- Oamenii de la noi, din zona de munte, îşi mai păstrează încă rostul cel vechi: credinţa în Dumnezeu şi în dragul de muncă. Nu s-au "poluat” cu alte apucături străine de rostul lor de veacuri. Iar unul din lucrurile acestea rămase neschimbate este că îşi ţin oile şi pământul şi asta îi ţine legaţi cumva de tradiţie. Mai vorbesc, uneori, la sfârşitul zilei, la un pahar de vorbă, despre politică... şi nu sunt foarte mulţumiţi de cum dreg lucrurile politicienii de la Bucureşti. Dar nu-i cuprinde deznădejdea pentru asta, ca pe cei de la oraş, pentru că ei cred în politica muncii. Aceea cinstită, a fiecăruia la locul lui, acolo unde-şi face datoria. Nu aşteaptă ajutoare sociale ori pentru agricultură, nu prea înţeleg ei cum vine asta. Dacă eşti bun de muncă şi dacă ai bucata ta de pământ, ce ajutor îţi mai trebuie? La noi, în munte, n-a fost colectiv nici pe vremea comunismului, deci moneda de schimb a fost întotdeauna munca, hărnicia, fala între gospodari. Iar dacă nu mai eşti bun de muncă, te-au ajuns bătrâneţile şi neputinţele, familia, copiii şi nepoţii îngrijesc de tine, la rândul lor, răsplătindu-ţi truda de a-i fi crescut şi sfătuit pentru viaţă. Aşa că la noi există încă respectul pentru muncă, pentru părinţi, pentru "ăi bătârni”, ca stâlpi ai familiei, ai comunităţii. Moşu Ionu s-a dus Dincolo, dar cântecele lui nu s-au stins peste sat, mai sunt tineri care le-au preluat şi le cântă cu acelaşi drag.
- Primăvara asta a fost darnică în ploi. Se anunţă o recoltă mănoasă?
- Uitându-mă peste plaiuri, văd că ploile primăverii au făcut bine pământului, natura e darnică, câmpurile-s verzi, grâul dă să coacă, pădurile-s frumoase, dese, cu un aer curat de te îmbată, pomii sunt plini de roadă, cireşele au dat în pârg şi aşteaptă, printre frunze, chipuri de copii să li se aşeze la urechi. Dar, cu tristeţe am observat că parcă nu mai sunt aşa mulţi copii prin sate, cum erau în copilăria mea, să-i vezi pe dealuri cu cârdul, la cules de flori, ori de ciuperci la marginea pădurii, să le auzi chiotele pe uliţe, la joacă. Ademenirile oraşului ajung şi la sat. Televizorul, internetul... Bune şi ele, dar parcă mai bună era copilăria petrecută în libertatea naturii. Te pregătea altfel pentru viaţă.
- Vorbeaţi de ciobani. E o bucurie să afli că cea mai veche îndeletnicire a românilor, păstoritul, dăinuieşte de mii de ani.
La portiţă
- Într-adevăr, vara, munţii noştri sunt plini de stâne, iar acolo lucrurile se petrec de mii de ani la fel. Fratele meu, care a rămas în sat, să îngrijească de gospodăria părinţilor, urcă muntele în fiecare primăvară cu oile şi mereu mă cheamă: "Hai, soru-mea, să tce duc la muntce, la stână!”. Şi eu abia aştept, că îmi e drag să urc sus la munte, îmi plac locurile, că le ştiu din copilărie, cât le-am bătut, de micuţă, cu pasul ori călare, trimisă de mama cu de-ale gurii pentru ciobani. Am petrecut multe zile la stână şi mă bucur că rânduiala din copilăria mea se păstrează şi acum. Ciobanii se trezesc dis-de-dimineaţa, când se crapă de ziuă, mulg oile şi le rânduie, că au multe, ca la 300-400 de oi la o stână. Apoi strecoară laptele şi-l pun la închegat, iar baciul ţine socoteala cui îi e de rând să-i dea brânza. Tot el ţine şi loc de gazdă şi pune şi face o mămăligă mare, pe care o serveşte ciobanilor cu ouă, brânză şi lapte, drept "fruştiuc” (micul dejun, cuvânt preluat din limba germană, că noi am fost sub Imperiul austro-ungar). După fruştiuc, ciobanii iau oile şi pleacă pe munte, la păşunat. La prânzul ăl mare, de amiază, le dau la umbră şi mănâncă şi ei ce le-a făcut baciul: fasole la ceaun ori mâncare de cartofi cu carne afumată, cu ceapă proaspătă, zdrobită cu pumnul şi presărată cu sare grunjoasă. Conacele noastre pentru vite sunt la Cotul Şiunghii, acolo le ducem când le coborâm de la munte, acolo-s locurile noastre, de acolo vedem toată Poiana Iliei, Madvedu, Ploştinioarele, toată faţa muntelui... Iar în partea dinspre Baia de Aramă, la Rumâni şi Rumâniori, mai avem, iarăşi, loc de fâneaţă şi postaţă pentru bucate, grâu, porumb. Frate-meu e acum "baciul ăl mare” şi a mers din primăvară, devreme, să vadă pajiştile cum îs şi să facă reparaţii la ţarcuri, la strungă, la colibă. Ca atunci când urcă oile, pe la început de mai, toate să fie gata, în bună rânduială, şi să ţină gospodăria asta până toamna, de Sân' Dumitru, când coboară cu turmele din munţi. Mă bucură că mehedinţenii mei nu şi-au lăsat ciobănia şi nu şi-au vândut oile. Şi mă bucur şi mai mult când, mergând la câte-un spectacol prin ţară, văd că lumea legată de munte şi de păstorit nu ţine cont de criză, nu se lasă în deznădejde, ba chiar s-a pus şi mai mult pe treabă.
