Pierd adica siguranta pe care ti-o da sentimentul implinirii in dragoste, pierd puterea de-a judeca drept, pierd reperele care m-au ajutat sa ajung pana aici, la anii acestia. Le pierd si nu fac nimic pentru a ma opri, pentru ca imi dau seama ca, desi le-am respectat, nu m-au ajutat sa pot trai acum impacat cu ceea ce am realizat. Mi-am dorit de cand ma stiu sa am o viata linistita, asemanatoare cu aceea pe care au avut-o bu-nicii mei care m-au crescut si care si-au spus numai "dumneata", "mata", "mataluta", cat au trait. Niciodata "tu" , dupa cum niciodata nu i-am auzit strigand unul la altul ori certandu-se. Mi-am dorit sa ajung la anii lor si sa nu-mi fie rusine sa ma plimb tinand-o de mana pe sotia mea. Mi-am dorit sa am aceasta bucurie de-a ajunge la anii maturitatii depline, sa ajungem la anii pensiei si sa nu ne fie umbrita viata de necazuri. Am ajuns la anii acestia, avem bucuria sa traim amandoi, dar intre noi s-a cascat o prapastie pe care nu ma mai pricep s-o trec pentru a fi iar sufleteste aproape de draga mea. Cat esti tanar ai de trecut atatea emotii pana ii spui unei fete ca ti-e draga, cand esti batran nu stii cum sa te porti ca sa nu fii penibil, sa nu ajungi de rasul copiilor, care atata asteapta sa te faca "babalac zaharisit". E foarte greu cand ajungi la anii bilantului si iti dai seama ca din nepricepere ori incapatanare ai ratat exact ceea ce era mai important si frumos de trait. Ca ai ajuns ca o coaja de nuca, tare si frumoasa pe dinafara, cu miezul innegrit si uscat pe dinauntru. Nu m-am priceput sa traiesc in asa fel incat acum sa n-am regrete, nu stiu daca mai pot repara ceva, dar as fi foarte impacat si multumit daca as putea macar sotiei mele sa-i pot reda bucuria din tinerete. Pentru aceasta fac primul pas acum, aici, marturisindu-mi nelinistile.
Focul de tabara
Ne-am cunoscut inca din primele zile de facultate. Eram chiar in aceeasi grupa, mereu impreuna la practica si laborator. Cu alte cuvinte, ne aveam mereu unul pe altul sub ochi. Olga era o fata foarte vesela si n-aveai cum sa te plictisesti daca stateai pe langa ea. In pauze era inconjurata tot timpul de colegi si totdeauna dinspre grupul acela in care era ea se auzeau hohote de ras, glume si vorbe vesele. Nu ma alaturam intotdeauna lor, nu eram atat de sociabil pe cat mi-ar fi placut sa fiu, sunt si acum un om mai timid si ma apropii destul de greu de persoanele straine. I-am admirat intotdeauna pe cei care au usurinta si naturalete de-a intra in vorba, de-a deschide dialogul cu necunoscuti. Poate ca neindemanarea aceasta imi vine si de la faptul ca am crescut izolat, cu bunicii, dupa ce am ramas orfan de amandoi parintii, intr-un sat de munte, ca n-am fost la gradinita niciodata si ca la scoala din catunul nostru izolat eram doar doisprezece copii, din clasa intai pana in a patra. Jocurile mele erau cam singuratice si doar in zilele de sarbatoare aveam incuviintarea bunicilor sa cobor la Grigore, primul vecin, care era la vreo doua vai de casa noastra. Dar si atunci imi amintesc ca mai mult ma incanta drumul pana la el, decat jocul propriu-zis. Imi imaginam tot felul de minuni despre pasarile si animalele pe care le vedeam si apoi zile in sir ma tot gandeam la ele. Grigore era cam mincinos si laudaros si nu-mi placea asta, pentru ca ma zapacea cu totul. Mai tarziu, in liceu, am stat la internat, intr-o cladire veche, ce semana mai degraba cu o inchisoare, si nu o data ma ascundeam la subsol, in magazia in care erau dulapurile noastre cu haine, ca sa plang de dorul bunicilor si al dealurilor de acasa. Asa, in atmosfera aceea apasatoare, am terminat liceul si am dat admitere la facultate.
