DOINA JALEA - "Radiodifuziunea română e o mare doamnă”

- De mai bine de trei decenii, conduce cu mână sigură postul România Actualități. În mai puțin de două luni, se va retrage însă de la cârma instituției, lăsând în memoria românilor doar o voce care a făcut istorie. Doamnelor și domnilor, la microfon, Doina Jalea! -

Cu diafragma pe microfon

- Sunteți una din vocile foarte cunoscute ale pos­tului național de radio. Cum vă simțiți după atâția ani de jurnalism "pe unde”?

- Mă simt exact ca la începuturile mele, în această minunată instituție. Vin cu la fel de mare drag în fiecare dimineață și am aceleași emoții când se aprinde becul on air. Am aceeași bucurie de a face radio, deși acum o fac indirect, prin cei tineri, de pe poziția de manager. Chiar dacă am încărunțit, nu m-a încărunțit radioul. Și în orice clipă, dacă aș avea po­sibilitatea, aș ridica din temelii un radio nou și proaspăt.

- Vă mai amintiți prima zi la radio?

- A fost așa: printr-o întâmplare a destinului, am aflat că radioul, ră­mas fără nemți, scoate la concurs pos­turi în redacția de limbă ger­mană. Pe vremurile acelea, nemții plecau din România, într-un ade­vărat exod. M-am prezentat deci la concurs. Și, intrând prin strada Te­mișana, am nimerit într-un moment în care, în holul radioului, Orchestra Națională Radio făcea o repetiție generală. Venită dintr-un mediu aspru, bărbătesc - predasem engleza în aviație -, m-am trezit dintr-o dată printre doamne îmbrăcate splendid, în bluze de mătase de culoarea untu­lui și cu fuste lungi, de tafta, și prin­tre domni în frac, care fumau pipă. Mirosul acela de tutun, parfumurile de damă, holul căptușit cu lemnărie lustruită... toate îmi spuneau că in­tru într-o lume care nu e a mea, o lume care îmi plăcea și pe care mi-o doream. Intrasem într-un mediu foarte... feminin. De aceea îmi pla­ce să spun că Radiodifuziunea Ro­mână e o mare doamnă. La exa­men, una din cele mai dificile probe a fost faimoasa cabină 14, care exis­tă și azi, unde trebuia să mă așez la microfon și să fac, din imaginație, primele 12 minute dintr-o emisiune de tineret în limba germană. Nu mai știu ce am vorbit. Îmi aduc însă amin­te că îmi bătea inima atât de tare, încât o auzeam în urechi, nu din interior, ci din exterior, fiindcă acustica aces­tei cabine e perfectă. Am avut cele mai mari emoții din viața mea. O emoție teribilă și plăcută în același timp. Și acum, când văd becul roșu, mi se strânge ini­ma de bucurie și mi se așază parcă diafragma pe mi­crofon.

- Ați lucrat, de-a lungul carierei, în aproape toate genurile de radio. Dintre toate care v-a rămas la inimă?

- Reportajul! Vreo trei ani de zile, cât am lucrat la redacția de limbă germană, am bătut țara, cu prioritate în comunitățile săsești sau mixte. Am cunoscut oameni și locuri extraordinare. Reportajul mi se pare piatra de încercare a oricărui jurnalist. Știrea e știre, iei un fapt, îl pui în cuvinte, îl dai mai departe. Dacă un radio program îți solicită inteligența și viteza de reacție, reportajul pune la lucru imaginația și dragostea de a vorbi cu oamenii. De reportaj nu te poți plictisi, pen­tru că se face cu inima. Dacă nu te apropii cu dra­goste de subiect, nu poți face nimic.

"Nu manipulăm pe nimeni”

- Cum vă explicați că în ciuda schimbărilor pe care le-au adus ultimii 20 de ani, Radio România e încă în preferințele românilor de peste tot?

