(Mahabharata)
La plecări în lume, adesea funcţionez pe bază de dor. În martie, anul acesta, am plecat în India, pentru că doream să petrec Paştele cu mitropolitul Mar Osthathios şi cu creştinii din Malabar. Mai aveam şi un dor de prozator: să definitivez acolo capitolul "Monseniorul Ghika în India”.
În februarie, am primit un semn insolit de la Mar Osthathios, astfel: am visat că eram în chilia-birou a Dânsului, la Mavelikara, unde el se afla acum ca şef al Şcolii Misionare "Sf. Pavel”. Am visat că stăteam la biroul lui şi scriam, scriam liniştit, ca şi instalat acolo pentru mult timp... Iar el, mitropolitul, stătea în picioare, lângă patul său, şi mă privea ca de pe alt tărâm. Visul mi-a lăsat o impresie puternică, avea un relief izbitor, m-a urmărit toată ziua. Ştiam că mitropolitul intrase în al 94-lea an de viaţă... aveam un sentiment al urgenţei de a-l vedea. Am dat telefon la ambasada Indiei pentru viză. Mi-au spus da, dar se aşteaptă circa trei săptămâni.
Când am ajuns, în martie, la Trivandrum, India de Sud, era duminică. De la aeroport am luat o rikşa, am mers la biserica ortodoxă "St. George”. Am stat la slujbă. După slujbă, am intrat în office-ul bisericii; acolo se aflau patru oameni care numărau bani: pe masă era un stog de bancnote maronii (rupii), şi alt stog de bani de metal... îţi făceai o idee despre dărnicia oamenilor... dar şi despre celălalt stăpân, Mamona!
M-am prezentat; apoi, cu nădejde şi frică, am întrebat de Mar Osthathios. Atunci unul din ei s-a oprit din număratul banilor, s-a ridicat în picioare şi mi-a răspuns: "Înaltul Mar Osthathios s-a mutat la Domnul, de puţin timp... pe 16 februarie... şi este înmormântat la catedrala de la Misiunea "Sf. Pavel” din Mavelikara”.
Toţi s-au oprit din numărat şi au lăsat capul în jos. M-am lăsat pe un scaun, credeam că nu înţeleg bine limba lor... am cerut să-mi repete, dar ei tăceau, împietriţi. Am trăit brusc o mâhnire mare, comparabilă cu aceea la aflarea morţii părintelui Teofil Părăian, cu trei ani în urmă. Aşadar, am sosit prea târziu, mi-am zis, salutând la plecare. Unul din ei s-a ridicat şi a ieşit după mine, a mai stat cu mine un ceas, povestindu-mi.
2. "Ai învins, Galileanule!”
De la Trivandrum spre Mavelikara, autobuzul face vreo patru ore. Sunt circa 100 de kilometri, dar sunt multe opriri, prin oraşe suprapopulate şi prin sate îngropate în păduri de cocotieri şi palmieri. În multe sate, vedeam biserici creştine. Mă aflu în Kerala, stat indian în care un sfert din populaţie este creştină, adică sunt aici opt milioane de creştini, din care un mare procent sunt ortodocşi.
Îmi aminteam că, în urmă cu ani, Mitropolitul Mar Osthathios mă luase să-l însoţesc într-o yaatra prin eparhia lui. Yaatra înseamnă pelerinaj sau turneu spiritual. Am vizitat atunci 12 biserici în 5 zile. Câteva din acele biserici erau foarte vechi, stăteau pe ruinele unor basilici întemeiate de Apostolul Toma sau de ucenicii lui imediaţi. Şi azi sunt impresionat să văd biserici în junglă şi mereu îmi vine în minte exclamaţia împăratului Iulian Apostatul, care, murind, recunoştea: "Ai învins, Galileanule!”.
Am ajuns la Mavelikara, la sediul Misiunii Ortodoxe. Aici am mers direct în catedrală, şi-n culoarul din dreapta am văzut cripta lui Mar Osthathios. Am făcut închinare la mormântul marelui om. Acolo m-a descoperit părintele Jacob Mathew, superiorul aşezământului, şi m-a instalat în aceeaşi chilie unde mai stătusem cu ani în urmă. Am rămas aici până la Florii.
