Eu va scriu, desi nu sunt singura, cu gandul ca poate experienta mea le va fi de folos unor oameni care se impotmolesc sufleteste, pentru a-i ajuta sa se orienteze in hatisurile incalcite ale vietii. E atat de greu, cateodata, sa iei anumite hotarari, si de aceea, eu i-as sfatui pe toti cei care citesc aceste randuri sa nu judece niciodata pe nimeni, mai ales cand e vorba de intamplari pornite din dragoste.
Dragoste si prejudecata
M-am casatorit din dragoste, acum multi ani. L-am cunoscut pe barbatul meu cu putin inainte sa termin liceul pedagogic. A fost dragoste la prima vedere, cum se spune. De altfel, la putina vreme dupa ce ne-am intalnit pentru prima oara, ne-am daruit fara nici un regret. Vreau sa va spun ca in anii aceia un asemenea lucru era blamat, mai ales in comunitatile mici, de la tara, sau in oraselele mici. Nu se admitea ca o fata sa aiba relatii intime cu un barbat inainte de casatorie. Dar mie parca imi pusese cineva un val peste ochi si peste minte. Nu vedeam si nu auzeam decat ceea ce-mi spunea el, iubitul meu. La inceput, nu mi s-a parut ca ar fi un pacat faptul ca am facut dragoste. Il iubeam si-mi imaginam ca ceea ce izvoraste din iubire impartasita nu are cum sa fie un pacat. Credeam ca ceea ce traiesc cu adevarat sincer doi oameni care se iubesc este problema lor si ca cei din afara n-au decat sa comenteze de pe margine. Ne-am casatorit dupa cateva luni, iar in ziua in care am imbracat haina alba, de mireasa, eram deja insarcinata, si asta nu a facut decat sa mareasca bucuria noastra. Bineinteles ca au fost bagatori de seama care au facut comentarii legate de faptul ca astept un copil, ca ne-am grabit, ca nu se cade ca mireasa sa fie cu burta la gura. N-am avut urechi pentru ei. Imi ajungea iubirea iubitului meu si parea ca nimic nu ne poate opri de a trai ca-n povesti. Dar, la doua luni dupa nunta, am pierdut copilul. Au fost complicatii medicale, si doctorul ne-a anuntat ca nu crede ca voi mai putea avea un alt copil. Disperarea din acele clipe s-a atenuat dupa o vreme. Dar pana sa treaca durerea aceea fara margini, am trecut printr-un cosmar. Fara sa vreau, la inceput, apoi tot mai des, cu gandul clar ca trebuie sa ma linistesc, cautam un vinovat pentru ceea ce s-a intamplat. Nu mi-era de-ajuns explicatia ca asa a vrut Dumnezeu. Nu ma multumea. Mi se parea egoista si nu o acceptam. Au urmat ani de tratamente nesfarsite, pentru a putea face un alt copil. Femeile care au trecut prin asta stiu ca asemenea tratamente sunt adesea chinuitoare, obositoare. Ma supuneam lor, cu gandul ca bucuria unui copil va sterge orice chin.
Cum era posibil sa vezi in dragoste un pacat? Cum era posibil sa-i spui unei femei ca e vinovata de moartea copilului ei, pentru ca s-a daruit barbatului ei inainte de nunta? O vreme nu m-am mai dus la biserica, m-am rugat acasa si m-am gandit la ceea ce am vorbit cu calugarul acela. Apoi, cu cat trecea vremea, gandul vinovatiei mi se cuibarea tot mai mult in suflet. Dar daca avea dreptate, totusi? Dar daca gresisem cu adevarat? Urmam tratamente in continuare si-mi storceam mintea sa inteleg unde si a cui este vina. Dupa cativa ani, eram epuizata ca femeie. Nu-mi mai doream decat sa fiu lasata in pace. Oricum, simteam ca nu mai sunt eu, cea de la inceputul casniciei, simteam ca odata cu pierderea acelui copil am pierdut ceva mai mult. Barbatul meu m-a sprijinit atat cat a putut si cat s-a priceput in toata acea perioada, dar de la o vreme cred ca s-a saturat si el si a devenit, oarecum, apatic. Intre noi crestea un pustiu si, din pacate, nu era nimeni intre noi care sa ne tina de maini, sa nu ne indepartam prea tare unul de altul.