Competitia
Nu intamplator v-am povestit despre perioada noastra de inceput, cand eram retras si timid, pentru ca ceea ce s-a intamplat mai tarziu in viata mea are oarecum legatura cu inceputurile.
Am lucrat o vreme impreuna, in acelasi serviciu, apoi, dupa revolutie, am reusit sa ma angajez la o firma multinationala. Castigam din ce in ce mai bine, numai ca timpul liber era din ce in ce mai scurt. Nu mai lucram opt ore pe zi, ci zi-lumina, pentru ca responsabilitatile erau tot mai mari, termenele de predare tot mai severe si spaima de a nu-mi pierde locul de munca bine platit, tot mai presanta, mai ales de cand in companie au venit niste tineri absolventi foarte ambitiosi si motivati. Bine pregatiti profesional, nu s-ar fi dat inapoi de la nimic pentru a ne lua locul noua, batranilor, "seniorilor" cum ne spuneau. Ceea ce la inceput a parut doar o competitie normala s-a transformat intr-un adevarat razboi. Sigur ca ei au avut de partea lor atu-ul tineretii, noi pe cel al experientei. Era clar pentru toata lumea insa ca ceea ce va reusi sa-i delimiteze pe cei mai buni era rezistenta la munca, devotamentul fata de companie, felul in care raspundeam prezent la absolut toate cererile si pretentiile sefilor nostri. Si-atunci a inceput nebunia aceea teribila. Nu voiam sa fiu invins de unul mai tanar, nu eram la varsta la care sa ma mai pot reorienta profesional, daca as fi pierdut competitia, simteam ca n-as mai fi avut putere sa ma apuc de altceva. Mi-am imaginat ca voi castiga daca voi fi onest ca pana atunci si ma voi achita de toate sarcinile primite. N-a fost asa. Chiar daca aproape ca m-am mutat cu totul la birou, petrecandu-mi ziua intreaga acolo, au fost alesi altii pentru a merge mai departe. Unii mai tineri, mai vorbareti, care, spre deosebire de mine, pareau mai bataiosi si mai motivati, mai disponibili oricand pentru o intalnire in afara serviciului cu sefii la fel de tineri ca ei. Sigur ca nu mi-a ramas decat sa-mi rumeg in singuratate "biata mea cumintenie" si sa ma gandesc la ce-mi mai ramane de facut. Cat a durat acest razboi la birou, pana cand, in sfarsit, s-au lamurit lucrurile, am fost, recunosc acum deschis, rupt aproape cu totul de familie.
Alegerea buna
M-am hotarat greu sa va scriu. Dar mi-am dat seama, gandindu-ma la viata mea de pana acum, ca toate greselile pe care le-am facut au venit din faptul ca am refuzat din start comunicarea cu cei de langa mine. Vreau acum, pana nu este prea tarziu, sa ies in lume, sa caut un sprijin undeva, sa intreb ce e bine sa fac. Pe de alta parte, ma gandesc ca din intamplarile mele ar putea invata cei mai tineri, care sunt mult mai dispusi sa sacrifice viata personala, de familie, pentru reusitele profesionale. Eu nu-mi dau seama ce sfat ar fi mai potrivit pentru ei. Simt cumva ca am fost luat pe nepregatite de transformarile rapide care s-au petrecut in lume, simt ca am pierdut nu pentru ca n-as fi fost competent sau bine pregatit, ci pentru ca n-am putut tine pasul cu aceste transformari, pentru ca m-am adaptat asa de greu la ele. Traim vremuri agitate si fiecare dintre noi se straduieste sa faca fata cat mai bine la toate provocarile zilnice. De mult nu mai exista liniste si pace ca sa poti trai normal. Competitia dura in care se desfasoara intreaga noastra viata omoara sentimentele si starile de bucurie. Programul de lucru inseamna zi-lumina, parca ne-am mutat la birou, mancam de pranz acolo, ne bucuram acolo cu colegii, sarbatorile de la serviciu devin mai importante decat cele din familie, vorbim mai mult cu colegii decat cu cei de acasa. Am transferat bucuriile ce tin de familie la serviciu. Acolo facem marturisiri, acolo aflam noutatile, acolo ne traim esecurile. Casa se transforma intr-un dormitor si atat, la sfarsitul unei zile de munca