În discuţia pe care a avut-o la Ateneu cu Gabriel Liiceanu, întrebat de ce un scriitor de mâna întâi dintr-o ţară de mâna a treia are mai puţine şanse de a fi cunoscut decât un scriitor de mâna a treia dintr-o ţară puternică, Amos Oz a spus că, după opinia lui, şansa oricărui scriitor talentat, de oriunde, este să scrie despre ce ştie el mai bine. Mircea Cărtărescu, scriitorul nostru de mâna întâi, tocmai asta face, cu un talent multiform şi o obstinaţie în muncă rare pe aici. Şi dacă traducerile cărţilor sale în 18 limbi n-au fost best-sellers, ci au avut doar succes de critică e pentru că genul lui de scriitură presupune un cititor cultivat, imaginativ şi sensibil, cu o inteligenţă literară afină autorului. Ceea ce nu se întâlneşte pe toate drumurile. Marii cititori pentru care lectura nu e un divertisment în ore moarte, ci o hrană spirituală necesară n-au fost şi nu sunt prea numeroşi, dar ei au exerciţiul depistării valorii şi dau tonul. Asemenea oameni au făcut parte din juriul Premiului Internaţional pentru Literatură "Haus der Kulturen der Welt” - Berlin ce i-a fost atribuit recent lui Mircea Cărtărescu, deşi se afla la concurenţă cu alţi mari scriitori din lume, unii mai faimoşi în Occident. Să sperăm că e începutul unei recunoaşteri globale meritate. Acasă, inerentele cârteli şi invidii nu pot nega cifrele: Cărtărescu este cel mai bine vândut autor contemporan de literatură, volumele lui publicate la Humanitas (cărţi noi şi reeditări) însumând până acum 500.000 de exemplare cumpărate. Pentru România e destul de mult. Mai ales că poetul, eseistul şi prozatorul nu scrie în genuri populare şi, cu excepţia povestirilor din "De ce iubim femeile”şi "Frumoasele străine”, nu se citeşte uşor - o recunoaşte singur - de către omul mediu instruit. Şi totuşi n-a continuat cu povestioarele dulci-amare şi pline de umor care i-au adus succesul, ci s-a încăpăţânat să desăvârşească trilogia de 1500 de pagini Orbitor, ca pe o datorie de onoare ("o onoare absurdă şi totuşi imperioasă ca a samurailor”). Asta îmi stârneşte o mare admiraţie pentru Mircea Cărtărescu, scriitorul pe care succesul nu l-a smintit, care şi-a păstrat bunul simţ şi măsura lucrurilor, imun la sindromul "suitului la cap” care alterează personalitatea şi te face să te crezi deţinătorul Adevărurilor în toate. Egocentric, precum toţi marii artişti, preocupat obsesiv de lumea sa interioară şi de proiecţiile ei literare este şi el, dar fără vanitatea deşartă a puterii, a funcţiilor de conducere, a impunerii cu orice preţ. Domeniul lui este exclusiv masa de scris, "căci pentru mine viaţa nu înseamnă contemplarea norilor, ci însăşi munca mea, fără de care nu simt că trăiesc şi n-aş simţi că trăiesc nici în paradis. E o pervertire prostească a sensului vieţii, dar eu, aşa cum sunt făcut, nu ştiu alt sens. Dacă nu lucrez, timpul curge în gol şi viaţa mea se scurge în vârtej ca apa în orificiul căzii”. Calităţile umane ale scriitorului se văd clar şi în volumul compozit pe care vi-l recomand azi, alcătuit din texte scurte, preponderent confesiv-memorialistice. Unele imersiuni în trecut au splendoarea şi deschiderea vizionar-poematică din "Orbitor” ("Ada-Kaleh, Ada Kaleh”, "Ochiul căprui al dragostei noastre”, "Pontus Axeinos”), altele - tonul umoristic pe fundal ceauşist din "De ce iubim femeile” ("Prietenul meu blug”, "Epoca nesului”); un grupaj evocă prietenii morţi prematur - Madi Marin, Nino Stratan, George Crăciun, Leo Şerban. Mai multe texte vor fi preţioase pentru exegeţii generaţiei '80 şi ai lui Mircea Cărtărescu însuşi, care se referă atât la colegi, cât şi la scrisul propriu, cu împrejurări, întâmplări şi chiar teme delicate, precum relaţia cu religia. Totul - cu o lipsă de vedetism, de poză, iscusit stilistic, dar cu o sinceritate convingătoare şi acea capacitate de a te lua simpatetic cu el, proprie marilor scriitori.