Dimineata de aprilie
Ca invatatoare, eram apreciata. Copiii ma iubeau, am crescut generatii de elevi reusiti, care au facut fata la examenele prin care au trecut mai tarziu, dar oricate satisfactii am avut pe plan profesional, n-am putut alunga din minte tristetea ca nu am un copil al meu. In loc sa ne apropie, supararea aceasta ne-a indepartat pe mine si pe barbatul meu. Traiam corect unul cu altul, ca sa zic asa, dar era ceva steril in inima noastra. Barbatul meu era profesor de sport si mergea, adesea, cu echipa de baschet a scolii in deplasari. Reusise sa castige multe trofee si era multumit in profesia lui. Era apreciat si de colegi, avea, cu alte cuvinte, impliniri profesionale, dar degeaba, ca uneori se intrista si el, parca fara vreun motiv anume. Stiam care este supararea lui. Si, din pacate, nu mai aveam nici o speranta ca s-ar putea rezolva in vreun fel. La un moment dat, am cochetat cu ideea de a infia un copil, dar el nici n-a vrut sa auda de asa ceva.
Asa cum va spuneam, el pleca, adeseori, la meciurile pe care echipa liceului le avea la alte scoli din judet. Uneori, aceste deplasari durau doua, trei zile, alteori se intorcea in aceeasi zi, seara tarziu. N-as putea sa spun cum, dar intr-o dimineata de aprilie, cand stateam la masa din bucatarie si lucram ceva, mi-a venit gandul ca barbatul meu ma inseala. Cu vremea, gandul a devenit certitudine. N-am gasit urme de ruj pe camasa si nici biletele de amor prin buzunare. Dar era ceva in comportamentul lui care mi s-a parut suspect. O anume graba in a pleca de-acasa, o stangacie a raspunsurilor pe care mi le dadea cand il intrebam ceva legat de drumurile lui, o grija mai mare in felul in care se imbraca atunci cand pleca. Nu stiam la inceput cine era femeia, durerea mea ar fi fost la fel, oricare ar fi fost numele ei. Nu l-am pandit, nu l-am urmarit, pentru ca era ceva mai puternic decat orice banuiala, care mi-a dat de inteles ca traia in paralel si cu alta femeie.
La inceput am avut o reactie neasteptata. M-am invinovatit tot pe mine, m-am gandit ca poate am ajuns in situatia aceasta pentru ca eu am fost mereu zapacita de tratamentele pe care le faceam, pentru ca nu am reusit intotdeauna sa intretin focul iubirii. Isi facea loc, incetul cu incetul, din nou, sentimentul acela de culpa, de vinovatie, pe care calugarul la care am fost in tinerete mi l-a bagat in cap. Si cu toate astea, in momentul in care legatura barbatului meu a fost evidenta si subiect de discutii in aproape fiecare casa din oraselul in care locuiam, am hotarat sa ne despartim. Ma gandeam ca astfel mai salvez ceva din prestigiul pe care il aveam altadata. Au urmat zile amare, dupa plecarea lui, nu vreau sa mi le reamintesc. E destul ca pentru mine diminetile de aprilie nu mai inseamna bucuria primaverii, ci au de atunci culoarea cenusii.
La bine si la rau
Dupa trei luni de tratamente, operatii si exercitii speciale, se apropia iesirea din spital. Intr-o dimineata, tot la masa din bucatarie, am luat hotararea, pentru care multi m-au judecat si m-au povestit dupa aceea. L-am adus pe barbatul meu acasa, l-am instalat in vechea lui camera, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat inainte, ca si cum n-ar fi fost acea pauza de cativa ani intre noi. Niciodata nu voi putea uita insa tristetea si umilinta, durerea pe care mi le-a provocat plecarea lui cu alta femeie. Vor ramane intre noi cat vom trai. De aceea, ceea ce a urmat nu a fost si nu este deloc usor. Uneori, ma gandesc ca atat de mult am cerut un copil, incat Dumnezeu mi l-a dat la batranete, in barbatul neajutorat pe care il ingrijesc acum, zi si noapte. Un copil batran, capricios si neascultator cateodata, enervat, alteori, de situatia in care se afla, jenat de starea fizica in care traieste, silit sa accepte ingrijirile unei femei in cele mai delicate situatii. Un copil batran care, din cand in cand, are insa in coltul gurii acel zambet pentru care acum cateva zeci de ani mi-am pierdut capul atat de tare, incat as fi mers pana la marginea lumii dupa el.