obositoare. Cate casnicii nu s-au distrus din acest motiv, intre cei cunoscuti mie! Cum sa rezisti la o asemenea viata de robot? Cei mai multi aleg calea mai simpla: e mai usor sa ai o nevasta care e colega in acelasi birou cu tine, decat sa suporti mereu reprosurile ei, nu? Imi aduc aminte ca in copilaria mea erau stabilite clar zile de lucru, altele de sarbatoare, momente cand se facea un lucru, altele cand era interzis. Se desfasurau toate dupa un program echilibrat, dupa o randuiala care nu punea in pericol sanatatea ori bucuria oamenilor. In ziua de azi este atat de greu sa faci fata la pretentiile si cerintele luptei pentru existenta (iata ca folosesc niste vorbe ce par scoase de la naftalina), incat a disparut tocmai bucuria de a trai. Pare mai degraba o corvoada, o datorie pe care te lupti s-o duci la capat cat poti mai demn. Concurenta este ingrozitoare. E bine ca este asa, pentru ca numai asa pot fi alesi cei mai buni. Dar daca n-ai stabilite clar niste prioritati, daca nu intelegi sa-ti pastrezi o zona a ta si a familiei tale in care sa nu patrunda nimic din afara, nimic de la serviciu, daca poti face acest lucru, esti salvat. Dar poti?
Au trecut cativa ani de cand am avut acele tulburari la serviciu. Pana la urma, lucrurile s-au aranjat cumva, mai putin spectaculos decat mi-ar fi placut si decat as fi meritat. M-am resemnat cu un gust ingrozitor al infrangerii, imprastiat in tot ceea ce faceam. Ajunsesem la jumatatea vietii si ma tulbura zilnic un sentiment de culpa teribila. Gandul ratarii m-a facut sa cred ca sunt responsabil de toate relele de pe lume. Intre mine si Olga lucrurile s-au schimbat foarte mult. Cateodata ma gandesc ca e ca si cum as fi fost plecat undeva si m-am intors dupa o absenta de lunga durata, atat de diferit se petrec acum toate in jurul meu, diferit fata de ceea ce a fost la inceputul casniciei noastre. Copil sarac, coborat din varf de munte, m-am adaptat greu la viata de oras, mi-am depasit greu complexele si inhibitiile. Am crezut ca trebuie mereu sa lupt mai mult decat altii, ca sa arat tuturor ca sunt un om de calitate si ca pot reusi, ca sunt cinstit si de buna credinta. In razboiul acesta am pierdut insa din vedere tocmai ce era mai important, si anume faptul ca nu eram singur in aceasta batalie, ca este langa mine o femeie care intr-o seara de vara, la lumina unui foc de tabara, m-a invatat sa citesc in stele, ca sa-mi vad norocul. Chiar daca am fost corect si am facut totul pentru a avea impreuna o viata confortabila, imi dau seama acum ca am gresit enorm. De dragul implinirii unor ambitii desarte, am risipit cei mai frumosi ani ai nostri, am pierdut cele mai importante momente din viata copiilor, n-am fost alaturi de ei la serbari, nu i-am insotit la concursuri, n-am stiut cand s-au indragostit si cand sunt bucurosi sau tristi. M-am eliminat singur din mijlocul celor pe care-i iubeam, convins ca e suficient daca aduc acasa banii de care au ei nevoie. Nici ca se putea o judecata mai stramba si mai proasta. Sunt sigur ca Olga a ramas in toti acesti ani sotia mea devotata, cinstita. Sunt sigur ca n-a cautat in alta parte consolare in perioada in care eu eram prins cu razboaiele mele. Nu stiu cum sa repar ce-am stricat, nu stiu cum s-o fac sa fie iar cea vesela si vorbareata, care ma intimida in tinerete. S-a inchis in ea, a devenit singuratica, melancolica, peste toate se adauga si faptul ca am ramas singuri, copiii au plecat din tara. Imi dau seama ca tacerile ei ma acuza si nu am solutie, sau poate ca nu pot s-o vad. Sunt, dupa o viata petrecuta langa ea, mai rau ca atunci la inceput. E atat de fragil echilibrul existentei noastre zilnice, incat mi-e frica sa nu gresesc cumva, incercand sa provoc o discutie pe tema aceasta. Mi-e frica sa n-o pierd definitiv. Ce sa fac?