- Radio România e o corporație care include mai multe posturi de radio. Dar e adevărat, avem public fidel pentru fiecare. Sunt, de pildă, oameni care ascultă cu mare drag Antena Satelor, pentru muzica autentică de acolo. O parte a publicului, obosită de politică, de zgo­motul televiziunilor, se îndreaptă spre oferta Cultu­ra­lului, adică spre valoare de profunzime. Noi, la Ro­mânia Actualități, cărăm oarecum poverile zilei: tre­buie să acoperim actualitatea zilnică 24 de ore din 24. Asta nu ne permite să ne așezăm și să intrăm foarte mult în emisiuni de profunzime sau să abordăm formate dedicate sufle­tului și inimii. Dacă oamenii ne îndrăgesc e pentru că nu manipulăm pe nimeni. O spun chiar ei în son­dajele de opinie: facem un jurnalism responsabil, nu facem mercenariat de presă, suntem onești în felul în care le prezentăm informația, iar oferta e diversificată. E adevărat că noi ne per­mitem să facem și reportaj, și do­cu­mentare, deci lucruri mai cos­ti­sitoare, care iau timp mai mult, pe care alte posturi, presate de cerințele comerciale și de rating, nu și le per­mit. E importantă audiența și pentru noi, dar nu alergăm cu limba scoasă după senzaționalul care face rating.

Domnul care și-a pierdut pălăria

- Cum știți ce așteptări au oa­me­nii? De unde vă luați tempe­ratura publicului?

- În mod normal, se lucrează cu instrumente științifice, cu sondaje cantitative, privitoare la valurile de audiență. În funcție de banii pe care îi are radioul, se mai fac și studii cali­tative, care sunt mult mai intere­sante. Vă dau un exemplu. Acum patru ani, am făcut o campanie foarte frumoasă de popularizare, care ne-a ridicat au­diența cu două procente. Pe atunci, sondajele arătau că oamenii ne asea­mănă unui domn în costum cenușiu cu pălărie, de 55 de ani sau mai bine, care își plimbă câinele în lip­sa altor obli­gații și care e foarte preocupat de cultura lui gene­rală. Ultimele sondaje ara­tă însă diferit. Am întinerit în ochii publicului cu zece ani. Domnul acela are 45 de ani acum, e stilat, se îm­bracă tot la costum, dar costu­mul nu mai e cenușiu. Și nici nu mai poartă pălărie. Nu-și mai plimbă câinele visând la tot felul de lucruri, ci e un om activ, care se mișcă în mediul urban cu ușu­rință. E un pic trecut, dar e la fel de seducător ca Robert de Niro (râde). Însă dincolo de toate sondajele acestea, cu timpul, dezvolți pur și simplu un feeling. Un simț special care îți spune ce vor oamenii.

- O intuiție, un fler...

- Exact. Revista Formula As și Radio România Ac­tualități sunt produse cu un public tradițional, care ne iu­bește și care nu renunță la noi indiferent ce tentații sunt pe piață. Au în comun acest jurnalism făcut cu ini­ma. E un dialog cu publicul, de la inimă la inimă. Or, de regulă, pe piața media, dialogul e de la minte la min­te. S-ar putea să mai existe însă și o altă explicație - știu că unii vor zâmbi. Se poate întâmpla să nimerești pe planul pe care Dumnezeu îl are cu tine. Dacă planul lui este ca tu să transmiți cuvântul unor generații, vei avea și flerul de care vorbeam. Vei avea intuiția, acel ceva care vine de Sus. Uite, eu am visat toată facultatea să mă fac profesoară de engleză la clasa a 12-a. Și am ajuns la radio. Cred că destinul m-a purtat acolo unde a trebuit, acolo unde a fost nevoie de mine.

La cârma unui vis

- Sunteți o persoană foarte credincioasă. Se împacă asta cu poziția de conducere pe care o aveți, cu nevoia de a ține ferm cârma unei instituții?

- Nu sunt la cârma unei instituții, sunt la cârma unui vis. Și nu sunt adepta durității. În dosul unei idei jurnalistice sunt oamenii cu care o pui în aplicare. Or, dacă nu reușești să motivezi oamenii aceștia, să-i ar­mo­nizezi astfel încât să lucreze cu plăcere, de dragul ideii și bine împreună, poți să le dai salarii de zece ori mai mari, că nu rezolvi nimic. Cu duritate și asprime, omul își va face strict datoria, nu va pune nimic de la el, nici un pic de pasiune. Noi lucrăm aici cu drag și en­tuziasm, dar repet, nu e meritul meu, e de undeva de Sus. Și nici rezultatele nu sunt ale mele, ci ale unei echipe, ale unor oameni care iubesc radioul, care nu se plictisesc de el și fac meseria asta cu tragere de inimă.