Restul e tacere, sau durere, sau resemnare, ori poate iubire, dupa cum vreti sa-i spuneti...
AURORA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
13.11.2010, 20:11Pop Maya
Stimata doamna Aurora
o frumoasa poveste de dragoste, cu toate suferintele despre care ne povestiti..
Sa va dea Cel de sus putere pe mai departe
ar fi multe de spus despre ce asteapta D-zeu de la noi si
cit se pricep sa ne ajute..unii oameni ai bisericii
Cu putinele mele cunostinte, ma gindesc la:
Sa fii cu altii cum ai vrea tu sa se poarte ei cu tine
un gind bun din Canada
14.11.2010, 14:05Angela Maria
Felicitari pentru articol si pentru atitudinea adoptata fata de sotul infidel. Mi se pare o atitudine generoasa, pe care ar adopta-o majoritatea femeilor care au trait alaturi de un singur barbat 20-30ani. Iertand aratam ca am iubit cu adevarat. Sa va dea Dumnezeu sanatate si putere sa va sustineti cauza in continuare, nu zic "povara", ca sa mai indulcesc situatia!
14.11.2010, 20:11Apetroaei Mariana
Stimata Doamna,
Am fost foarte impresionata de povestea vietii dumneavoastra.
Nu cred ca trebuie sa va invinuiti pentru acea greseala a tineretii. Nici un pamintean nu este perfect. Cel mai mult conteaza ca a-ti indreptat greseala si v-ati casatorit. Si cum perfectiune nu exista nu trebuie sa cautati unde a-ti gresit. Dumnezeu ne da ceea ce este mai bun pentru noi dar din pacate noi nu avem puterea sa intelegem si sa vedem viitorul asa cum EL le vede si le stie pe toate.
Pentru barbatul care v-a parasit nu exista mai mare pedeapsa decit sa fie ingrijit de cea pe care a tradat-o si umilit-o. Si cu atit mai mult cu cit dumneavoasta sinteti de o noblete aleasa pe care putini oameni o au. Calitatile dumneavoastra morale sint cu mult deasupra celor care v-a condamna si birfesc pentru gestul facut. Suferintza si dragostea dumneavoastra v-au transformat intr-un diamant nepretuit. Nici o avere din lume nu poate cumpara asa un diamant. Eu va admir pentru curajul, devotiunea si nobletea sufleteasca pe care le aveti. Oameni atit de distinsi si de buni la suflet ca dumneavoastra se intilnesc foarte rar. Povestea vietii dumneavoastra este un bun exemplu de daruire si noblete sufleteasca, o lectie de la care nimeni nu ar trebui sa lipseasca.
Sa nu va indepartati de biserica caci acolo ne gasim linistea sufleteasca.
Dumnezeu sa va ocroteasca, sa va dea putere si sa va binecuvinteze viata.
Cu respect si admiratie pentru sufletul dumneavoastra nobil si cu cele mai bune urari,
Mariana
15.11.2010, 15:49Arina Avram
Imi pare rau sa citesc aceste randuri... Si imi pare rau sa stiu ca sunt mii de povesti de viata asemanatoare... Imi pare rau ca mai ales femeile isi traiesc viata inca „dupa gura lumii“...
Si noi, femeile, poate ca, daca, uneori nu ne-am incrancena asa de tare, asa de profud, asa de radical, viata noastra ar fi mult mai lina si mult mai folositoare in primul rand noua.
Sigur ca fiecare isti traieste drama in felul lui si e greu sa dai sfaturi... sau paote prea usor, mai ales cand nu ai trecut prin incercarea aceea.