Mihai T.
Reproduceri dupa picturi de Ana Ruxandra Ilfoveanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
13.07.2011, 23:10Amelia Groza
Am citit cu interes povestea dumneavoastra pentru ca seamana oarecum cu cea a parintilor mei.
Sunt si eu unul din acei multi copii plecati departe, departe de tot si ma gandesc mereu la parintii mei-acasa, la nelinistile lor. Am fost martora departarii lor si am incercat mereu sa-i determin sa comunice. Nu au refuzat...dar nici nu s-au straduit suficient... Acum s-ar putea sa fi inteles si eu motivul - le era frica sa nu se piarda unul pe celalalt.
Stiu ca nu sunt in masura sa dau sfaturi, dar va indemn din suflet ce i-am indemnat si pe ei: puneti armele jos si sufletul pe tava, nu va pierdeti speranta si aveti incredere intr-un viitor mai bun. Speranta si initiativa pot da nastere unor minuni. Curaj!
13.07.2011, 23:59Annabella Lip
D-le Mihai T.,
Daca vorbiti precum scrieti, aveti nevoie doar de putin curaj pt a-i reaminti Olgai de cine s-a indragostit cu multi ani in urma linga un foc de tabara.
A trecut multa vreme de cind am citit ceva atit de profund si impresionant. Va multumesc pt alegerea de a va deschide sufletul ...noua, celor din void. De asemenea, va multumesc si pt lectia de viata.
Mult succes si toate cele bune!
18.07.2011, 13:50Larisa Cheran
Draga Mihai,
Iti multumesc ca ai avut curajul sa-ti deschizi sufletul cu atata sinceritate si speranta. Da, povestea ta ne poate face sa ne oprim o clipa din aceasta patetica cursa de soareci care a devenit existenta noastra zilnica. Ne poate determina sa reflectam daca lista noastra de prioritati ne eleveaza sau ne injoseste, de fapt. Pe mine m-ai dus inapoi in anii de facultate, cand eu eram cea mai timida dintre fete, exact ca in povestea ta, dar putin inversata. Pentru ca eram indragostita de matematica, de fizica (si de tot ce insemna cunoastere) cu succese la olimpiade si premianta din clasa I pana intr-a XII (cand, glumind, tatal meu mi-a atras atentia ca am pierdut ultima ocazie sa... nu mai iau premiul I), cu mintea mea naiva am decis ca eu trebuie sa ma inscriu, ca sa-mi arat masura, la una dintre facultatile care aveau examenul de admitere cel mai dificil: aeronave, electronica, calculatoare. Fiindca invatasem despre tranzistori si circuite in liceu, am decis ca o sa fie interesant sa studiez electronica. Am intrat cu brio si nu-mi mai incapeam in piele de incantare. Pana cand m-am lovit de primul zid de idei preconcepute din viata mea: ce cauta fetele la electronica? Se cred destepte? Asta n-ar fi fost nimic, dar pentru ca eram asa putine fete, iar eu aveam, se pare, ceva farmec (bata-l vina!) incet-incet am devenit oripilata de atentia nedorita care ma coplesea din toate directiile. Tarziu am inteles ca tocmai cumintenia si seriozitatea mea ii scoteau din minti pe cei care ma inconjurau. Cine sa fi stiut?
Oricum, sa scurtez povestea, m-am casatorit cu unul din colegii care... ma facea sa rad. Stiu ca asta nu e un criteriu de valoare, dar eu aveam nevoie de exuberanta si buna lui dispozie, in rest nu-mi lipsea nimic. Credeam ca viata noastra o sa fie o continua bucurie zburdalnica si fara de griji. Dar el castigase “trofeul’, asa ca nu a mai crezut ca trebuie sa faca efortul sa-mi intretina mie zambetul pe buze...
