Pierd adica siguranta pe care ti-o da sentimentul implinirii in dragoste, pierd puterea de-a judeca drept, pierd reperele care m-au ajutat sa ajung pana aici, la anii acestia. Le pierd si nu fac nimic pentru a ma opri, pentru ca imi dau seama ca, desi le-am respectat, nu m-au ajutat sa pot trai acum impacat cu ceea ce am realizat. Mi-am dorit de cand ma stiu sa am o viata linistita, asemanatoare cu aceea pe care au avut-o bu-nicii mei care m-au crescut si care si-au spus numai "dumneata", "mata", "mataluta", cat au trait. Niciodata "tu" , dupa cum niciodata nu i-am auzit strigand unul la altul ori certandu-se. Mi-am dorit sa ajung la anii lor si sa nu-mi fie rusine sa ma plimb tinand-o de mana pe sotia mea. Mi-am dorit sa am aceasta bucurie de-a ajunge la anii maturitatii depline, sa ajungem la anii pensiei si sa nu ne fie umbrita viata de necazuri. Am ajuns la anii acestia, avem bucuria sa traim amandoi, dar intre noi s-a cascat o prapastie pe care nu ma mai pricep s-o trec pentru a fi iar sufleteste aproape de draga mea. Cat esti tanar ai de trecut atatea emotii pana ii spui unei fete ca ti-e draga, cand esti batran nu stii cum sa te porti ca sa nu fii penibil, sa nu ajungi de rasul copiilor, care atata asteapta sa te faca "babalac zaharisit". E foarte greu cand ajungi la anii bilantului si iti dai seama ca din nepricepere ori incapatanare ai ratat exact ceea ce era mai important si frumos de trait. Ca ai ajuns ca o coaja de nuca, tare si frumoasa pe dinafara, cu miezul innegrit si uscat pe dinauntru. Nu m-am priceput sa traiesc in asa fel incat acum sa n-am regrete, nu stiu daca mai pot repara ceva, dar as fi foarte impacat si multumit daca as putea macar sotiei mele sa-i pot reda bucuria din tinerete. Pentru aceasta fac primul pas acum, aici, marturisindu-mi nelinistile.
Focul de tabara
Ne-am cunoscut inca din primele zile de facultate. Eram chiar in aceeasi grupa, mereu impreuna la practica si laborator. Cu alte cuvinte, ne aveam mereu unul pe altul sub ochi. Olga era o fata foarte vesela si n-aveai cum sa te plictisesti daca stateai pe langa ea. In pauze era inconjurata tot timpul de colegi si totdeauna dinspre grupul acela in care era ea se auzeau hohote de ras, glume si vorbe vesele. Nu ma alaturam intotdeauna lor, nu eram atat de sociabil pe cat mi-ar fi placut sa fiu, sunt si acum un om mai timid si ma apropii destul de greu de persoanele straine. I-am admirat intotdeauna pe cei care au usurinta si naturalete de-a intra in vorba, de-a deschide dialogul cu necunoscuti. Poate ca neindemanarea aceasta imi vine si de la faptul ca am crescut izolat, cu bunicii, dupa ce am ramas orfan de amandoi parintii, intr-un sat de munte, ca n-am fost la gradinita niciodata si ca la scoala din catunul nostru izolat eram doar doisprezece copii, din clasa intai pana in a patra. Jocurile mele erau cam singuratice si doar in zilele de sarbatoare aveam incuviintarea bunicilor sa cobor la Grigore, primul vecin, care era la vreo doua vai de casa noastra. Dar si atunci imi amintesc ca mai mult ma incanta drumul pana la el, decat jocul propriu-zis. Imi imaginam tot felul de minuni despre pasarile si animalele pe care le vedeam si apoi zile in sir ma tot gandeam la ele. Grigore era cam mincinos si laudaros si nu-mi placea asta, pentru ca ma zapacea cu totul. Mai tarziu, in liceu, am stat la internat, intr-o cladire veche, ce semana mai degraba cu o inchisoare, si nu o data ma ascundeam la subsol, in magazia in care erau dulapurile noastre cu haine, ca sa plang de dorul bunicilor si al dealurilor de acasa. Asa, in atmosfera aceea apasatoare, am terminat liceul si am dat admitere la facultate. Si iata-ma facand eforturi sa ma schimb, in sensul ca-mi doream prieteni cu care sa vorbesc, cu care sa ma intalnesc dupa ore, caci ma simteam oarecum izolat si lasat pe