Selectia "Formula AS”
Mircea Cărtărescu, "Ochiul căprui al dragostei noastre”, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 204 pag.
În discuţia pe care a avut-o la Ateneu cu Gabriel Liiceanu, întrebat de ce un scriitor de mâna întâi dintr-o ţară de mâna a treia are mai puţine şanse de a fi cunoscut decât un scriitor de mâna a treia dintr-o ţară puternică, Amos Oz a spus că, după opinia lui, şansa oricărui scriitor talentat, de oriunde, este să scrie despre ce ştie el mai bine. Mircea Cărtărescu, scriitorul nostru de mâna întâi, tocmai asta face, cu un talent multiform şi o obstinaţie în muncă rare pe aici. Şi dacă traducerile cărţilor sale în 18 limbi n-au fost best-sellers, ci au avut doar succes de critică e pentru că genul lui de scriitură presupune un cititor cultivat, imaginativ şi sensibil, cu o inteligenţă literară afină autorului. Ceea ce nu se întâlneşte pe toate drumurile. Marii cititori pentru care lectura nu e un divertisment în ore moarte, ci o hrană spirituală necesară n-au fost şi nu sunt prea numeroşi, dar ei au exerciţiul depistării valorii şi dau tonul. Asemenea oameni au făcut parte din juriul Premiului Internaţional pentru Literatură "Haus der Kulturen der Welt” - Berlin ce i-a fost atribuit recent lui Mircea Cărtărescu, deşi se afla la concurenţă cu alţi mari scriitori din lume, unii mai faimoşi în Occident. Să sperăm că e începutul unei recunoaşteri globale meritate. Acasă, inerentele cârteli şi invidii nu pot nega cifrele: Cărtărescu este cel mai bine vândut autor contemporan de literatură, volumele lui publicate la Humanitas (cărţi noi şi reeditări) însumând până acum 500.000 de exemplare cumpărate. Pentru România e destul de mult. Mai ales că poetul, eseistul şi prozatorul nu scrie în genuri populare şi, cu excepţia povestirilor din "De ce iubim femeile”şi "Frumoasele străine”, nu se citeşte uşor - o recunoaşte singur - de către omul mediu instruit. Şi totuşi n-a continuat cu povestioarele dulci-amare şi pline de umor care i-au adus succesul, ci s-a încăpăţânat să desăvârşească trilogia de 1500 de pagini Orbitor, ca pe o datorie de onoare ("o onoare absurdă şi totuşi imperioasă ca a samurailor”). Asta îmi stârneşte o mare admiraţie pentru Mircea Cărtărescu, scriitorul pe care succesul nu l-a smintit, care şi-a păstrat bunul simţ şi măsura lucrurilor, imun la sindromul "suitului la cap” care alterează personalitatea şi te face să te crezi deţinătorul Adevărurilor în toate. Egocentric, precum toţi marii artişti, preocupat obsesiv de lumea sa interioară şi de proiecţiile ei literare este şi el, dar fără vanitatea deşartă a puterii, a funcţiilor de conducere, a impunerii cu orice preţ. Domeniul lui este exclusiv masa de scris, "căci pentru mine viaţa nu înseamnă contemplarea norilor, ci însăşi munca mea, fără de care nu simt că trăiesc şi n-aş simţi că trăiesc nici în paradis. E o pervertire prostească a sensului vieţii, dar eu, aşa cum sunt făcut, nu ştiu alt sens. Dacă nu lucrez, timpul curge în gol şi viaţa mea se scurge în vârtej ca apa în orificiul căzii”. Calităţile umane ale scriitorului se văd clar şi în volumul compozit pe care vi-l recomand azi, alcătuit din texte scurte, preponderent confesiv-memorialistice. Unele imersiuni în trecut au splendoarea şi deschiderea vizionar-poematică din "Orbitor” ("Ada-Kaleh, Ada Kaleh”, "Ochiul căprui al dragostei noastre”, "Pontus Axeinos”), altele - tonul umoristic pe fundal ceauşist din "De ce iubim femeile” ("Prietenul meu blug”, "Epoca nesului”); un grupaj evocă prietenii morţi prematur - Madi Marin, Nino Stratan, George Crăciun, Leo Şerban. Mai multe texte vor fi preţioase pentru exegeţii generaţiei '80 şi ai lui Mircea Cărtărescu însuşi, care se referă atât la colegi, cât şi la scrisul propriu, cu împrejurări, întâmplări şi chiar teme delicate, precum relaţia cu religia. Totul - cu o lipsă de vedetism, de poză, iscusit stilistic, dar cu o sinceritate convingătoare şi acea capacitate de a te lua simpatetic cu el, proprie marilor scriitori.
