Sa mergi spre sud, fara sa te opresti, sa intri adanc in campie, cu soarele in dreapta, imens, in crepuscul. Fara indicatoare, fara GPS. Intr-un timp incremenit in amiaza. Lanuri de grau si de floarea-soarelui, campie razvratita. Si o cale ferata, serpuind spre o destinatie incerta. Soarele violent striveste contururile. Masina mea ruleaza pe un "drum european" de secol 19. Lentoarea caniculei, grau ars de soare! Si dorinta mea obsesiva sa miros ploaia!
Dunarenii...
Memoria unui om e legata de memoria unui loc. Asta imi trecea prin cap cand intram in Corabia, orasul bunicilor mei, intr-o zi de august in flacari, saharian, secetos. E ora pranzului, a siestei, nu e nimeni pe strada. In ciuda tuturor profetiilor apocaliptice despre desertificarea acestui land, campia se incapataneaza sa ramana vie, iar peisajul, in ansamblu, nu e deloc dezolant si nu-mi transmite nici o stare deprimanta. Dunarea e la fel de frumoasa si de salbatica cum o stim. Doar agitatia de odinioara, lumea colorata a sudului negustoresc al inceputului de secol 20, sub soarele torid al dupa-amiezelor dunarene, pare o istorie abandonata. Oamenii astia, contemporanii, nu mai stiu ce e cu ei. Doar bunicii sau strabunicii mai cunosc povesti despre cum era... inainte! Inainte de bolsevizarea tarii, inainte de comunisti, inainte de... trauma, inainte de... uitare!
Din vremea negustorilor de altadata
Nimic nu anunta dezastrul care avea sa se produca: razboaiele, comunismul, represiunea, tradarea... minciuna si mizeria generalizate... Atrocitatile si crunta razbunare a "regimului proletariatului" pe "chiaburi". Destine confiscate. Un continent care se scufunda...
Bunicul meu a fost "chiabur". A luptat pe Frontul de Rasarit, in al Doilea Razboi Mondial, si a fost capturat la Odessa. A fost prizonier intr-un lagar sovietic. S-a intors acasa dupa un razboi-macel, cu rani grave, mai ales interioare, intr-un oras saracit si demonizat de activistii noului "regim". Scrie cateva scrisori "tovarasilor" potentati ai vremii, ca sa nu-l exmatriculeze pe tatal meu din liceu, doar pentru ca era fiu de negustor. Care a luptat in Basarabia si dincolo de Nistru, alaturi de o intreaga generatie a veteranilor de razboi (un fel de paria ai tuturor regimurilor ulterioare).
Privesc fotografia in sepia a bunicului meu, Florea Popescu-Giuvara, negustor, tinand, nonsalant, niste manusi de piele si un baston, zambindu-mi din alt timp, pe care il imaginez linistit si pitoresc. Anul 1936.
Era o lumina de dupa-amiaza neverosimila...
Promenada pe Strada Mare, inainte de razboi! Cafenele, restaurante, gradini de vara, baluri la Palatul Cosma Constantinescu, serate in Salonul Eduard, "cu dans, jazz si tombola", cum citesc amuzata intr-o cronica mondena din 1937, in publicatia locala "Romanatul". Vremurile interbelice, asezate, entuziaste!
Lumina curge auriu pe cupolele Catedralei din centru, in timp ce ofiterii, avocatii, profesorii, negustorii se saluta elegant, la pas, in plimbarea de seara, pe granitul cubic al aleilor largi. Timpul pare suspendat, petrecerile se tin lant, micile intrigi amoroase ale mondenilor timpului se consuma la vedere, prin gazetele pline de efuziuni patetic-sentimentale, se asculta jazz si... romante, dar mix-ul e... progresist, plin de verva, opulenta si seninatate. In tinerete, Ioana Radu a cantat in restaurantele din Corabia (a scris despre asta in cartea ei de memorii, "Romanta unei vieti"). Bunicul isi amintea timpul fericit in care, in restaurantul "Tic-Tac", au cantat Victor si Nicusor Predescu.
Cerealistii
Au ramas amintirile dragi legate de generatia bunicilor mei, odinioara "boema" mai instarita a orasului, care isi pastrasera, cu o anume detasare in gesturi, obiceiurile, plimbarile, intalnirile, cafeaua duminicala, chiar si dupa ce comunistii le luasera totul...
Seara, pe Dunare
Povestea care nu vrea sa se spuna cronologic exact, alcatuita, ca o tesatura, din povestile tuturor celor pe care ii cunosc... Doar lumina aceea calma care iti mai pastreaza amintirile senzoriale!
Inceput de toamna. Fatadele vechilor imobile ale negustorilor, construite "la strada". Lumina filtrata de septembrie, rece. Carafe de sticla transparente cu vin rosu pe mese de lemn lacuit.