dinafara. Trebuie sa recunosc ca nu colegii mei au fost vinovati de aceasta stare, care s-a prelungit o vreme, ci doar eu, caci de multe ori imi pastram pauzele pentru mine, in loc sa ma alatur grupului lor. De la o vreme insa, am vazut ca Olga, colega cea draguta si vorbareata, se aseza tot langa mine la cursuri, chiar daca isi petrecea pauzele in compania altor colegi. Am inteles ca nu era intamplator ceea ce facea intr-o seara in care am fost toti la un foc de tabara la care am sarbatorit ziua de nastere a unui coleg. Toata seara Olga a stat langa mine, la un moment dat m-a luat de mana si asa am petrecut restul serii, tinandu-ne de mana, eu si fata cea mai vesela dintre toate colegele. Sigur ca am fost emotionat si ca m-a dat peste cap gestul ei, chiar daca oarecum in secret mi-l doream. Eram timid, dar asta nu m-a impiedicat sa vad fetele din jurul meu si sa-mi doresc intr-o buna zi sa am o prietena. Trebuie sa recunosc insa ca n-am indraznit sa ma gandesc ca aceasta ar putea fi chiar Olga, pentru ca era mult prea volubila si "zgomotoasa" pentru mine, cel de atunci. Aceea a fost prima seara minunata pe care am petrecut-o impreuna. Au urmat apoi si altele, si altele si, inainte de a termina facultatea, ne-am casatorit.
Competitia
Nu intamplator v-am povestit despre perioada noastra de inceput, cand eram retras si timid, pentru ca ceea ce s-a intamplat mai tarziu in viata mea are oarecum legatura cu inceputurile.
Am lucrat o vreme impreuna, in acelasi serviciu, apoi, dupa revolutie, am reusit sa ma angajez la o firma multinationala. Castigam din ce in ce mai bine, numai ca timpul liber era din ce in ce mai scurt. Nu mai lucram opt ore pe zi, ci zi-lumina, pentru ca responsabilitatile erau tot mai mari, termenele de predare tot mai severe si spaima de a nu-mi pierde locul de munca bine platit, tot mai presanta, mai ales de cand in companie au venit niste tineri absolventi foarte ambitiosi si motivati. Bine pregatiti profesional, nu s-ar fi dat inapoi de la nimic pentru a ne lua locul noua, batranilor, "seniorilor" cum ne spuneau. Ceea ce la inceput a parut doar o competitie normala s-a transformat intr-un adevarat razboi. Sigur ca ei au avut de partea lor atu-ul tineretii, noi pe cel al experientei. Era clar pentru toata lumea insa ca ceea ce va reusi sa-i delimiteze pe cei mai buni era rezistenta la munca, devotamentul fata de companie, felul in care raspundeam prezent la absolut toate cererile si pretentiile sefilor nostri. Si-atunci a inceput nebunia aceea teribila. Nu voiam sa fiu invins de unul mai tanar, nu eram la varsta la care sa ma mai pot reorienta profesional, daca as fi pierdut competitia, simteam ca n-as mai fi avut putere sa ma apuc de altceva. Mi-am imaginat ca voi castiga daca voi fi onest ca pana atunci si ma voi achita de toate sarcinile primite. N-a fost asa. Chiar daca aproape ca m-am mutat cu totul la birou, petrecandu-mi ziua intreaga acolo, au fost alesi altii pentru a merge mai departe. Unii mai tineri, mai vorbareti, care, spre deosebire de mine, pareau mai bataiosi si mai motivati, mai disponibili oricand pentru o intalnire in afara serviciului cu sefii la fel de tineri ca ei. Sigur ca nu mi-a ramas decat sa-mi rumeg in singuratate "biata mea cumintenie" si sa ma gandesc la ce-mi mai ramane de facut. Cat a durat acest razboi la birou, pana cand, in sfarsit, s-au lamurit lucrurile, am fost, recunosc acum deschis, rupt aproape cu totul de familie. O vreme, reprosurile Olgai m-au facut sa ma simt oarecum vinovat, apoi m-am ambitionat si am devenit si mai indarjit in razboiul pe care-l purtam la birou. Mi s-a parut ca am dusmani si acasa, nu numai la serviciu. Am incetat sa-i mai povestesc prin ce treceam. Nu mai suportam sfaturile si observatiile nimanui, caci nu eram dispus sa aud cumva ca ma insel in ceea ce fac, ori