3. Floriile indiene
"Duminica ramurilor de palmier” sau "Duminica Hosannah”, aşa numesc ei Floriile.
Biserica e plină ochi, lume cu sărbătoarea pe chip. Toţi poleiţi de strălucirea evenimentului biblic. În biserica indiană nu sunt şuşoteli, şopocăeli; liniştea e perfectă şi atenţia e duminicală. Separarea "pe genuri” e strictă. Bărbaţii la stânga, femeile la dreapta, în sariuri superbe, ca o înflorire a lumii. Slujba, cântările, participarea publică la dialogul liturgic te ridică la timpuri de graţie. Văd la aceşti indieni atâta trăire şi participare religioasă, cum poate doar pe Athos am mai văzut.
După slujbă, este o agapă în grădinile vaste, sub arbori tropicali. O trataţie rituală, o dezlegare la bunătăţi îngăduite în această zi. Bucuria e dublată de comunicare, de cunoaşterea acestor rude indo-europene. Sunt întrebat din patru părţi, răspund. Se bucură nespus când le dezvălui secretul meu: că suntem neamuri indo-europene şi că Floriile ne vindecă total de străinie. Şi-am înţeles că ei au încetat, spontan, să mă perceapă ca pe "străinul”. De aceea, luni m-am despărţit foarte greu de dânşii! Vreo trei creştini bogaţi voiau să-i vizitez, călugării misionari din Mavelikara voiau să mai rămân la ei. Dar eu mai aveam pe aici înrudiri şi roluri, aşa că m-am smuls eu însumi cu mult regret, căci dependenţele afective se creează fatal între oameni.
4. Săptămâna Mare luminează Tropicul
Săptămâna Mare am început-o în oraşul Kottayam unde, aş zice, este inima creştinismului sud-indian. Întâi, am fost izbit de revederea oraşului, pe care nu-l mai recunoşteam. Lăsasem un Kottayam verde şi aerisit, chemător la dragoste; acum regăseam unul uscat şi ticsit, apatic, cu străzi prea aglomerate, oameni şi maşini de-a valma... Claxonatul este cerut insistent, pe maşini scrie: "Claxonează, bade!” Peste tot, numai tarabe şi dughene şi camioane, tiruri, motociclete şi sute de rikşa printre ele... combinaţie de iarmaroc, maşinism, aer torid... Pe străzi, furnicar relaxat, hărmălaie silenţioasă, oameni care se strivesc între ei, dar nu se înjură, ci tac şi surâd... transpiră, aşteaptă, fojgăie, vând, cumpără, cască gura.
Îmi amintesc, deodată, că India are un miliard şi două sute de milioane de locuitori. Sunt uimit că toţi aceşti oameni trăiesc... au ce mânca... Năucit de puhoiul uman, îmi vine să zic că Dumnezeu a scăpat de sub control suprafeţe mari din Univers... că El nu mai poate controla creaţiunea sa. Apoi ajung la o catedrală uriaşă, care are frontal trei cruci: "Mar Elia Cathedral”: E oră de vecernie, mă apropii, locul răsună de cântări... Mai merg şi mă opresc la "Marthomas Church”, intru, parcă sunt pe alt tărâm, aici simţi distanţa imensă dintre sacrul protejat şi profanul străzilor.
Oraşul Kottayam este şi capitală de district, şi centrul creştinismului sudic. În Kottayam sunt zeci de biserici, şi ele salvează obrazul oraşului. Toate bisericile sunt la lărgheţe, au curţi vaste, cu palmieri şi flori, ziduri de un alb strălucitor. La fel, clădirile Universităţii "Mahatma Gandhi”, strălucitoare, salvează obrazul prăfos al oraşului.
Dar imediat ce depăşeşti "faţadele” şi coteşti pe străzi labirintate, în puzderia de dughene şi-n sufocarea maşinismului, nici n-ai zice că eşti într-un oraş de mare rang!
În Săptămâna Mare, tot mai mulţi sunt captaţi de rânduieli religioase. Nu doar creştinii, ci şi dintre hinduişti - intră într-un timp liturgic, în afara forfotei cotidiene. Mulţi încep vaste pelerinaje la biserici paleo-creştine, întemeiate de Apostolul Toma.
