Povesti cu bunici

- Amintiri despre ingerii pazitori ai copilariei -

Batranelul cu basca albastra

Era un Batranel micut de statura, slabut, si cu doi ochi verzi, rotunzi si morocanosi, care scaparau de suparare cand ceva nu mergea "bun si cum trebuie". Dar mai ales un Batranel cu basca albastra, de lana, "indemanoasa" la purtat, caruia ii placea sa-si munceasca pamantul si sa-si tina gospodaria intr-o ordine numai de el stiuta. Avea cel mai frumos beci din caramida, in care tinea zeci de borcanele atent aranjate, cu muraturi, ardei in otet, zarzavaturi si alte bunatati pe care numai el stia cum sa le descante. Crescuse in timpuri grele, intr-o familie cu 9 copii, toti baieti, si invatase pe propria piele ce inseamna sa nu ai ce pune in gura, de aceea, calcula fiecare pas si punea mereu deoparte cate ceva pentru zile negre: "Nu stii niciodata ce timpuri au sa vie", spunea el, si parca aud vocea lui si acum - "Cum iti asterni, asa dormi, cauta sa legi lucrurile in asa fel incat sa faci o treaba buna". Nu a reusit sa invete decat doua clase, era timp de razboi, nu de carte, dar la cat era de calculat, n-ai fi zis. Stia toate preturile din piata si, mai ales, deprinsese arta targuielii, "cu cat dai mamaie, loboda?", radea scurt, cand auzea un pret prea ridicat pentru economiile lui, si incepea ritualul, "lasa tu, ca mai las si eu". Si acelasi lucru se intampla in fiecare zi duminica, ziua lui de piata, cand se scula de dimineata, isi lua basca si traistuta neagra, si ea "indemanoasa", si pleca in targ. Cand venea acasa, aranja pe masa din bucatarie tot ce cumparase si ii povestea lui "Al Batrana" (cum ii spunea el bunicii), ce mai este prin oras, care mai sunt preturile, iar bunica, sprijinita intr-un cot de coltul mesei, sorbea din priviri fiecare cuvintel si, cand nu intelegea ceva, intreba putin rastit: "Si-o facut, mai?", sau "Si-o zas, mai?" iar bunicu' tragea aer in piept si isi repeta povestea pentru ea.
Multe sunt de spus despre Batranel, dar mare pacat as face, daca nu as povesti nimic despre cat de mult a tinut la bunica. Facusera, nu de mult, 50 de ani de la casatorie, dar ai fi zis ca ieri s-au cunoscut. Bunica e din fire mai retinuta, nu prea isi arata pe fata nici un sentiment, da' ii citeai in ochi o stralucire cand il vedea pe bunicu', venind cu flori sau cu primul pahar din vinul de anul asta, sa-l guste mamaia intai, sa vedem daca am facut treaba "buna". De multe ori, batea la usa de la dormitor, cu un paharut de visinata sau de tuica, si astepta, rosu la fata si vesel, sa-i raspunda bunica si sa-i spuna uimita, zambind smechereste: "Tu erai, Batrane?".
Nu pot spune ca nu se certau, dar ma uimea un singur lucru la ei: niciodata nu se insultau. O singura data, bunica s-a certat cu el si i-a zis: "Pai daca esti prost!", si bunicu' a simtit ca se pravaleste lumea peste el si nu a mai vorbit o zi intreaga cu batrana lui draga. Pe Batranel il chema Vasile, si tare mandru mai era de Sfantul Vasile, cand veneau in vizita cei dragi, si pregatea mese imbelsugate si scotea un vin deosebit de bun, facut cu viclesug, pesemne. Cei veniti in vizita erau absorbiti de atmosfera si deveneau asa de buni si de calzi, incat sarbatorile de iarna iti pareau un carusel de culori si emotii, ca o impletitura fina de alb, rosu si auriu.
Singurele regrete pe care le avem acum, dupa ce s-a stins dintre noi, sunt ca nu am apucat sa-i multumim pentru ca ne-a luminat sarbatorile an de an, si ca abia asteptam sa-i vedem ochii razand, cand ii cumparam un dar, cat de mic, simbol al pretuirii noastre.
V-am scris pentru ca am citit undeva proverbul asta: "Cine nu are batrani sa si-i cumpere", si m-am gandit: "Nu ar putea avea nimeni de vanzare un batranel atat de adevarat ca bunicul meu".
Va multumesc ca mi-ati ascultat povestea si va doresc din suflet viata lunga, plina de succese si de laude. Va multumesc ca existati! Cu drag,
SIMONA TOMA - Botosani

