Larisa Cheran

Comentarii scrise de Larisa Cheran

Afisare: 1 - 1 din 1 comentariu

18.07.2011, 13:50

Draga Mihai,

Iti multumesc ca ai avut curajul sa-ti deschizi sufletul cu atata sinceritate si speranta. Da, povestea ta ne poate face sa ne oprim o clipa din aceasta patetica cursa de soareci care a devenit existenta noastra zilnica. Ne poate determina sa reflectam daca lista noastra de prioritati ne eleveaza sau ne injoseste, de fapt. Pe mine m-ai dus inapoi in anii de facultate, cand eu eram cea mai timida dintre fete, exact ca in povestea ta, dar putin inversata. Pentru ca eram indragostita de matematica, de fizica (si de tot ce insemna cunoastere) cu succese la olimpiade si premianta din clasa I pana intr-a XII (cand, glumind, tatal meu mi-a atras atentia ca am pierdut ultima ocazie sa... nu mai iau premiul I), cu mintea mea naiva am decis ca eu trebuie sa ma inscriu, ca sa-mi arat masura, la una dintre facultatile care aveau examenul de admitere cel mai dificil: aeronave, electronica, calculatoare. Fiindca invatasem despre tranzistori si circuite in liceu, am decis ca o sa fie interesant sa studiez electronica. Am intrat cu brio si nu-mi mai incapeam in piele de incantare. Pana cand m-am lovit de primul zid de idei preconcepute din viata mea: ce cauta fetele la electronica? Se cred destepte? Asta n-ar fi fost nimic, dar pentru ca eram asa putine fete, iar eu aveam, se pare, ceva farmec (bata-l vina!) incet-incet am devenit oripilata de atentia nedorita care ma coplesea din toate directiile. Tarziu am inteles ca tocmai cumintenia si seriozitatea mea ii scoteau din minti pe cei care ma inconjurau. Cine sa fi stiut?

Oricum, sa scurtez povestea, m-am casatorit cu unul din colegii care... ma facea sa rad. Stiu ca asta nu e un criteriu de valoare, dar eu aveam nevoie de exuberanta si buna lui dispozie, in rest nu-mi lipsea nimic. Credeam ca viata noastra o sa fie o continua bucurie zburdalnica si fara de griji. Dar el castigase “trofeul’, asa ca nu a mai crezut ca trebuie sa faca efortul sa-mi intretina mie zambetul pe buze...