Si eu am fost insarcinata, mireasa fiind. S/a intamplat, la fel, sa pierd primul copil, asa, din senin, chiar in postul Craciunului. Stateam in pat langa sotul meu si plangeam amandoi imagiandu/ne cum ar fi viata fara copii. Ne-a dat Dumnezeu doi baietii minunati pentru care multumesc in fiecare zi Celui de Sus. Din pacate dupa ce am facut copiii... sotul meu, probabil imatur emotional, nu s/a priceput in a fi tata, asa ca mi-am asumat singura cresterea lor. Am divortat. Au urmat ani buni cand plangeam ca trebuie sa impart o singura felie de parizer sau o singura eugenie la doi copii. Si imi amintesc de un noiembrie - cand pustii nu aveau in picioare decat tenisi - si intr/o sambata dimineata m-am trezit in strigatele lor de bucurie ca ningea... N-am spus nimic, cu toate ca aveam sufletul negru de amaraciune. Am iesit din casa fara sa le stric bucuria si m/am dus direct la amanet unde am schimbat in bani inelul de aur pe care/l primisem de la parintii mei cand implinisem 18 ani si m/am intors acasa cu doua perechi de ghetute. Nu vreau sa ma uit in urma. Voiam sa spun ca asta a fost drama mea. Fusesem un copil care avusese de toate acasa la parinti, adica tot ce se putea pe „vremea aceea“, a salamului cu soia, iar acum pentru ca eu nu puteam asigura copiilor mei ce avusesem eu, pentru mine era o adevarata nenorocire. Am facut depresie. Depresia e boala sufletului si este o boala grea! Si nu te poate ajuta nimeni - desigur nu ma refer la medici sau la psihologi - pentru ca aceia m-au ajutat, ci la faptul ca aceasta boala trebuie sa ti-o vindeci singur. Sa-ti vindeci sufletul. Dupa ce am reusit sa depasesc cat de cat momentul... am inceput sa caut, asa cum ati facut si dvs., draga doamna, sa aflu „cine e de vina“. De ce copiii mei frumosi, destepti, talentati trebuie sa treaca prin lipsuri si umilinte. Am vrut sa aflu de ce am divortat... de ce omul care trebuia sa/mi fie alaturi si la bine si la greu, de fapt imi facea viata grea in mod voit! M-am indreptat spre biserica, dar raspunsul pe care mi l/a dat biserica nu m/a multumit. Am ramas cu Dumnezeu in inima si in minte, dar am cautat mai departe. Desigur, nu stiu daca am aflat adevarul, dar am aflat ceva, acel „ceva“ care - zic eu - m/a lamurit, mi/a deschis mintea... si cat de cat am priceput. Desigur ca acel „ceva“ aflat nu este potrivit decat pentru mine... Ceea ce va pot spune este ca am citit tot ce mi/a cazut in mana din biblioteci, de pe internet sau carti imprumutate. Am citit Osho, Lazarev,Aivanhov. Cand te simti bine citind o carte, cand simti ca sufletul tau vibreaza la unison cu randurile pe care le parcurgi inseamna ca aceea carte este scrisa si pentru tine. Au fost ca un balsam pentru sufletul meu. Le-am recitit de cateva ori, poate zeci de ori pe unele...si am inteles asa: ca nu trebuie sa ai atasamente, adica nu trebuie sa fii incrancenat in nimic: nici in iubire, nici in dorinta - de orice fel-, nici in religie macar, ca in totul trebuie sa cauti si sa gasesti echilibrul, ca trebuie sa iubesti, ca trebuie sa ierti. Ca trebuie sa TE IERTI PE TINE INSATI/INSUTI ca sa-i poti ierta si pe ceilalti. Ca trebuie sa TE IUBESTI PE TINE INSUTI/ISATI ca sa poti iubi si pe cei de langa tine. Si ca, inainte de orice, de absolut ORICE, este iubirea de Dumnezeu, ca El este singurul Care stie cel mai bine ce ai nevoie, ca fiecare pas pe care il faci este o lectie din care sufletul tau trebuie sa invete ceva. Nu in ultimul rand trebuie sa si accepti soarta care ti-e data. Aici e insa mai complicat pentru ca acceptarea nu trebuie sa fie pasiva, fatidica. Cunosc cateva femei care nu au putut sa faca copii sub nici o forma. S-au impacat cu soarta, ca sa zic asa... au infiat un copil, chiar doi, ca dupa aceea sa aiba propriul lor copil.