Ingerul din fotografie

Un chip bland, cu ochii scanteind de bucurie cand ii zambeam si care mi-a intins mana, cand am facut primii pasi. Aceasta este, in inima mea, imaginea bunicii. Fratii mei au ramas acasa, cu parintii, cand eu, la 3 ani, am fost adusa bunicii, la Braila, intr-un moment dificil al vietii mele ma ameninta un astm, ce mi-ar fi ingreunat intreaga existenta. In fiecare dimineata ma aducea in brate pe faleza Dunarii si spera intr-un miracol nu aerosolii, nu aerul proaspat si sarat erau credinta ei in insanatosirea mea, ci iubirea, caldura sufletului ei si gandul mereu la Cel de Sus. Zi de zi, a facut acest drum cu mine, si vazandu-ma mai sanatoasa, mai vesela si vioaie, inima ei era si mai calda, si mai puternica.M-am insanatosit si am plecat acasa Anii s-au scurs si am crescut departe de ea, dar fiecare vacanta de vara pe care o petreceam cu bunica imi era presarata cu mici bucurii, povesti din tineretea ei si din istoria Romaniei, care ne era draga amandurora, placinte cu mere, pe care le facea cu atata drag, indiferent de zi sau de starea in care era (intre timp suferise si o operatie ca urmare a cancerului de san). Totul era bucurie la ea Viata grea si singuratica, fara sot si cu probleme mari de sanatate, nu se rasfrangeau niciodata in nimic din ceea ce spunea sau facea Mereu gaseam la ea intelegere, timp, solutii atat de neasteptate la orice problema! Intelegea tot, si parca iti citea din privire ce simti sau ce vrei, era mandra de toate maruntisurile pe care le realizam si ne lauda cu bucurie in priviri. Ne-a iubit pe toti la fel de mult, desi am si suparat-o, ba chiar am uitat-o, cand viata ne-a dus pe alte carari. Inima ei a fost mereu o comoara, in care gaseai rezerve mari de iertare, iubire si rugaciuni catre Dumnezeu.
De curand, am revazut o poza de-a ei: frumusetea si blandetea unui inger! Mi-am dorit sa seman cu ea, sa am rabdarea, daruirea, bunatatea si taria ei. Si lupt sa devin un astfel de om, in memoria ei, pentru a-i arata ca a fost mereu un exemplu pentru mine si ca am iubit-o, desi niciodata nu i-am spus asta, si regret amarnic acum ca nu mai am in fata mea acei ochi umezi si blanzi, carora sa le marturisesc ca mi-e dor de caldura pe care mi-au oferit-o mereu.
Bunica mea s-a stins din viata acum un an, din cauza suferintei ei vechi, pe care a ascuns-o mereu in spatele acelorasi plimbari pe faleza, al acelorasi minunate placinte cu mere si al privirii blande si intelepte. S-a stins pe nesimtite, si nici atunci, in ultimele ceasuri, nu i-am spus ceea ce a insemnat ea in viata mea.
Iarta-ma, mamaie! Ma gandesc mereu la tine si ma rog ca drumul sa-ti fie lin si luminos si ca fiecare zambet de-al meu sa ajunga la tine, pentru ca ti-l datorez si ti-l daruiesc cu toata inima.
ROXANA ROTARU - Iasi