În discuţia pe care a avut-o la Ateneu cu Gabriel Liiceanu, întrebat de ce un scriitor de mâna întâi dintr-o ţară de mâna a treia are mai puţine şanse de a fi cunoscut decât un scriitor de mâna a treia dintr-o ţară puternică, Amos Oz a spus că, după opinia lui, şansa oricărui scriitor talentat, de oriunde, este să scrie despre ce ştie el mai bine. Mircea Cărtărescu, scriitorul nostru de mâna întâi, tocmai asta face, cu un talent multiform şi o obstinaţie în muncă rare pe aici. Şi dacă traducerile cărţilor sale în 18 limbi n-au fost best-sellers, ci au avut doar succes de critică e pentru că genul lui de scriitură presupune un cititor cultivat, imaginativ şi sensibil, cu o inteligenţă literară afină autorului. Ceea ce nu se întâlneşte pe toate drumurile. Marii cititori pentru care lectura nu e un divertisment în ore moarte, ci o hrană spirituală necesară n-au fost şi nu sunt prea numeroşi, dar ei au exerciţiul depistării valorii şi dau tonul. Asemenea oameni au făcut parte din juriul Premiului Internaţional pentru Literatură "Haus der Kulturen der Welt” - Berlin ce i-a fost atribuit recent lui Mircea Cărtărescu, deşi se afla la concurenţă cu alţi mari scriitori din lume, unii mai faimoşi în Occident. Să sperăm că e începutul unei recunoaşteri globale meritate. Acasă, inerentele cârteli şi invidii nu pot nega cifrele: Cărtărescu este cel mai bine vândut autor contemporan de literatură, volumele lui publicate la Humanitas (cărţi noi şi reeditări) însumând până acum 500.000 de exemplare cumpărate. Pentru România e destul de mult. Mai ales că poetul, eseistul şi prozatorul nu scrie în genuri populare şi, cu excepţia povestirilor din "De ce iubim femeile”şi "Frumoasele străine”, nu se citeşte uşor - o recunoaşte singur - de către omul mediu instruit. Şi totuşi n-a continuat cu povestioarele dulci-amare şi pline de umor care i-au adus succesul, ci s-a încăpăţânat să desăvârşească trilogia de 1500 de pagini Orbitor, ca pe o datorie de onoare ("o onoare absurdă şi totuşi imperioasă ca a samurailor”). Asta îmi stârneşte o mare admiraţie pentru Mircea Cărtărescu, scriitorul pe care succesul nu l-a smintit, care şi-a păstrat bunul simţ şi măsura lucrurilor, imun la sindromul "suitului la cap” care alterează personalitatea şi te face să te crezi deţinătorul Adevărurilor în toate. Egocentric, precum toţi marii artişti, preocupat obsesiv de lumea sa interioară şi de proiecţiile ei literare este şi el, dar fără vanitatea deşartă a puterii, a funcţiilor de conducere, a impunerii cu orice preţ. Domeniul lui este exclusiv masa de scris, "căci pentru mine viaţa nu înseamnă contemplarea norilor, ci însăşi munca mea, fără de care nu simt că trăiesc şi n-aş simţi că trăiesc nici în paradis. E o pervertire prostească a sensului vieţii, dar eu, aşa cum sunt făcut, nu ştiu alt sens. Dacă nu lucrez, timpul curge în gol şi viaţa mea se scurge în vârtej ca apa în orificiul căzii”. Calităţile umane ale scriitorului se văd clar şi în volumul compozit pe care vi-l recomand azi, alcătuit din texte scurte, preponderent confesiv-memorialistice. Unele imersiuni în trecut au splendoarea şi deschiderea vizionar-poematică din "Orbitor” ("Ada-Kaleh, Ada Kaleh”, "Ochiul căprui al dragostei noastre”, "Pontus Axeinos”), altele - tonul umoristic pe fundal ceauşist din "De ce iubim femeile” ("Prietenul meu blug”, "Epoca nesului”); un grupaj evocă prietenii morţi prematur - Madi Marin, Nino Stratan, George Crăciun, Leo Şerban. Mai multe texte vor fi preţioase pentru exegeţii generaţiei '80 şi ai lui Mircea Cărtărescu însuşi, care se referă atât la colegi, cât şi la scrisul propriu, cu împrejurări, întâmplări şi chiar teme delicate, precum relaţia cu religia. Totul - cu o lipsă de vedetism, de poză, iscusit stilistic, dar cu o sinceritate convingătoare şi acea capacitate de a te lua simpatetic cu el, proprie marilor scriitori.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
