui. Zeci de oameni au venit la sfințirea ei, creștini din toată Valea Jiului, preoți mulți și călugări, curioși din toate colțurile țării. Era o zi mohorâtă, norii grei acopereau tot muntele. Acolo, în vârf, nici o bucățică din cruce nu se putea zări, de parcă o înghițise pământul. Și tocmai atunci când totul era pregătit pentru deschiderea slujbei, pâcla aia neagră și grea s-a ridicat către cer, dezvelind încet uriașa cruce. Uluiți, oamenii au început să forfotească și să se închine ca în fața unui miracol. "A fost, într-adevăr, ceva incredibil. Toată presa a scris atunci despre fenomenul ăsta ciudat. Iar noi, cei care știam istoria locurilor, am luat povestea asta ca pe un nou semn”. De atunci, în fiecare noapte senină, crucea se vede acolo, pe vârful Straja, plină de lumini, ca un mănunchi de stele atârnate de cer. Emil Părău era ctitorul ei, iar gândul ăsta îi umplea sufletul de mândrie. "Nu, nu era bine deloc ce mi se întâmpla. Îmi plăcea să aud cum mă laudă lumea, cum zic oamenii despre mine că sunt ca un sfânt, doar pentru că am ridicat crucea aia. Nu scăpasem deloc de răul din mine. Singurul lucru bun pe care îl mai aveam era doar bucățica asta de voință prin care doream să mă eliberez de toate năravurile”.
Rugăciunea inimii
Povestea crucii i-a tulburat parcă și mai tare sufletul. Toate îi mergeau perfect, firma avea profit, angajații erau mulțumiți, familiei nu-i lipsea nimic. Și totuși, avea mereu o nemulțumire, nu se putea bucura de nimic, simțea tot timpul o gheară în suflet. În plus, îl chinuiau de la o vreme niște dureri cumplite de cap, însoțite de puseuri amețitoare de tensiune. Toate analizele erau perfecte, nici un medic nu reușea să afle vreo cauză. A început un tratament pentru reglarea tensiunii, dar fără prea mari rezultate. Atunci s-a hotărât să încerce și altă cale. A mers din nou la Varlaam, starețul mânăstirii Sadova, sperând să-și găsească la el alinarea. "Păi, ce-ai crezut?”, i-a zis călugărul. "Că lupta asta cu diavolul e așa de ușoară? Crezi că lui îi place ce-ai făcut, că ai ridicat crucea aia? Nu crezi că l-ai stârnit și mai tare?”. Atunci a înțeles că boala lui n-avea nici o legătură cu inima ori cu capul. A început să meargă la biserică și să se roage. O făcea și până atunci, dar sporadic și fără prea mare convingere. De data asta, o spaimă nelămurită, poate spaima de moarte, dădea parcă ghes sufletului său să se lase cuprins de o fericire nebănuită și tainică atunci când se ruga și îi vorbea lui Dumnezeu. Apoi, ușor, ușor, a început să renunțe la tratamentul medical și să bea infuzii cu ceai de păducel. Iar când se întâmpla ca tensiunea să o ia din nou razna, spunea numaidecât Rugăciunea inimii, inspirând adânc aerul ca pe o sevă tămăduitoare și lepădând apoi tot răul din el. A făcut toate astea ani de zile, cu smerenie și-o credință de neclintit. Până când, încetul cu încetul, a început să prețuiască din nou viața, de data asta cu o însuflețire aparte, nebănuită până atunci. Nici un eșec nu-l mai întrista, nici o amenințare nu-l mai speria, nici o ticăloșie nu-l mai învenina.
"Până la urmă, orice se poate rezolva dacă ai bunăvoință și știi să te rogi. Până atunci, îmi complicam viața cu tot felul de nimicuri, mă lăsam dus de val și mă încărcam mereu cu sentimente negative. Acum, pot să spun că am învățat să trăiesc din lucruri simple. Nu mă uit la televizor, nu conduc mașina, nu mă împrumut de la bănci, nu trăiesc în lux. Sunt mulțumit că am o afacere bună, cu care pot să asigur liniștea familiei și a celor aproape 300 de angajați ai mei. În plus, am o listă de la primăria din Lupeni cu 700 de familii nevoiașe pe care le ajut cu lemne în fiecare iarnă. Nu mă laud câtuși de puțin, vreau doar să spun că și asta m-a ajutat enorm să-mi găsesc liniștea. Și mă rog tot timpul la Dumnezeu ca lucrurile să rămână așa”.
Pe lângă toate astea, ascultând de îndemnul călugărului Varlaam, Emil Părău a mai ridicat o redută în lupta lui cu diavolul. În 1999, mai jos puțin de cruce, într-un loc numit "La Constantin”, a ridicat o biserică din lemn, alegând hramul Sfinților Constantin și Elena. Ziua în care s-a rugat prima oară acolo a fost cea mai mare sărbătoare din viața lui. A stat singur două ore în fața altarului și a plâns de bucurie, ca un copil. Apoi, în anul 2000, s-a hotărât să organizeze chiar în Vinerea Mare a Paștelui o procesiune care să imite drumul plin de cazne al lui Iisus de pe Dealul Golgota. Sute de oameni, copii, femei ori bătrâni suferinzi, au dus pe umerii lor o cruce grea, de peste 100 de kilograme, pe un traseu anevoios de 12 kilometri, până sus, la bisericuța din muntele Straja. De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, se repetă povestea. "Drumul Crucii” de la Straja adună mii de oameni, veniți din toate colțurile țării, pentru căință și iertarea păcatelor.
"E uimitor să vezi tot muntele ăsta plin de oameni care urcă tăcuți, purtând pe brațe ditamai crucea. Să-i auzi cum șoptesc rugăciuni, să le vezi chipurile smerite... Îți zic eu, nici un rău nu poate să stea în calea credinței”.
Ieșim din pădure și văd sus, pe creastă, crucea uriașă de fier. Deasupra ei, un nor fioros ca un balaur o apasă parcă pe creștet. Tunetele s-au întețit și-un vânt rece tulbură pădurea.
"Uite molidul de-acolo. Vezi cum și-a ridicat ramurile? Înseamnă că ploaia e aproape. Hai să ne adăpostim în biserică”.
Fotografiile autorului