- La câmpie, lumea se desparte mai uşor de îndeletniciri vechi, şi odată cu ele, se pierde şi tradiţia satului românesc.
În faţa casei părinteşti
- Lumea din partea de câmpie e mai dezrădăcinată, renunţă parcă prea uşor la bucata de pământ, vânzând-o pe câţiva arginţi străinilor. Vin şi aci, la noi, ca să cumpere, ba pământ roditor, ba păduri. Nu iau, ce-i drept, cu japca, precum năvălitorii barbari vitele şi stupii, dar ne păcălesc şi ne iau pământul de sub tălpi, pentru te miri ce. Păcat că unii s-au încrezut în ei, şi le-au înstrăinat. Alţii, însă, cei mai mulţi, dintr-un sentiment al datoriei faţă de generaţiile viitoare, dar şi din onoare în faţa comunităţii, l-au ţinut, chiar dacă asta a însemnat un sacrificiu pentru întreaga familie. Eu le spun, de fiecare dată când merg cu concertele mele prin sate, să nu mai vândă nici o palmă de pământ străinilor, să-l ţină cu orice preţ şi să nu se dezlege de locurile lor, ca să plece pe aiurea şi să rămână pe-acolo. Locul naşterii şi biserica unde au fost botezaţi să le rămână sfinte, pe oriunde i-ar duce viaţa. Puterea omului vine din pământul pe care s-a născut şi din apa pe care a băut-o întâia oară.
- Nici dvs. n-aţi rămas prin străinătate, deşi ocaziile nu v-au lipsit.
- Aş fi rămas şi eu în lumea largă, dar n-am putut, că sunt legată de-aci. Sunt foarte interesată de ceea ce se întâmplă în lume, am fost cu cântecul peste tot, am văzut, mi-a plăcut, dar m-am întors, pentru că n-am putut trăi fără să văd cum răsare soarele la mine, acolo, în vârful muntelui, la Crucea Albă. Şi-mi place să trăiesc între oamenii mei, mehedinţenii mei aspri la fire şi moi la vorbă, să merg la "nedgeile”, la horele ori la hramurile lor prin sate, să le când doinele noastre şi să-i văd că le stâmpăr inima şi-ncep a lăcrima. Mai stau de vorbă cu ei, şi văd că bătrânii sunt supăraţi pe televiziunile acestea comerciale, care au întrecut cu mult limita dintre divertisment şi dezmăţare şi smintesc tineretul. Ies şi vorbesc la televiziune oameni de care şi ograda lor s-ar ruşina de ceea ce spun, darmite o ţară întreagă.
- Ştiu că aveţi pe masa de lucru volumul doi al cărţii dvs., "Rădăcini şi ravenic”. De ce aţi găsit necesar să continuaţi acest demers?
- După o viaţă închinată folclorului mehedinţean, la vârsta de 60 de ani pe care am împlinit-o cu voia lui Dumnezeu, mă gândesc că timpul nu mă aşteaptă şi că trebuie să se cunoască ceva în urma mea. Ceva mai mult decât am făcut deja, slujind scenei, sau crescând ucenici într-ale cântecului (grupul "Izverna”, de care mă ocup de ani buni). Am convingerea că rezultatele trudei mele scrise vor conta pentru cei ce vor urma după noi - specialişti în folclor sau simpli curioşi să înţeleagă care le sunt rădăcinile. Iar la îndemnul unor specialişti (reputatul etnomuzicolog Emilia Comişel, Dumnezeu s-o odihnească, cea care mi-a inspirat acest demers şi mi-a supervizat până a murit primul volum), am găsit de cuviinţă să traduc primul volum al cărţii "Rădăcini şi ravenic” în limbile franceză şi engleză.
Ciobăniţă de Mehedinţi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