Ca si tine, m-am aruncat in munca, unde eram apreciata si iubita foarte mult pentru ca gaseam solutii creative si elegante la toate problemele, eram eficienta si constiincioasa, respectam pe toata lumea cu delicatete si compasiune. Oamenii chiar veneau la mine sa-si deschida sufletul. Pe biroul meu am si acum o cutie de batiste de hartie, pentru studentii mei care nu se pot duce la proprii parinti sa-si verse tristetile, vin in biroul meu si plang de li topesc sufletele (interesant, mai ales baietii!). Am studiat, cu mare placere, psihologia naturii umane numai ca sa fiu in stare sa dau, intotdeauna, un sfat competent si o raza de speranta. Dar, ca si tine, munca mea, care ma pasiona teribil, m-a inghitit fara sa-mi dau seama, au fost vreo zece ani in care nu am avut vacanta, nu am avut weekend-uri, munceam ca o apucata, de se intreba toata lumea unde vreau sa ajung (eu nu voiam sa ajung in locul nimanui, eram insa devotata lucrului bine facut si chiar credeam in prestigiul tarii pentru ca interactionam cu medii academice internationale). La servici imi parea rau ca nu sunt alaturi de copilasul meu, acasa ma framantam ca nu am terminat ceva esential in proiectele in care ma implicasem pana in gat. Cand auzeam vreun self-help guru vorbind despre echilibrul dintre munca, familie si distractii, ma apuca disperarea. Cum poate o mama sa atinga un asemenea echilibru? Pentru mine pur si simplu nu exista! Acest sentiment de vina m-a urmarit cu cruzime pana in ziua in care fiul meu s-a intors de la liceu si mi-a spus ca diriginta a intrebat clasa care dintre parinti a ajuns la cea mai inalta treapta de educatie, doctoratul. Si, imi spune el: “Mama, mana mea a fost singura care s-a ridicat. Sunt asa de mandru de tine!†Am ramas surprinsa un pic, dar ani de neliniste si indoieli s-au risipit ca prin farmec. Asa ca nu te mai framanta, exemplul tau de om muncitor si dedicat profesiei a fost util copiilor tai. Si sunt sigura ca sotia a apreciat efortul tau. Nu suntem supraoameni, nu putem fi desavarsiti in toate, chiar daca asta este idealul spre care trebuie sa tindem. Asa ca respira adanc, priveste inapoi nu cu manie, ci cu multumire, cu satisfactie si chiar cu mandrie. Eu sunt convinsa ca o atmosfera de cooperare este mai utila decat una de competitie salbatica, dar nu scriu eu legile capitalismului desantat. Deocamdata nu exista nici o oranduire sociala perfecta, iar o societate normala este o utopie pana in momentul in care constiinta tuturor atinge nivelul de dezvoltare la care generozitatea, altruismul, compasiunea si daruirea sincera sa insemne ceva. Asa ca lasa trecutul pentru ca nu-l mai poti schimba, iarta si uita, fii recunoscator pentru tot ce ti-a fost dat sa traiesti. Nu te ingrijora de viitor pentru ca, optimist sau pesimist, ajungi exact in acelasi loc, asa ca de ce sa nu privesti spre viitor cu incredere si speranta, demontand cu rabdare si migala toate scenariile catastrofice ale propriei imaginatii? A ramas numai prezentul in care trebuie sa picuri, cu delicatete, fericire. Nu stii cum si nu e usor. Nu trebuie sa o duci pe sotia ta in Hawaii sau sa-i cumperi stiu eu ce blanuri costisitoare, s-ar putea sa intre de-a binelea la banuieli legate de integritatea ta mentala. Decide in schimb ca fiecare zi trebuie sa fie una fericita. Planuieste dinainte, cu grija, cum se poate face asta. Poate sa iti insotesti sotia la piata dimineata si sa-i cari, galant, sacosele? Poate curatandu-i merele in bucatarie, in timp ce iti amintesti de ceva amuzant si ii poti smulge un mic zambet, de