Copiii razboiului
Mici Robinsoni Crusoe, naufragiati pe insulele secrete ale Dunarii: Grig, Sandu, Misu, Sica, Telu, personaje reale in naratiunea... liniara ce masoara viata oamenilor din campie, daca, fiecare in parte, nu ar fi cate un destin ciudat, contorsionat, rupt de "marile prefaceri" comuniste care se petreceau exact in anii copilariei lor. Se intalnesc si acum, in fiecare vara, la Corabia, si umbla pe drumurile de odinioara...
Arhitectul Gheorghe Dadulescu a emigrat in 1985 in Israel. Acum locuieste in orasul Hod Hasharon si il mai cheama Dori Michael. Imi spune: "As vrea sa traiesc la Corabia, acolo unde m-am nascut. Sa ma intalnesc cu prietenii, sa stau prin locurile tineretii noastre, sa discutam despre cele cateva razboaie si nationalizari, schimbari de bani, de guverne, la care am fost martor, sau, pur si simplu sa privesc Dunarea". Imi povesteste despre prietenii lui din copilarie, maestri ai sotiilor si improvizatiilor, de parca nu ar fi plecat de aici niciodata. Dorul de acasa, intens, atat de firesc, fara stridente declarative sau cinice! Spune el: "Toti eram juliti, ciufuliti si bronzati, copii nebuni, crescuti pe Dunare, fugiti de acasa cu zilele, obisnuiti cu cearta parintilor... stateam hai-hui - copiii razboiului...".
Poveste cu final deschis
Dunarea albastra, cu irizatii, in toamna, arhaica... Apa care pastreaza memoria lucrurilor. In amonte, departe-aproape, ca o calatorie in timp, cateva metropole europene asezate cu imaginatie pe Dunare. Sa traiesti langa Fluviu, in trecut si in prezent, simultan. O clipa sa nu vorbesti, sa iti opresti respiratia, sa iti blochezi gandurile! Apa-aer-cer!
GRATIELA POPESCU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
17.11.2010, 16:28Popa Dorina
Ce multe amintiri frumoase am de atunci:mergeam sa bem sirop de la sifonarie si ne intorceam incarcati cu sifoanele grele din sticla verde si albastra. Mancam dude de eram rosii la gura, pe maini, struguri, corcoduse, caise...Doamne ce rai! Am mancat odata capsuni direct de pe camp si a doua zi nu mai vroiam sa auzim de ele dar bune mai erau si mari si gustoase!
Verisoara mea citea carti cu aventuri si noi cei mici ascultam cu urechile ciulite si cu gura cascata si nu ne plictiseam niciodata si visam sa facem si noi o multime de trasnai. Chiar faceam multe dandanale dar treceau toate. Beciul in care inghetai era plin de lubenite dulci si zemoase. Rosiile erau mari cat pumnii bunicului si aveau un gust incredibil! Dar asta nu era nimic! Mergeam la plaja cu mic cu mare, toata familia cu mingi, colaci de salvare, paturi, remy, table, mancare (nu faceam niciodata mici si chiar ma bucur ca era acolo un miros de te dobora....mai e si acum mirosul de menta si se mai aude si acum susurul izvorului cu apa curata si rece, glasul gastelor cu mersul lor leganat si odihnitor, bazaitul albinelor, mirosul Dunarii...). E deajuns sa inchid ochii si trec in alte sfere, intr-o lume in care nu ma mai pot intoarce deoarece personajele principale au inceput sa dispara si cele care mai sunt nu mai au entuziasmul de odinioara! Cat as vrea sa merg la cinematograful cel vechi cu 20 spectatori in sala, mai toti pustani, si sa strig "jean marais din Corabia veche !". Oamenii erau de calitate: profesori foarte buni si exigenti, doctori seriosi, cred ca pentru ceva ani am trait raiul pe pamant! Ne urcam in toti copacii si toate podurile vechi si veneam intr-o fuga sa mancam paine in tast facuta de bunica dupa care dispaream din nou la joaca de ne luau cu arcanul acasa pe la ora 10! Seara era tare greu sa ne adune ca stateam ascunsi sub copacii imensi de pe trotuarele drepte, trase cu laserul parca! Drumurile erau largi de puteau sa treaca 3 masini odata. Speriam trecatorii si betivanii, bateam la geamuri si o luam la fuga de parca aveam o mare izbanda si ne jucam continuu. Timpul nu era pe atunci o dimensiune in viata noastra. Ne incurcau noptile ca atunci trebuia sa mergem la culcare. Mai erau si bicicletele, nelipsitele biciclete! Toata suflarea se misca cu biciclete. Acordeonul si muzica lautareasca erau prezente pe strazi in fiecare seara, parintii se distrau si toate erau cu adevarat ieftine si gaseai de toate! Cel putin noi nu aveam nevoie de foarte multe ca sa fim fericiti! Cat de simplu putea sa fie si cat de frumos! Cati copiii mai sunt asa acum? Ce pacat de copilaria voastra!