5. Apostolul Toma a fondat 7 biserici şi jumătate...
Mai demult, mitropolitul Mar Osthathios m-a condus la trei dintre bisericile care se ridicau pe ruinele unor basilici antice ale apostolului Toma. Anul acesta, când m-a furat ortodoxia, mai aveam să fac un pelerinaj la a patra biserică străveche. Indienii din Sud îl numesc pe Sf. Toma: Muthappan, adică "Strămoşul” sau "Străbunul”. Îl consideră atât de "al familiei”, încât, mi s-a spus, la vremea nunţilor, cupluri de însurăţei vin obligatoriu, din depărtări, la o biserică a lui Toma, pentru că un mariaj indian creştin este legitim numai dacă are două binecuvântări: a părinţilor şi a Strămoşului! Unul din lăcaşurile principale întemeiate de Sf. Toma se află la Madras (Chennai), în Tamil Nadu. Acolo, de altfel, Apostolul a fost martirizat la anul 68 sau 72 d.H., şi acolo se află şi o mică relicvă din trupul său.
6. "Old Seminary”, focar duhovnicesc
Miercuri am sosit la "Old Seminary” (şi în India, la fel ca la noi, se exagerează cu nume de botez englezeşti), la margine de Kottayam. Un alt "acasă” al meu, acest Old Seminary. Mai să nu recunosc locul! De la oraş până aici erau păduri şi câmp, vreo 2 kilometri.
"Old Seminary” din Kottayam este un centru metodologic al Teologiei sud-indiene, reşedinţă episcopală, Facultate. Un stabiliment care se întinde pe zeci de hectare, într-un cadru superb, pe malul râului Periyar. Am fost aici de câteva ori, iar pe vremea mitropolitului Mar Osthathios, am putut să îndrum aici un microstagiu de practică isihastă, cu studenţii de la teologie, dar veneau şi studenţi de la Universitatea Gandhi. Acum mă prezint la Mar Demetrios, succesorul lui Mar Osthathios. (Mar, în limba syriacă, înseamnă Domnul, dar şi, cum ar veni la noi, apelativul ierarhic "Înaltul”). Mă instalează la casa de oaspeţi numită "Sophia Centre”.
Old Seminary e centrul ortodoxiei iacobite. Aceştia, iacobiţii indieni, ţin de patriarhia Antiohiei, slujesc după Evanghelia lui Iacov, ruda Domnului. Rânduielile lor bisericeşti seamănă cu ale noastre. Preoţii lor poartă bărbi "canonice”, ca la noi. Au legături cu bisericile bizantine. Au legături cu biserica română. Iar eu stau în aceeaşi casă de oaspeţi unde au fost cazaţi, cu ani în urmă, patriarhul Teoctist, mitropoliţii Antonie Plămădeală şi Bartolomeu Anania.
7. Joia tainei fondatoare
Joia Mare este pentru rugăciune şi pentru reactualizarea faptelor hristice. Zi culminantă la creştini, care sunt conduşi să retrăiască Evenimentele hristice, aşa cum le-au consemnat evangheliile. Slujbele, ritualurile creează sentimentul că eşti contemporan cu Hristos (cum de altfel şi suntem), îl urmezi, asişti la minunile lui, înveţi să vindeci şi să înduri, participi la Cina de taină, ca la urmă să urci pe Muntele Calvarului, murind ca să înviezi. Slujba euharistică de Joia Mare (Holly Qurbana) începe la ora două dimineaţa. Sunt trezit de dangăte de clopote... de parcă-s pe Athos, unde clopotele mă trezeau la ora două pentru miezonoptică!
Când apar la catedrală, o găsesc plină ochi. Primii sosiţi au "ocupat” biserica: ceilalţi, mulţi, vor umple pridvorul, curtea. Multă poporime, lume înstărită, văd tixeală de automobile luxoase pe arterele de la intrare. Cântări bărbăteşti, multe cântări. Le înţelegi în orice limbă: sufletul înţelege orice limbă. Slujba se termină pe la ora 7. Miruieşte şi binecuvântează mitropolitul Mar Demetrios.