proba? Fata aceea vesela exista inca in adancul ei, incarcerata in straturi amare de asteptari si dezamagiri. Imi imaginez ca, precum majoritatea barbatilor romani, nu prea stii cum se fierbe nici apa, asa ca, cu intelegere, nu-ti sugerez sa-ti pui sortul si sa gatesti o cina romantica pentru voi doi. Dar poate aveti un sport care va place la amandoi (pentru noi, de pilda, e tenisul) si n-ati avut niciodata timp sa va exersati lovitura favorita, jucand impreuna? Eu am renuntat la televizor de cativa ani, intr-un moment in care am decis ca spalarea nerusinata de creiere la care suntem supusi este inadmisibila si inacceptabila. E timp acum pentru carti, filme (fara pauze de publicitate!), concerte, piese de teatru, comedii, intalniri la un joc de carti cu prietenii, cuconate cu “fetele†(desfasurate in paralel cu discutiile despre fotbal, la o bere, a “baietilor†aferenti). Stoarceti mintea si aminteste-ti ce-i place, poate un buchetel de frezii (nu, te asigur, nu te vei simti umilit sa-i cumperi flori si nu te vei simti ridicol sa spui ca sunt pentru propria nevasta). Noi ne-am adunat prietenii si ne-am dus cu totii, o data pe saptamana, la o scoala de dans, a fost fantastic, ne distam ca niste copii de gradinita pusi pe sotii si mai faceam si miscare sa ne mentinem muschii si mai ales creierul in tonus pozitiv. Odata chiar ne-am aruncat verighetele si ne-am dus la un bar sa dansam pana in zori, el prefacandu-se ca nu ma cunoaste si ma “agataâ€... si am continuat jocul asta copilaresc, razand cu lacrimi (suntem casatoriti de 25 de ani). Fii inventiv. Imagineaza-ti ca esti James Bond, irezistibil si sclipitor, si trebuie sa iti cuceresti iubita din nou. Iesiti in natura, departe de lumea dezlantuita, aerul curat, lumina, linistea, va vor vindeca sufletele cu siguranta! Si daca, in una din plimbarile voastre, departe de priviri intrebatoare, ai sa-i iei usor, un degetel si apoi toata mana, in mana ta, pariez ca n-o sa protesteze si s-ar putea chiar sa-i placa!
Cu drag,
Larisa C.
19.07.2011, 00:37A A
In primul rand nu trebuie sa va luati viata atat de in serios!!!
Eu locuiesc in SUA. Aici, oamenii, cand ies la pensie se implica in diverse activitati care necesita voluntariatul. De exemplu: merg la un spital de copii si au grija de ei, le spun povesti, le piaptana pe fetitze, le citesc, le canta...Sau merg la un azil de batrani si le mai citesc un ziar, o carte celor de acolo. Altii merg la cate o cantina sociala si ajuta la pregatit mancarea...Cate si mai cate...lucruri marunte, dar care-i ajuta sa iasa din "amorteala". Gasiti ceva de genul asta si implicati-va amandoi. Si iesitul la un concert, la o inghetata sunt bune(trebuiesc adaugate si astea), dar lucrurile de mai sus, zic eu, or sa va dea o mai mare satisfactie, in mod individual. Apoi, avand despre ce discuta, "comunicarea" va veni/reveni de la sine. (despre serviciu ati tot vorbit, despre copii, nepoti iarasi, acum e timpul sa gasiti altceva frumos despre care sa vorbiti) Mult succes! :))Zimbiti!!!!Fiti optimist!!!
19.07.2011, 07:36Octavia Dobre
D-le Mihai,
In primul rand vreau sa va spun ca va scriu din tot sufletul. M-am oprit asupra titlului ''La rascruce de drumuri'', caci de fiecare data cand aud/citesc cuvantul ''rascruce'' ma gindesc la cartea lui Emily Bronte '' La rascruce de vanturi'', o carte trista la fel ca si povestea dvs. insa spre deosebire de acea carte cu finalul pe care il stim deja, dvs. aveti sansa sa va scrieti povestea.
Eu nu va pot da sfaturi caci nu sunt in masura, pot cel mult sa va dau niste solutii.