Ca si tine, m-am aruncat in munca, unde eram apreciata si iubita foarte mult pentru ca gaseam solutii creative si elegante la toate problemele, eram eficienta si constiincioasa, respectam pe toata lumea cu delicatete si compasiune. Oamenii chiar veneau la mine sa-si deschida sufletul. Pe biroul meu am si acum o cutie de batiste de hartie, pentru studentii mei care nu se pot duce la proprii parinti sa-si verse tristetile, vin in biroul meu si plang de li topesc sufletele (interesant, mai ales baietii!). Am studiat, cu mare placere, psihologia naturii umane numai ca sa fiu in stare sa dau, intotdeauna, un sfat competent si o raza de speranta. Dar, ca si tine, munca mea, care ma pasiona teribil, m-a inghitit fara sa-mi dau seama, au fost vreo zece ani in care nu am avut vacanta, nu am avut weekend-uri, munceam ca o apucata, de se intreba toata lumea unde vreau sa ajung (eu nu voiam sa ajung in locul nimanui, eram insa devotata lucrului bine facut si chiar credeam in prestigiul tarii pentru ca interactionam cu medii academice internationale). La servici imi parea rau ca nu sunt alaturi de copilasul meu, acasa ma framantam ca nu am terminat ceva esential in proiectele in care ma implicasem pana in gat. Cand auzeam vreun self-help guru vorbind despre echilibrul dintre munca, familie si distractii, ma apuca disperarea. Cum poate o mama sa atinga un asemenea echilibru? Pentru mine pur si simplu nu exista! Acest sentiment de vina m-a urmarit cu cruzime pana in ziua in care fiul meu s-a intors de la liceu si mi-a spus ca diriginta a intrebat clasa care dintre parinti a ajuns la cea mai inalta treapta de educatie, doctoratul. Si, imi spune el: “Mama, mana mea a fost singura care s-a ridicat. Sunt asa de mandru de tine!” Am ramas surprinsa un pic, dar ani de neliniste si indoieli s-au risipit ca prin farmec. Asa ca nu te mai framanta, exemplul tau de om muncitor si dedicat profesiei a fost util copiilor tai. Si sunt sigura ca sotia a apreciat efortul tau. Nu suntem supraoameni, nu putem fi desavarsiti in toate, chiar daca asta este idealul spre care trebuie sa tindem. Asa ca respira adanc, priveste inapoi nu cu manie, ci cu multumire, cu satisfactie si chiar cu mandrie. Eu sunt convinsa ca o atmosfera de cooperare este mai utila decat una de competitie salbatica, dar nu scriu eu legile capitalismului desantat. Deocamdata nu exista nici o oranduire sociala perfecta, iar o societate normala este o utopie pana in momentul in care constiinta tuturor atinge nivelul de dezvoltare la care generozitatea, altruismul, compasiunea si daruirea sincera sa insemne ceva. Asa ca lasa trecutul pentru ca nu-l mai poti schimba, iarta si uita, fii recunoscator pentru tot ce ti-a fost dat sa traiesti. Nu te ingrijora de viitor pentru ca, optimist sau pesimist, ajungi exact in acelasi loc, asa ca de ce sa nu privesti spre viitor cu incredere si speranta, demontand cu rabdare si migala toate scenariile catastrofice ale propriei imaginatii? A ramas numai prezentul in care trebuie sa picuri, cu delicatete, fericire. Nu stii cum si nu e usor. Nu trebuie sa o duci pe sotia ta in Hawaii sau sa-i cumperi stiu eu ce blanuri costisitoare, s-ar putea sa intre de-a binelea la banuieli legate de integritatea ta mentala. Decide in schimb ca fiecare zi trebuie sa fie una fericita. Planuieste dinainte, cu grija, cum se poate face asta. Poate sa iti insotesti sotia la piata dimineata si sa-i cari, galant, sacosele? Poate curatandu-i merele in bucatarie, in timp ce iti amintesti de ceva amuzant si ii poti smulge un mic zambet, de proba? Fata aceea vesela exista inca in adancul ei, incarcerata in straturi amare de asteptari si dezamagiri. Imi imaginez ca, precum majoritatea barbatilor romani, nu prea stii cum se fierbe nici apa, asa ca, cu intelegere, nu-ti sugerez sa-ti pui sortul si sa gatesti o cina romantica pentru voi doi. Dar poate aveti un sport care va place la amandoi (pentru noi, de pilda, e tenisul) si n-ati avut niciodata timp sa va exersati lovitura favorita, jucand impreuna? Eu am renuntat la televizor de cativa ani, intr-un moment in care am decis ca spalarea nerusinata de creiere la care suntem supusi este inadmisibila si inacceptabila. E timp acum pentru carti, filme (fara pauze de publicitate!), concerte, piese de teatru, comedii, intalniri la un joc de carti cu prietenii, cuconate cu “fetele” (desfasurate in paralel cu discutiile despre fotbal, la o bere, a “baietilor” aferenti). Stoarceti mintea si aminteste-ti ce-i place, poate un buchetel de frezii (nu, te asigur, nu te vei simti umilit sa-i cumperi flori si nu te vei simti ridicol sa spui ca sunt pentru propria nevasta). Noi ne-am adunat prietenii si ne-am dus cu totii, o data pe saptamana, la o scoala de dans, a fost fantastic, ne distam ca niste copii de gradinita pusi pe sotii si mai faceam si miscare sa ne mentinem muschii si mai ales creierul in tonus pozitiv. Odata chiar ne-am aruncat verighetele si ne-am dus la un bar sa dansam pana in zori, el prefacandu-se ca nu ma cunoaste si ma “agata”... si am continuat jocul asta copilaresc, razand cu lacrimi (suntem casatoriti de 25 de ani). Fii inventiv. Imagineaza-ti ca esti James Bond, irezistibil si sclipitor, si trebuie sa iti cuceresti iubita din nou. Iesiti in natura, departe de lumea dezlantuita, aerul curat, lumina, linistea, va vor vindeca sufletele cu siguranta! Si daca, in una din plimbarile voastre, departe de priviri intrebatoare, ai sa-i iei usor, un degetel si apoi toata mana, in mana ta, pariez ca n-o sa protesteze si s-ar putea chiar sa-i placa!

Cu drag,
Larisa C.

La rascruce de drum

• 1