După amiază, de la 1:30 la 7:30, altă slujbă măreaţă, ţinută în alt locaş: la "St. Thomas Ortodox Church”, o catedrală la 50 km, în satul Metranchery, unde ne-am deplasat cu autocare. Aici, într-un hol imens, erau mulţimi din şapte sate. Slujbă cu şapte preoţi şi zeci de călugări. La sfârşit, mitropolitul spală picioarele unor "mai mici decât el”, 12 preoţi. Se reeditează astfel scena când Hristos a spălat picioarele celor 12 ucenici, semnul smereniei totale, kenosis, dar şi semnul slujirii.
Masa de seară, la trapeză, la Old Seminary. Post împărătesc, adică mâncare (frugală) o dată pe zi, după apusul soarelui.
După aceasta, îmi iau rămas bun de la Părinţii gazde, că mâine voi fi la Ernakulam, alt centru important al ortodoxiei indiene. Despărţire cu emoţii şi tristeţi, că şi aceştia vor să mă înfieze...
8. Vinerea patimilor. Oţetul răstigniţilor
"Good Friday”, sau "Ziua Jertfei”, aşa numesc ei Vinerea patimilor. Sunt la Ernakulam, oaspete la Catedrala ortodoxă "Sf. Maria”, aşadar tot în inima comorii moştenite de la Apostolul Toma. Ernakulam este o metropolă pe mal de ocean, coasta Malabar. Slujba de vineri este de la ora 8 la 16, aşadar ziua. Şi aici, participare mare, curţile catedralei sunt pline până-n stradă. Ca oaspete, mereu sunt chemat în faţă, lângă altar, şi nu mă pot bucura niciodată de tihna anonimilor. Iar în predica finală, mereu aud că preotul zice: "Avem un oaspete de departe... tocmai din România”. De aceea, la urmă, când mai vorbesc cu oamenii, ei mă strigă "Hei, România”.
După slujbă, Părintele Elias, stareţul, şi Părintele Varghese, vicarul, mă cheamă să iau cu ei masa frugală (tot post împărătesc, tot o dată pe zi, seara...); mâncăm orez (totuşi, prea gustos pentru o zi de post!) şi ceai. Prelaţii mă întreabă despre ortodoxia română, le spun doar părţile ei lăudabile, după cum cere regula gândirii pozitive... Au avut şi ei vizite de înalt nivel din România. (Numele patriarhului Justinian e gravat undeva pe o placă de marmură, că a sfinţit, în anii '70, o construcţie indiană sacră...)
Tot vineri, de la ora 17,30, altă slujbă, Prohodul Domnului. Notez că vineri li se dă participanţilor să bea acea băutură ce i s-a dat lui Hristos pe cruce. Este băutura posca, oţet neînăsprit, îndoit cu apă, băutură care de regulă uşura supliciul condamnaţilor muribunzi, era uşor euforizantă; iar Hristos a refuzat-o, pentru că voia să rămână perfect treaz în acele clipe finale. El, când a spus "Mi-e sete”, ar fi trebuit să primească apă, nu posca. Toţi trec prin faţa altarului şi un ierarh le dă să bea din oţetul răstigniţilor. Voi mai spune că indienii ştiu să bea dintr-un vas fără să atingă cu gura marginea vasului...
9. Slujba de Înviere. Ouăle albe
Învierea indiană începe la ora 2 după miezul nopţii şi se termină la ora 7 dimineaţa, Aşadar, este mai lungă decât cea românească. De altfel, la indieni, toate slujbele sunt lungi (aşa cere Liturghia Sf. Iacob, Liturghia creştinilor primordiali). Mai lungi şi mai dinamice, cu multe mătănii. În zi de sărbătoare, noi facem numai metania mică, şi aşa am făcut şi eu aici, şi am văzut că am avut şi imitatori...
Îmi venea în minte o notaţie despre Înviere, din Jurnalul lui Arşavir Acterian: "Am fost la Înviere, la biserica armenească. Nu atât din credinţă şi din dragostea mea în Hristos, de care mă depărtez în ore pustiitoare de îndoială şi scepticism, - ci mai mult din comoditate, pentru că Învierea armenească se termină pe la ora 22, în timp ce cea românească începe la ora 24 şi se termină la orele 4 dimineaţa. Nu ştiu care e raţiunea acestor contradicţii între creştini, fiecare tagmă considerând, probabil, că dreapta tradiţie e de partea ei”.