Nu pot sa va spun banal sa nu fiti trist caci ar fi anormal sa negati ceea ce simtiti, din contra, va zic sa nu va fie frica sa simtiti si sa va exprimati sentimentele.
Parerea mea este ca intr-o lume care aparent este puternica, sigura, frumoasa si inteligienta dvs. sunteti un ''OM''real care traieste si simte. Aceasta lume este anormala, care in exterior este una si in interior este alta. Probabil de asta nici nu ne mai surprind unele gesturi ale oamenilor care par puternici si apoi clacheaza.
Nu e o slabiciune sa plangi, nu e o josnicie sa spui imi pare rau, doar ca nefiind invatati/familiarizati cu astfel de ginduri sau gesturi, ni se par nefiresti. Prin exercitii mici si cu pasi marunti eu zic ca problemele se pot rezolva. Sigur ca ''prapastia comunicarii'' ce s-a creat intre dvs si sotia dvs. Olga in ani nu se rezolva intr-o zi, probabil, insa nu e nevoie nici de foarte mult timp, caci exista sentimente intre dvs.
Eu zic sa incercati sa va apropiati incet de ea, de ce nu, de data aceasta sa va asezati dvs. linga ea, sa o luati de mana si sa-i cititi in stele.('' In razboiul acesta am pierdut insa din vedere tocmai ce era mai important, si anume faptul ca nu eram singur in aceasta batalie, ca este langa mine o femeie care intr-o seara de vara, la lumina unui foc de tabara, m-a invatat sa citesc in stele, ca sa-mi vad norocul'').
Sa o intrebati acum, dupa mult timp, cum a vazut ea norocul atunci? Poate nici nu e nevoie de atatea cuvinte. Uneori o atingere de mana face mai mult decat o mie de cuvinte. Cind atingi mana cuiva de fapt ii atingi sufletul. Eu zic ca apropierea de acum o sa fie ca si cea de la inceput, timida si inceata. Sunt sigura ca nu o sa va respinga, asa cum nu a facut-o nici in momentele grele. Totusi, sa fiti pregatit cu rabdare, asa cum a avut si ea linga dvs. Sufletul unei femei e sensibil. Probabil de asta nici nu mai comunica la fel ca mai demult, caci a strans multe in sufletul ei.
De ce nu iesiti la o plimbare? Sau daca e mult, as zice sa profitati de orice moment, de un film la care va uitati impreuna si care va aminteste de ceva de la inceputul relatiei dvs. Gasiti un moment in care sa va faceti curaj sa vorbiti. Poate va ajuta site-ul www.despresuflet.ro.
Legati ceva din prezent cu ceva din trecutul frumos trait impreuna, nu aveti cum sa nu reusiti. Sunt copii, care la urma urmei exista din dragostea pe care o aveti si a-ti pastrat-o.
Haideti sa nu ne mai punem bariere in ceea ce simtim, avand in gind: dar cum sa-i spun dar daca....de fapt ce va retine sa-i spuneti ca o iubiti si ca va pare rau de trecut?
Sunt sigura ca daca ar vedea articolul jumate din munca ar fi rezolvata, dar unde ar mai fi farmecul?
Va doresc din tot sufletul numai bine.
Va imbratisez cu drag.
Octavia
19.07.2011, 12:43M Vasile
Reintoarcere la dragostea dintii. Incercati cu o floare si de ce nu, o invitatie la plimbare. Apoi va comportati ca si cum nu ar fi trecut atitia ani, ca si cum ati fi din nou tineri, si ati lua-o de la inceput. Nu se poate sa nu mearga. Succes !
19.07.2011, 14:57Ramona Onofrei
O adevarata lectie de viata sau dupa cum spunea o romanta veche " vreau sa am anii tineretii si mintea mnea de-acum" . Viata trece pe langa noi intr-un ritm ametitor si pierdem din vedere ceea ce este cu adevarat important, acum personajul nostru este la pensie , nu mai are munca care ii era candva ratiunea de a fi ci doar o sotie straina si instrainata, copiii sunt departe si nu poate nici macar sa se revanseze fata de ei crescandu-si nepotii. Trist dar asta este viata.....Nu dau sfaturi si am sa fiu sincera, eu personal, cred ca prapastia se va adanci si mai mult, ar trebui mult prea mult, mult prea multe si s-au adunat prea multe frustrari, taceri, lacrimi, dezamagiri....Oricat de bine intentionat ai fi fara concursul sotiei tale nu se poate face nimic.Succes!