- Cum e generația care vine din urmă? Îi pre­gătește Facultatea de jurnalism suficient de bine?

- E o generație superbă. Tinerii noștri au talanții de la Dumnezeu, dar școlile de jurnalism nu-i ajută să-i înmulțească. Lipsește din facultățile de jurnalism prac­tica de presă. Profesorii se axează prea mult pe teorie. La ce folosește să știi că există întrebări deschise sau închise? Când stai pe teren, în fața interlocutorului, e vor­ba de fler, de inteligență, de intuiție. Acolo funcțio­nează inima, felul în care te deschizi către el. Pe de altă parte, convingerea mea e că un bun jurnalist nu trebuie să fie neapărat absolvent de jurnalistică. Am întâlnit mulți tineri în radio, foarte buni jurnaliști, cu talent real pentru comunicare. Unii au terminat Geologie, alții Istorie. Eu însămi am terminat Engleză-Germană, la Cluj.

Oltenia tatălui, Ardealul mamei

- Undeva, la începuturile biografiei dvs, se află Școala Germană, făcută la Sibiu, orașul în care ați copilărit. Contează în reușita unei femei modelul familiei, educația și primii ani de-acasă?

- Contează foarte mult în viața unui om dacă în copilărie e iubit. Iubit, nu răsfățat. Dacă ești iubit, vei fi la rândul tău un om generos, un extrovertit care va dărui altora. Apoi, contează foarte mult să ți se dezvolte imaginația și capacitatea lingvistică. Eu am avut o copilărie frumoasă, în care ai mei au avut grijă de toate lucrurile astea. Tata mă purta prin păduri, mă învăța copacii, frunzele și florile. Mama îmi citea povești care mi-au dezvoltat ima­ginația. Peste astea, s-au așezat însă pri­me­le patru clase de școală ger­ma­nă, în care în­vă­ță­toa­rea noastră ne-a dre­sat așa de bine în ce pri­vește ordinea și res­pec­tul pentru natură că, dacă ieșeam la iar­bă verde, în Dum­bra­vă, nici măcar un chi­brit pitit în iarbă n-avea voie să rămână în urmă. Și mai con­tează enorm de mult să fii liber și să-ți trăiești co­pilăria așa cum tre­buie: să zburzi în aer liber și să te joci cu alți copii de vârsta ta, indi­fe­rent de originea socială sau de înțele­ge­rea dintre pă­rinți. Eu mi-am petre­cut verile la bunici, în do­uă zone ale țării dife­rite. Pe de-o parte, Olte­nia ta­tălui - cu sără­cia, praful de pe drum, oa­menii veseli, mi­rosul de sal­câm și pâinea făcută de bunica în țăst (acel cuptor de lut moștenit de la strămoșii noștri daci). Pe de altă par­te, Ardealul mamei, unde se gătea con­-sistent, cu valuri de smântână, unde hoină­ream până târ­ziu pe dea­luri cu copiii satului și unde trăiam aproa­pe de animale. Eu dormeam, de exemplu, în gâtul vacii. Îmi pu­neam ca­pul și umărul în pielea ei de pe gât când se așeza la rumegat, și aco­lo adormeam.

- Mai simțiți a­ceeași emoție când vă întoarceți "acasă”?

-Merg des acolo. E un oraș superb Sibiul. A rămas amprentat de anul 2007, în care a fost capitală euro­peană și continuă să se dez­volte frumos, în aceeași di­rec­ție. În schimb, lu­mea satu­lui din copi­lărie n-o mai regăsesc. Va­lo­rile au fost înlo­cuite și fru­mu­sețea sufletească a țăra­nului s-a pierdut. Noi, ro­mâ­nii, eram un po­por foar­te cald. Alta era struc­tura sufle­tească a ro­mânului pe vremuri. Nu degeaba atâția stră­ini s-au în­drăgostit de Maramu­reș sau de Ob­cinele Bu­covinei. Nu de locu­rile alea se în­dră­­gos­teau, că locuri fru­­moa­se aveau și ei. Ci de res­tul ăsta de su­flet ro­mânesc, de co­muni­carea noastră a­fec­tivă extraordinară, care la ei s-a pierdut. Ceva cum­plit s-a în­tâm­plat în ultimele de­cenii. Ne în­chinăm la zeul ban și ne dorim lucruri de care nu avem nevoie. Uităm lucrul cel mai simplu, care ne poate salva: învățătura funda­men­tală a lui Hristos, de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine.

