Era o icoană, nu un om, încă din timpul vieţii. Credincioşii veneau la el pentru a-l venera, a-i atinge veşmintele, a-i săruta mâna, a-i asculta bătăile inimii, pe ritmul Rugăciunii lui Iisus, în tăcere deplină. Căci părintele nu vorbea decât rar, numai cui avea cu adevărat trebuinţă. Aproape niciodată întrebat. Pentru că oamenii nu aveau nevoie să-l întrebe. În preajma lui simţeau Duhul şi deodată se luminau. Sufletele căpătau strălucire de diamant bine şlefuit, minţile deveneau clare ca vârfurile de munţi în zile senine, trupurile li se îndreptau şi li se alungeau, de parcă ar fi crescut spre cer, cu fiecare respiraţie a bătrânului călugăr. De atât aveau nevoie. Să stea lângă sfântul acesta, să li se îngăduie să-i obosească privirea cu făpturile lor.
Dintre cei care i-au trecut pragul chiliei, probabil că mulţi nici nu ştiau cum şi-a călit părintele Petroniu, stareţul mânăstirii Prodromu de pe Muntele Athos, sufletul în focul credinţei, într-un veac duşman. Că a fost membru al mişcării "Rugul Aprins”, de la mânăstirea Antim, în anii '40; că în această lavră a ortodoxiei şi totodată cetate a culturii prigonite a deprins Rugăciunea Inimii de la părintele Ioan Kulaghin, zis "Cel Străin”; că mai târziu s-a străduit să refacă atmosfera "Rugului Aprins” la mânăstirea Slatina, alături de părinţii Cleopa Ilie, Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc (căruia i-a fost naş de călugărie la Antim) şi Daniil Teodorescu (Sandu Tudor); că s-a nevoit alături de părinţi îmbunătăţiţi, ca Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan sau Marcu Dumitrescu - zis "Fachiru” (mare martir al temniţelor comuniste), la mânăstirea Sihăstria; că abia foarte târziu, la vârsta de 62 de ani, a reuşit să ajungă unde îşi dorea cel mai mult, la Athos, iar acolo a slujit exemplar, ca duhovnic şi bibliotecar, până să devină stareţul mânăstirii Prodromu.
Când s-a mutat la cele veşnice (NULL februarie 2011), nimeni nu s-a mirat, nimeni nu a plâns, ci toţi cei care l-au întâlnit sau doar i-au auzit numele pomenit cândva au început să sufere de dor. Nu doar ca după un tată duhovnicesc, ci ca după un om extraordinar de frumos, lângă care ai trăit cândva şi ştii bine că nu vei mai putea trăi. Ca după adierea Duhului, pe care nu ştii să o descrii, dar care te-a răcorit în clocotul acestei lumi. Un dor sfâşietor de dulce, care nu-ţi dezleagă lacrimile, ci te face să treci dincolo de barierele firii, pentru a te vindeca.
Cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit...
Biografia părintelui Petroniu Tănase e la îndemâna oricui, dar cum era el cu adevărat, ce-i dădea puterea aceea nepământească ştiu foarte puţini. Nu l-au înţeles pe de-a-ntregul nici toţi călugării din obştea Prodromului, darămite ceilalţi credincioşi. Unul dintre cei foarte puţini este părintele Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din Alba. În vârstă de aproape 50 de ani, chip blând, surâzător şi smerit, călugăr subţire la trup, cu barbă hirsută şi ochi arzători, se lasă greu prins în plasa întrebărilor. Îi place taina şi nu o strică nici pentru curiozitatea lui, nici pentru a altora. Totuşi, din bunătate, scapă cuvinte de lămurire. Aşa începem să-l adulmecăm pe avva Petroniu cel neştiut, căruia monahul Modest i-a fost ucenic vreme de douăzeci de ani, îngrijindu-l până în ziua din urmă.
Pr. Petroniu Tănase în prima tinereţe
Părintele Modest şi-a făcut ucenicia cu mari duhovnici ai neamului, cu părintele Arsenie Boca, cu părintele Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus (Braşov), cu părintele Teofil Părăian, pe care l-a slujit 12 ani, până ce, în 1993, a ajuns la Athos şi l-a cunoscut pe părintele Petroniu. Acum a revenit în ţară cu o comoară: amintirea, manuscrisele şi fotografiile părintelui Petroniu. Crede că era de datoria sa să se asigure că acestea sunt bine păstrate, pentru a fi de folos ortodocşilor români. Este moştenirea palpabilă lăsată de părintele Petroniu. Cealaltă parte a moştenirii, de credinţă şi înţelepciune, se adăposteşte în fiecare, câtă ne vom fi silit să agonisim.
O zi din viaţa părintelui Petroniu
- Părinte Modest, cum era o zi din viaţa părintelui Petroniu?
- Simplă, ordonată, strictă. Părintele trăia extrem de simplu, era un ascet. Cu greu a acceptat ca mânăstirea să aibă maşină şi să se facă un drum până acolo. Până în ultimul an de viaţă, când boala l-a copleşit, îşi făcea toată gospodărirea singur. Îşi spăla, îşi cosea nasturii, totul...