Ne gandim cu duiosie si dragoste la copii, asa.. la modul general.. si credem ca ei trebuie sa ne aduca numai bucurii. Copil a fost insa si nu stiu care ucigas sau hot... sau violator. Poate ca Dumnezeu nu a vrut sa va puna la o asemenea incercare, aceea da a da nastere unei asemenea fiinte... Poate ar fi fost o suferinta pe care nu ati fi putut-o duce... Cine stie?
Nu stiu care a fost lectia dvs. de viata, poate ca nici pe a mea nu am deslusit/o pana la capat. Ceea ce vreau insa sa spun tuturor celor care au avut rabdare sa citeasca ceea ce am scris este ca intotdeauna trebuie sa alegem (de noi depinde, Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru) echilibrul, iubirea, iertarea.
Sunt cuvinte extrem de frumoase, magice daca vreti, de o vibratie foarte inalta, dar daca ele devin lectia noastra de viata... atunci le vom simti cu siguranta si
greutatea. Faorte putini dintre noi intelegem ce este cu noi pe lumea asta... unii poate niciodata... unii inteleg prin suferinta, altii din contra..., altii ajung conducatorii lumii, altii cauta prin gunoaie..., altii se fac pustnici...
Imi recunosc pacatul de a nu fi cercetat cartile sfinte in cautarea raspunsului la intrebarile mele. Imi cer iertare daca am suparat... Si sper din nou ca m-am facut inteleasa...
O mama
16.11.2010, 12:29Aisimele M
Citesc de citava vreme povestile celor ce se bucura sa impartaseasca viata lor celorlalti cititori ai revistei. Nu am scris nici un comentariu, povestile sint de obicei triste si emotionante, de cele mai multe ori orice cuvint in plus este inutil. Cel mai mult m-a impresionat notiunea de vinovatie si culpabilitate care revine de-a lungul povestirii. Este adevarat ca ne simtim toti vinovati la un moment sau altul al existentei noastre pentru ceea ce am facut sau pentru ceea ce nu am facut, dar este atit de trist. Cred ca avem toti dreptul de a profita de viata, de a iubi, fara critica sau permisiunea celorlalti, de a lua hotaririle care ni se par bune pentru noi, de a fi fericiti. Cred ca Dumnezeu este iubire, daruire, asa ar trebui, nu pacat si pedeapsa. Eu cred ca este adevarat ca avem ceea ce cerem sau ceea ce ne dorim, dar atunci nu ramine decit sa cerem numai bine, pentru noi si pentru ceilalti. Eu cred ca iubirea ramine, mai presus de tacere, durere sau resemnare.
16.11.2010, 14:05Ramona Onofrei
Asa arata dragostea: curata, devotata, neconditionata.Bravo!Asa cum inchei si tu e si durere si resemnare , as adauga eu si dezamagire, si speranta, iubirea e de fapt un complex de sentimente, de asta e atat de profunda, de complicata, de minunata.
Sa te tina de d-zeu sanatoasa si cand nu mai poti aminteste-ti de zambetul acela pt care ai fi vrut sa mergi pana la capatul lumii.Si daca tot ai numit "cenusa iubirii" acest articolas nu uita de pasarea Phoenix.
16.11.2010, 21:26Rotaru Dia
Fiecare pacatuieste si intr-adevar ce ni se intampla e urmarea pacatului.
Dar pe de alta part fiecare are de ales si calea mantuirii. Cred ca nu ai auzit tot ce ti-a spus calugarul. Sunt sigura ca ti-a dat si vre-un canon de mantuire nu numai te-a dojenit.
In orice caz, faptul ca-l ingrijesti acum cand e la neputinta e dovada iubirii tale care nu s-a stins si un fel de plata pentru acele pacate care te-au framantat mereu.
E adevarat ca in calea iubirii adevarate nu trebuie sa stea nimeni, iar pacatele facute din iubire eu cred ca se iarta. Asta numai daca te poti ierta si tu.