ca nu procedez bine, ori ca ar fi si alte solutii decat acelea pe care eu le alesesem. De fapt, nici nu ne mai intalneam, caci eu soseam seara, frant de oboseala, cu mult dupa ce ea se culca, si apoi ea pleca dimineata, inainte ca eu sa ma trezesc. Gaseam in fiecare dimineata mancarea si cafeaua pregatite pe masa din bucatarie. Nu intotdeauna mancam, si cand nu le-am mai gasit, nu mi-am facut probleme, atat eram de prins in razboiul meu. Poate ca acela a fost un semn care ar fi trebuit sa-mi dea de gandit, dar aveam mintea ocupata cu altele. Simteam ca, cu cat lupt mai inversunat, cu atat imi pierd sansele de a castiga competitia aceasta care m-a secat de puteri si energie, si totusi nu m-am oprit. Nici o clipa nu m-am gandit ca as putea cere ajutor sau sprijin de la ea, de la Olga. Am eliminat-o din start din acest razboi si nici ea nu s-a mai amestecat. Am ajuns sa traim ca doi straini in aceeasi casa si sa ne vedem doar la sarbatori. Mai rau era ca nici atunci cand eram impreuna nu mai stiam sa ma apropii de ea. Parca uitasem limba in care ne-am cunoscut.
Alegerea buna
M-am hotarat greu sa va scriu. Dar mi-am dat seama, gandindu-ma la viata mea de pana acum, ca toate greselile pe care le-am facut au venit din faptul ca am refuzat din start comunicarea cu cei de langa mine. Vreau acum, pana nu este prea tarziu, sa ies in lume, sa caut un sprijin undeva, sa intreb ce e bine sa fac. Pe de alta parte, ma gandesc ca din intamplarile mele ar putea invata cei mai tineri, care sunt mult mai dispusi sa sacrifice viata personala, de familie, pentru reusitele profesionale. Eu nu-mi dau seama ce sfat ar fi mai potrivit pentru ei. Simt cumva ca am fost luat pe nepregatite de transformarile rapide care s-au petrecut in lume, simt ca am pierdut nu pentru ca n-as fi fost competent sau bine pregatit, ci pentru ca n-am putut tine pasul cu aceste transformari, pentru ca m-am adaptat asa de greu la ele. Traim vremuri agitate si fiecare dintre noi se straduieste sa faca fata cat mai bine la toate provocarile zilnice. De mult nu mai exista liniste si pace ca sa poti trai normal. Competitia dura in care se desfasoara intreaga noastra viata omoara sentimentele si starile de bucurie. Programul de lucru inseamna zi-lumina, parca ne-am mutat la birou, mancam de pranz acolo, ne bucuram acolo cu colegii, sarbatorile de la serviciu devin mai importante decat cele din familie, vorbim mai mult cu colegii decat cu cei de acasa. Am transferat bucuriile ce tin de familie la serviciu. Acolo facem marturisiri, acolo aflam noutatile, acolo ne traim esecurile. Casa se transforma intr-un dormitor si atat, la sfarsitul unei zile de munca obositoare. Cate casnicii nu s-au distrus din acest motiv, intre cei cunoscuti mie! Cum sa rezisti la o asemenea viata de robot? Cei mai multi aleg calea mai simpla: e mai usor sa ai o nevasta care e colega in acelasi birou cu tine, decat sa suporti mereu reprosurile ei, nu? Imi aduc aminte ca in copilaria mea erau stabilite clar zile de lucru, altele de sarbatoare, momente cand se facea un lucru, altele cand era interzis. Se desfasurau toate dupa un program echilibrat, dupa o randuiala care nu punea in pericol sanatatea ori bucuria oamenilor. In ziua de azi este atat de greu sa faci fata la pretentiile si cerintele luptei pentru existenta (iata ca folosesc niste vorbe ce par scoase de la naftalina), incat a disparut tocmai bucuria de a trai. Pare mai degraba o corvoada, o datorie pe care te lupti s-o duci la capat cat poti mai demn. Concurenta este ingrozitoare. E bine ca este asa, pentru ca numai asa pot fi alesi cei mai buni. Dar daca n-ai stabilite clar niste prioritati, daca nu intelegi sa-ti pastrezi o zona a ta si a familiei tale in care sa nu patrunda nimic din afara, nimic de la serviciu, daca poti face acest lucru, esti salvat. Dar poti?