- Credința e tot o moștenire din copilă­rie?

- Ea vine, vine de undeva, nu știu de unde vine. E lucrarea lui Dumnezeu cu fiecare om. Dar e adevărat că în satul bunicilor mei exista o rânduială, preotul era foar­te important, era coloana vertebrală a întregii co­mu­nități.

- Cum funcționați? Ce vă dă motivație să duceți mai departe ce ați început?

- Valorile mele sunt cele tradiționale românești. Pe român l-au ținut întotdeauna drept credința strămo­șească, bunătatea sufletească și un anumit gen de smerenie care l-a făcut să nu jefuiască habitatul pe care i l-a dăruit Dumnezeu. Și-a luat din pădure numai atâta lemn cât să-și facă o căsuță mică și frumoasă și s-o încălzească pe timp de iarnă. După valorile astea mă ghidez și eu și mă întristează că lipsește în România o școală care să te învețe să ții aproape de structura ta românească.

- O școală a moralității?

- Da! Sunt de acord cu reformele care mo­der­nizează metodele de în­vățământ. Dar nu cu dis­pariția formării o­mului în sfera acelor valori morale care îl țin drept. Cum spunea părintele Arsenie Bo­ca, "în mintea strâm­bă, și gândul drept se strâm­bă”.

Bucuria uriașă a vorbitului

- Radioul e o me­serie de umbră. Nu v-a lipsit, în acești 30 de ani, vizibilitatea? Nu v-a bătut gândul să faceți, de pildă, te­leviziune?

- În viață întâlnești diverse căsnicii, unele durează pe veci. Pur și simplu, nu mi-am imaginat că e posibil, inima mea n-a simțit nevoia să meargă în altă parte. Nici o secundă nu m-am gândit să schimb un radio pe alt radio sau ra­dioul pe televiziune. E foarte bine că lu­mea nu te cu­noaște. Asta e plata pentru această superbă profesie, în care fie­care zi e altfel, în care nu te plic­tisești niciodată. Bucuria asta uriașă de a vorbi omului de la microfon, bucuria de a putea lăsa câte o sămânță într-o inimă, care apoi să rodească, trebuie să se plă­teas­că cu ceva. Iar plata e tocmai efemeritatea ei, e dis­pariția în eter a vocii, odată ce emisia s-a încheiat.

- Ce se ascunde însă dincolo de voce?

- Un om pe care îmi place să-l compar cu tradi­ționalul animal de încredere al țăranului român: bivolul (râde). Ziua mea în­cepe la 8.30 și se în­cheie foarte târziu. În orice împrejurare, trag carul, sunt aici. E și-un pic de muncă de jertfă. Mă întâlnesc foarte rar cu prietenii buni, am unii pe care nu i-am văzut de un an. Dar o să re­cu­perez, din iulie în­colo. Am o micuță fa­milie și foarte puțin timp în care să mă o­cup de ea. Am un bă­iat, e mare, e pe pi­cioa­rele lui, are 30 de ani și e jurnalist de radio. Pasiunea s-a moștenit în familie! Și-mi pare rău că n-am avut sufi­cient timp, când era mic, să stau lângă el, așa cum au stat lângă mine ai mei.

- I-ați predat șta­feta și profesional sau l-ați lăsat să învețe pe cont propriu?

- L-am lăsat să se îndrăgostească singur de radio. În meseria asta trebuie să ai stilul tău personal. Totul de­pinde de structura ta in­terioară, de comu­ni­ca­rea cu ceilalți. Nu poți modela omul după chi­pul și după ase­mă­narea ta. Eu am avut libertate, i-am lăsat-o și lui.

- Mai aveți doar câteva luni până la retragerea la pensie. Ce planuri aveți pe mai departe?

- Mai e doar puțin până pe 23 iulie 2012, dar nu am nici un plan. Bănuiesc că are Dumnezeu un plan cu mine. O să-mi fie foarte dor de radio, dar cred că sunt multe alte lucruri pe care aș putea să le fac mai departe. Îmi place presa scrisă, dar nu cea în format electronic, și îmi place catedra. Mi-ar plăcea să predau într-o școală în care încă se mai formează copii.