Pr. Modest Moldovan de la Găbud, ucenicul părintelui Petroniu
În unele zile îşi îngrijea florile. Se purta cu ele de parcă ar fi fost oameni, le ştia pe numele lor ştiinţific, dar le chema şi pe nume populare sau le boteza cu nume inventate de el, ca să-şi arate dragul pentru ele. Era tare îndrăgostit de flori. Spunea că în ele se vede frumuseţea lumii.
O altă pasiune a sa era cititul, citea mult şi ştia multe, era un cărturar.
Desigur, avea şi treburile sale de stareţ de rezolvat... Şi mai primea credincioşi la sfat. Le era de ajutor, dar mai mult pentru că-l vedeau, pentru că el spovedea pe puţini şi vorbea puţin. Era foarte interiorizat şi trăia Rugăciunea Inimii. Cred că stăreţia i-a fost povară, căci tânjea după linişte.
- Era un părinte aspru?
- Era aspru, dar era şi bun. Era dur cu el însuşi, nu numai în privinţa călugăriei, ci în tot. Deşi a avut mari suferinţe fizice, iar de la o vreme coloana vertebrală îi era diformă, că nu se mai putea îndrepta, n-a zis o dată un "au!”, nu s-a plâns niciodată. Era foarte ferm şi cu învăţătura de credinţă. Dacă treceai de pojghiţa aceea de răceală, de armura lui, dădeai de o mare bunătate. Aşa se face că era foarte iubit, deşi n-a căutat să fie popular şi nu făcea gesturi sau declaraţii de afecţiune. Dar simţeai că el te iubeşte ca om, ca purtător al chipului lui Hristos. Dacă erai cu sufletul pregătit să-l întâlneşti, în prezenţa lui te învăluia o mare bucurie şi o mare bunătate. Pur şi simplu iradiau din el. E ceva ce mi-e greu să explic. Trebuie să fi trăit asta ca să înţelegi. Altfel este ca şi cum aş încerca să descriu gustul mierii cuiva care nu a mâncat niciodată miere.
"Cânta Paraclisul Maicii Domnului în chilie”
Avva Petroniu - cel smerit
- Smerenia sa era autentică. El nu ridica niciodată vocea, nu dădea porunci, ci doar îţi cerea să-ţi faci ascultarea de călugăr, nu certa niciodată pe nimeni în mod direct şi vehement, ci vorbea în pilde şi spunea celui care a greşit unde a greşit, fără să-l numească, în convorbirile nostre de la trapeză sau în câte o predică (pentru că predica rar). Era foarte înţelept şi delicat cu ceilalţi. Ştia cât pot să doară cuvintele şi, ca unul care făcuse şi Literele, şi le alegea cu grijă. Vedeţi că în toate fotografiile are privirea plecată. Nu-i plăcea să iasă în evidenţă. Nu povestea câte şcoli a făcut, câte mânăstiri a condus, ce oameni extraordinari a cunoscut. Pentru că era foarte smerit. Aşa că nici obştea nu l-a cunoscut bine. Eu am fost privilegiat în cele două luni cât l-am îngrijit la pat, înainte să moară, pentru că i-am răsfoit caietele personale, în care se aflau ciorne de scrisori, scrisori primite de la credincioşi, amintiri, autobiografia lui şi altele.
- Se supăra vreodată?
- Sigur că îl mai necăjeau fraţii. Dar nici atunci nu se manifesta de faţă cu toţi. Mergea la el în chilie şi cânta Paraclisul Maicii Domnului. Cânta tare, de se auzea în curte, ca să se liniştească şi să capete ajutor de Sus. Era foarte bun cântăreţ şi avea mare evlavie la Maica Domnului. De câte ori era pomenită Maica Domnului în biserică, îl vedeam lăcrimând.
- Dar de râs l-aţi văzut râzând?
- El mai mult zâmbea, nu râdea aşa, cu toată gura. Căci călugărul trebuie să fie în toate strunit. Însă avea un umor foarte fin.
"Pe măsură ce îmbătrânea, îi creştea entuziasmul credinţei”
- Vă voi pune o întrebare care stă pe buzele multora: aţi trăit vreo minune cu părintele Petroniu? Ucenicii multor mari duhovnici mărturisesc minuni pe care le-au văzut cu ochii lor înfăptuite de acei părinţi...
Părintele Petroniu şi alţi călugări
- Nu aş şti să vă spun un fapt concret. Dar eu simţeam că e un miracol permanent prezenţa sa. Cred cu adevărat că făcea minuni, dar noi eram legaţi la ochi să nu le vedem. Era minunat, de exemplu, şi faptul că lui îi creştea tot mai mult entuziasmul credinţei, pe măsură ce îmbătrânea. Este neobişnuit, pentru că bătrâneţea aşază lucrurile, entuziasmul este la tinereţe.
În ultimele luni, a suferit că nu mai putea merge la biserică. Până atunci a mers continuu, chiar dacă de ani mulţi nu mai auzea şi ar fi putut rămâne în chilie să se roage. Însă voia să dea un exemplu.