Indoiala
Au trecut cativa ani de cand am avut acele tulburari la serviciu. Pana la urma, lucrurile s-au aranjat cumva, mai putin spectaculos decat mi-ar fi placut si decat as fi meritat. M-am resemnat cu un gust ingrozitor al infrangerii, imprastiat in tot ceea ce faceam. Ajunsesem la jumatatea vietii si ma tulbura zilnic un sentiment de culpa teribila. Gandul ratarii m-a facut sa cred ca sunt responsabil de toate relele de pe lume. Intre mine si Olga lucrurile s-au schimbat foarte mult. Cateodata ma gandesc ca e ca si cum as fi fost plecat undeva si m-am intors dupa o absenta de lunga durata, atat de diferit se petrec acum toate in jurul meu, diferit fata de ceea ce a fost la inceputul casniciei noastre. Copil sarac, coborat din varf de munte, m-am adaptat greu la viata de oras, mi-am depasit greu complexele si inhibitiile. Am crezut ca trebuie mereu sa lupt mai mult decat altii, ca sa arat tuturor ca sunt un om de calitate si ca pot reusi, ca sunt cinstit si de buna credinta. In razboiul acesta am pierdut insa din vedere tocmai ce era mai important, si anume faptul ca nu eram singur in aceasta batalie, ca este langa mine o femeie care intr-o seara de vara, la lumina unui foc de tabara, m-a invatat sa citesc in stele, ca sa-mi vad norocul. Chiar daca am fost corect si am facut totul pentru a avea impreuna o viata confortabila, imi dau seama acum ca am gresit enorm. De dragul implinirii unor ambitii desarte, am risipit cei mai frumosi ani ai nostri, am pierdut cele mai importante momente din viata copiilor, n-am fost alaturi de ei la serbari, nu i-am insotit la concursuri, n-am stiut cand s-au indragostit si cand sunt bucurosi sau tristi. M-am eliminat singur din mijlocul celor pe care-i iubeam, convins ca e suficient daca aduc acasa banii de care au ei nevoie. Nici ca se putea o judecata mai stramba si mai proasta. Sunt sigur ca Olga a ramas in toti acesti ani sotia mea devotata, cinstita. Sunt sigur ca n-a cautat in alta parte consolare in perioada in care eu eram prins cu razboaiele mele. Nu stiu cum sa repar ce-am stricat, nu stiu cum s-o fac sa fie iar cea vesela si vorbareata, care ma intimida in tinerete. S-a inchis in ea, a devenit singuratica, melancolica, peste toate se adauga si faptul ca am ramas singuri, copiii au plecat din tara. Imi dau seama ca tacerile ei ma acuza si nu am solutie, sau poate ca nu pot s-o vad. Sunt, dupa o viata petrecuta langa ea, mai rau ca atunci la inceput. E atat de fragil echilibrul existentei noastre zilnice, incat mi-e frica sa nu gresesc cumva, incercand sa provoc o discutie pe tema aceasta. Mi-e frica sa n-o pierd definitiv. Ce sa fac?
Mihai T.
Reproduceri dupa picturi de Ana Ruxandra Ilfoveanu