17.11.2010, 22:29Ennia X
Doamna Aurora ,
Cand v-am citit povestea , am inteles ca trebuie sa ai un suflet de infirmiera ca sa poti face un gest atat de nobil ... sa ingrijesti neconditionat pe cineva , ca si cum asta ti-ar fi menirea pe acest Pamant ! Iubire nu mai poate fi , a ramas doar amintirea ei ... Nici datorie nu mai aveati , cata vreme ati fost tradata, parasita si despartita ... Mai degraba compasiune , atasament ,mila , dorinta de a fi util aproapelui , iubire de Dumnezeu ... un caine bolnav sa fi gasit in fata casei , l-ati fi luat spre ingrijire ... ex- sotul infirm , cu atat mai mult ... Pentru Dumnezeu faceti aceasta jertfa ... si pentru propriul suflet zdrobit de durere ... v-ati regretat atat de mult sotul cand v-a parasit , l-ati vrut atat de mult inapoi si numai asa l-ati mai putut recupera: cand orice alta femeie nu se mai uita la el ... e o parte de vina in inconstientul dvs si daruirea de acum in ingrijire va ajuta sa va spalati de toate gandurile ce v-au intunecat inima cand ati fost tradata ... Suferinta dvs e legata mai mult de pacatul de a nu va fi putut desprinde de un sot infidel , decat de pierderea copilului din tinerete ... Acel pacat l-ati ispasit prin faptul ca nu ati mai fost mama ... cat priveste calugarul , a avut si el rolul sau , dar nu l-ati putut percepe ; cand te duci la un medic si nu urmezi tratamentul nu-ti vindeci trupul; nici la manastire , daca nu esti convins ca trebuie sa urmezi un canon , nu-ti vindeci sufletul ... acum trebuie sa va eliberati de povara gandurilor ce va macina si sa va iertati pentru toate neputintele pentru a fi impacata cu propria soarta .Dumnezeu sa va ajute ! x_ennia@yahoo.com
21.11.2010, 07:50Liliana Cojocaru
Iubirea noastra este alegerea noastra..cati stiu ca este si datorie?,,,ati procedat ca la carte...lasa-ti pacatele , plin pamantul! ati avut sansa unei iubiri..mare lucru...acum ca platimsau nu , mergem mai departe viata oricum este infinit scurta pe langa drumul de dincolo!. Nu v-a mai faceti griji in a gasi vinovati...suntem vi si minunati...orice este admisibil si suportabil , pana la moarte...asa ca bucurati-va de fiecare zi cde viata!
21.11.2010, 20:47Elena Boangiu
O incredibila poveste despre viata.Eu citesc Formula As dar sotul nu.Insa am tinut special sa-i redau aceasta poveste....a ramas fara cuvinte....cum le aseaza soarta si nu poti decat sa accepti si sa traiesti cum stii tu mai bine....
Nici macar nu-mi gasesc cuvintele pt ai spune acestei doamne ca este un exemplu pt noi toti.Cum sa nu-ti amaresti sufletul ca nu poti sa ai copii?Eu stiu ffff bine ce inseamna aceasta traire si pana la urma am invatat sa traiesc asa schioapa toata viata incontinuare!Viata mea dintr-un punct de vedere este nedefinita,nu are culoare fiindca nu am copii dar asta nu-mi da dreptul sa nu ma bucur pt celelalte lucruri care le primim de la Bunul Dumnezeu.
De ce mereu cautam mai mult si vrem mai mult decat avem???Niciodata nu am inteles oare de ce???Ma gandesc ce este in sufletul sotului si ce amaraciune ii umbreste viata care i-a mai ramas....cumplit si crunt....a vrut o alta femeie,a ales si nefericirea face sa-i dea un destin crud si nemilos lui...ce a cautat asta a gasit....
Doamna Aurora tot respectul pt dvs si nu va mai necajiti caci eu am o vorba toti avem un loc sub soare,asa cum e ea viata buna sau rea noi suntem datori sa o traim.
Domnul Sa Va Fie Alaturi Tot Restul Vietii!Si sa fiti ca si pana acum cu suflet mare.Toata stima.