Minuni a trăit, căci i s-au arătat îngeri şi sfinţi. Ne-a povestit. Şi avea deosebirea duhurilor, nu putea să se înşele, să fie înşelat de cel rău. Ştia şi când este vis şi când e aievea. Avea un caiet de vise, unde îşi nota ce visa mai interesant, ca apoi să descifreze visul. Visa mult şi frumos, duhovniceşte.
- Cum se raporta la moarte?
- Cu bucurie. Spunea că s-a pregătit, că nu are nici o teamă şi că abia aşteaptă să vadă cum e dincolo. De altfel, el trăia deja pe jumătate în cealaltă lume. În unele fotografii, care îi suprind privirea, se vede că e dus departe cu gândul şi cu fiinţa întreagă.
Pr. Modest, la căpătâiul părintelui Petroniu, cu câteva zile înaintea morţii
- Care e învăţătura cea mai de preţ pe care aţi primit-o de la părintele Petroniu?
- Eu nu prea l-am întrebat, n-am fost un iscoditor, mi-a fost de ajuns să fiu lângă părintele. Şi toate câte mi le-a spus vor fi lucrat pe undeva în mine. Dar cred că mai mult propovăduieşti prin viaţa trăită, decât prin cuvânt. Iar felul în care a trăit avva Petroniu îmi foloseşte mai mult decât orice sfat.
Autobiografia părintelui Petroniu *)
- ciornă -
"Sunt născut în com. Fărcaşa, rai. Ceahlău, reg. Bacău, înregistrat la 23 mai 1916, din părinţi ţărani agricultori, Ion şi Olimpia Tănase, al şaptelea din cei 8 copii (şase fete şi doi băieţi). Şcoala primară am urmat-o în satul natal (NULL clase), după care la vârsta de 14 ani - an 1930 - am intrat frate în mânăstirea Neamţ. Aci am urmat cursurile şcoalei de cântăreţi, iar în 1935 am mers la Seminarul monahal Cernica, unde am urmat 7 ani; clasa a 8-a precum şi diploma de absolvirea seminarului le-am dat la sem. [seminarul - n. red.] Central Bucureşti, întrucât sem. monahal Cernica se desfiinţase în 1941. * În acelaşi timp, în urma examenului de diferenţă, am dat bacalaureatul - secţia ştiinţe - la liceul Mihai Viteazul din Bucureşti, sesiunea din toamnă, 1942. * M-am înscris apoi la Fac. de Teologie şi la Fac. de Matematici din Bucureşti, pe aceasta din urmă întrerupând-o după un an de studiu, fiind prea împovărat cu două facultăţi şi cu obligaţiile de serviciu de la cancelaria Sf. Sinod, unde intrasem ca angajat din oct. 1942, pentru a-mi asigura mijloacele de întreţinere la studii. Din 1943 m-am înscris la Fac. de litere şi filosofie - Bucureşti, pe care am absolvit-o în 1946, odată cu Fac. de Teologie.
Autobiografia pr. Petroniu
* După terminarea studiilor, am continuat să fiu funcţionar la Cancelaria Sf. Sinod, iar din 1946 până în 1948, detaşat la Secretariatul Patriarhului Nicodim; până în septembrie 1950 am fost numit suplinitor la seminarul monahal din m-rea [mânăstirea] Neamţ. Până la această dată intrasem în cinul monahal şi fusesem hirotonit diacon şi ieromonah (NULL).
* La sem. Neamţ am funcţionat doi ani, la catedrele de pedagogie şi catehetică (an I) şi la cat. [catedra] de muzică (an II); în 1952 contopindu-se seminarul cu Şcoala de Cântăreţi Eparhială, am mers la m-rea Slatina, unde mi s-a încredinţat conducerea şcolii monahale şi a cursurilor de pregătire elementară - 7 ani - din acea mânăstire. La m-rea Slatina am rămas până în anul 1959 - îndeplinind, pe lângă ascultările de mai sus, şi pe acelea de preot şi stareţ al m-rii [mânăstirii], între 1957 - 1959.
* În 1959, luna mai, în urma dispoziţiilor chiriarhale, a trebuit să părăsesc m-rea, retrăgându-mă în com. Broşteni, reg. Suceava, rai. Vatra Dornei, la o soră, unde am stat până în prezent.
* Munca, cinstea şi corectitudinea le-am învăţat încă din copilărie, de la părinţi, care fiind săraci, nu ne-au putut lăsa altă moştenire, şi cu ele am străbătut până acum de-a lungul anilor.
* Nu am făcut niciodată nici un fel de politică şi nici n-am suferit vreo condamnare, nici de legile bisericeşti, nici de cele civile.
* În prezent, mă aflu cu sănătatea şubredă, neînstare de eforturi fizice, având nevoie de îngrijire deosebită şi tratament medical.
Decembrie 1961
Petroniu (Petru) Tănase
________________________
Salariat la Curtea de Argeş 1 dec. 1961 - 1 febr. 1966.
Pensionat motiv boală 1 II 1966.
La mânăstirea Sihăstria: 1 mai 1966.
*) Am păstrat grafia autorului.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