La ora 7, în final, oamenii sunt aşteptaţi cu mari coşuri pline cu ouă şi bidoane cu cafea. Ouăle de Paşte nu sunt înroşite. Ci sunt doar fierte, rămân albe. Adică ei păstrează doar simbolul oului, al germinaţiei universale, şi se lipsesc de adaosul estetic al închistririi, care a luat frumos avânt la noi. Şi încă ceva: ei nu ştiu să ciocnească ouăle de Paşti! Dar acum, la catedrala din Ernakulam, eu introduc obiceiul ciocnirii ouălor. Îi convertesc întâi pe ierarhi la acest obicei, apoi se iau şi alţii după noi... Astfel că în toată curtea bisericii se naşte veselia ciocnirii ouălor... Mă întreabă simbolul, le spun: "Păi aţi constatat şi voi, ciocnind ouăle, v-aţi înveselit, aţi comunicat cu unul sau cu şapte semeni; simbolul şi efectul este deci agape, dragostea, sau prema, pe limba locului”. Le-a plăcut tare. Le las o impresie bună, despre un străin alb şi despre o Românie cu duh agapic...
10. Oaspete la Străbunul
După Înviere, după agapa din curtea catedralei, nici gând să stau la odihnă. Ci plec repede la un munte ce se zăreşte la orizont, la o biserică veche, pe ruinele uneia din cele "7 şi jumătate” întemeiate de Sf. Toma. Până acolo, am schimbat trei autobuze; am văzut trei tipuri de peisaj fantastic: junglă, ocean şi munte; am cunoscut oameni din trei seminţii dravidiene: keraleză, tamilă şi din Andhra Pradesh - ţinut pe care l-am atins razant.
Notez în stilul sec al Jurnalului, ipotetic, ţinut de împăratul Traian în Dacia: de aici am mers la Angamaly, iar de acolo la Niliswaram... Iar de acolo, cu o rikşa, la un sat în junglă: Mundan-gamatton. Aici locuieşte o familie prietenă. Că frumos este ca, la sărbători împărăteşti, fraţii să fie împreună! Ca să nu vin cu mâna goală, am luat cu mine un tablou-icoană: Cina cea de taină, mare (NULL,20 m pe 0,60 m), i-a impresionat foarte tare pe prietenii mei. Au zis: "Tu ne obligi ca să ne cumpărăm o casă mare, că tabloul acesta nu poate sta într-o căsuţă ca a noastră!”. I-am învăţat şi pe ei să ciocnească ouă (albe). Ei m-au pus în capul mesei, zicând: "În India, oaspetele este considerat al 4-lea zeu al familiei!”.
Le răspund cu veselie: "Ştiu că vă plac zeii, henoteiştilor! Dar azi a înviat Hristos, pentru toată lumea, nu doar pentru o treime de lume!”
Apoi şi-au luat sandale de pelerin şi m-au însoţit şi am urcat pe muntele Kurisumudy, la locul zis Malayattur, unde se află biserica lui Sf.Toma. Un urcuş greu, circa doi kilometri pieptiş. Dar ajuns sus, eşti răsplătit cu tot ce vezi, simţi, trăieşti. Lângă biserică, văd piramide din crucile pe care le-au purtat în spate pelerinii (veniţi din toată Asia, mi se zice). Ne-am închinat în biserica veche, apoi ne-am săturat privirile cu cele 6 rânduri de munţi care se pierdeau în zare. Când am vrut să coborâm de la biserică spre sat (era de-acum seara), a început o ploaie straşnică, o ploaie cum numai la tropice poţi vedea. Rupere de nori! Şi a plouat o oră, două ore, trei ore... S-a înnoptat. Şi atunci am simţit o bucurie mare că nu putem coborî, că trebuie să ne petrecem noaptea aici, în biserica străveche, adică să fim oaspeţii lui Mar Thomas... oaspeţi la Străbunul (cum îl numesc indienii pe Apostolul Toma). Şi ne-am zis că ploaia nu a fost întâmplătoare, ci a fost semn de la Apostol. Astfel ne-a fost dăruit să rămânem acolo până a doua zi, bucuroşi că suntem ţinuţi aici, la Străbunul.
e-mail: vasileandru@yahoo.com
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