19.07.2011, 16:04Alina Radu
Cand exista iubire si remuscare exista si speranta...gestul dvs e unul bun , frumos si potrivit. ..
Este un film pe care ar fi bine sa il vedeti in intimitate si apoi sa va propuneti sa incepeti de la zero... Se numeste FIREPROOF.
Am mai citit aici in Formula As un articol cu un domn turc care s-a insurat cu o romanca si cum la el drumul a afost altfel dar povestea sa ar putea sa te ajute asa cu si povestea ta ar putea sa ii ajute pe altii...
http://arhiva.formula-as.ro/2011/968/asul-de-inima-45/povestea-lui-ali-si-a-iubitei-sale-sotii-irina-13713
19.07.2011, 20:56A B
Eu sunt destul de tanar inca, deci nu sunt in masura sa va dau sfaturi dar va pot spune cum as proceda eu. Modul in care ati scris si v-ati exprimat trairile este asa cum s-a precizat si mai sus deosebit si pentru ca sunteti o persoana introvertita daca simtiti ca totusi nu gasiti puterea de a vorbi sincer si direct cu sotia dumneavoastra ati putea incepe prin ai arata chiar articolul acesta. Nu trebuie sa va pierdeti curajul sau speranta pentru ca niciodata nu este prea tarziu. Important este sa reusiti sa-i aratati cat de mult inseamna ea pentru dumneavoastra, asa cum ne-ati aratat noua. Sa ii luati un trandafir, un cd cu muzica preferata, sa o scoateti la plimbare prin parc sau daca aveti posibilitatea sa o duceti pe malul marii, sa-i pregatiti felul de mancare cel mai apreciat de dumneaei... Amintiti-va ce o facea fericita in acea perioada de inceput si incercati sa ii readuceti acea stare, asa putin cate putin, cu multa rabdare. Nu poate fi usor dar sunt convins ca daca la un moment dat in aceasta viata ati facut-o fericita puteti reusi din nou :)
21.07.2011, 21:37M B
Tare mi-ar fi placut ca sotia dvs. Olga sa citeasca acest mesaj al dumneavoastra. sa nu credeti ca relatia s-a racit definitiv doar ca acum nu stiti de unde sa incepeti; cu pasi mici, as indrazni eu sa spun. Amintiti-va ce anume va placea sa faceti impreuna, oferiti-va mici bucurii. Sa nu uitati insa de dvs. nu va ocupati mintea si timpul doar cu lucruri pe care sa le realizati pentru placerea doamnei. Stiu ca aveti si dvs. hobby-uri. Intretineti-le si poate o faceti partasa si pe D-na Olga. Sunteti un om minunat si cred ca relatia dintre dvs. si d-na Olga este speciala.
Aveti putina rabdare; eu cred ca sunteti pe drumul cel bun, din moment ce constientizati problema si cred ca deja cautati solutii in minte. Va doresc o viata frumoasa impreuna!
22.07.2011, 19:57A Ioana
Trec prin aceiasi situatie unde sotul munceste mult la servici si ne intalnim abia seara acasa. Daca ne spunem doua vorbe e mult. Vorbim despre ce am facut la servici si apoi eu ma duc la culcare iar el sta la calculator sa se “relaxezeâ€. Incerc sa comunicam dar nu ma aude. Eu stiu prin ce trec si cate frustari am si cat imi e de frica sa nu ne indepartam unul de celalalt dar nu am gasit solutie. Poate daca o veti intreba pe sotia Dvs. ce a facut dansa sa depaseasca aceste momente si cum a reusit sa treaca de toate si inca sa fiti impreuna poate o sa aveti un raspuns la framantarile Dvs. Cheia e la sotia Dvs.Olga. Va rog sa postati raspunsul sotiei, poate ma va inspira si pe mine si voi putea sa gasesc o solutie sa ma apropii din nou de baiatul de care m-am indragostit. Numai bine. Ioana