Eu va scriu, desi nu sunt singura, cu gandul ca poate experienta mea le va fi de folos unor oameni care se impotmolesc sufleteste, pentru a-i ajuta sa se orienteze in hatisurile incalcite ale vietii. E atat de greu, cateodata, sa iei anumite hotarari, si de aceea, eu i-as sfatui pe toti cei care citesc aceste randuri sa nu judece niciodata pe nimeni, mai ales cand e vorba de intamplari pornite din dragoste.
Dragoste si prejudecata
M-am casatorit din dragoste, acum multi ani. L-am cunoscut pe barbatul meu cu putin inainte sa termin liceul pedagogic. A fost dragoste la prima vedere, cum se spune. De altfel, la putina vreme dupa ce ne-am intalnit pentru prima oara, ne-am daruit fara nici un regret. Vreau sa va spun ca in anii aceia un asemenea lucru era blamat, mai ales in comunitatile mici, de la tara, sau in oraselele mici. Nu se admitea ca o fata sa aiba relatii intime cu un barbat inainte de casatorie. Dar mie parca imi pusese cineva un val peste ochi si peste minte. Nu vedeam si nu auzeam decat ceea ce-mi spunea el, iubitul meu. La inceput, nu mi s-a parut ca ar fi un pacat faptul ca am facut dragoste. Il iubeam si-mi imaginam ca ceea ce izvoraste din iubire impartasita nu are cum sa fie un pacat. Credeam ca ceea ce traiesc cu adevarat sincer doi oameni care se iubesc este problema lor si ca cei din afara n-au decat sa comenteze de pe margine. Ne-am casatorit dupa cateva luni, iar in ziua in care am imbracat haina alba, de mireasa, eram deja insarcinata, si asta nu a facut decat sa mareasca bucuria noastra. Bineinteles ca au fost bagatori de seama care au facut comentarii legate de faptul ca astept un copil, ca ne-am grabit, ca nu se cade ca mireasa sa fie cu burta la gura. N-am avut urechi pentru ei. Imi ajungea iubirea iubitului meu si parea ca nimic nu ne poate opri de a trai ca-n povesti. Dar, la doua luni dupa nunta, am pierdut copilul. Au fost complicatii medicale, si doctorul ne-a anuntat ca nu crede ca voi mai putea avea un alt copil. Disperarea din acele clipe s-a atenuat dupa o vreme. Dar pana sa treaca durerea aceea fara margini, am trecut printr-un cosmar. Fara sa vreau, la inceput, apoi tot mai des, cu gandul clar ca trebuie sa ma linistesc, cautam un vinovat pentru ceea ce s-a intamplat. Nu mi-era de-ajuns explicatia ca asa a vrut Dumnezeu. Nu ma multumea. Mi se parea egoista si nu o acceptam. Au urmat ani de tratamente nesfarsite, pentru a putea face un alt copil. Femeile care au trecut prin asta stiu ca asemenea tratamente sunt adesea chinuitoare, obositoare. Ma supuneam lor, cu gandul ca bucuria unui copil va sterge orice chin. Dar rezultatele erau negative la toate testele de sarcina si, de la an la an, imi pierdeam speranta. Parca devenise o obsesie, nu mai vedeam nimic in jur, il ignoram pana si pe el, pe barbatul meu. M-am rugat la o manastire duminici de-a randul si m-am spovedit unui calugar, care, in loc sa ma ajute sa ma linistesc, mai mult m-a zapacit. Mi-a spus ca eu sunt singura vinovata pentru ceea ce s-a intamplat, pentru ca am trait necununata cu barbatul meu, si pentru ca acel copil al nostru a fost conceput in afara casatoriei, deci in pacat. Mi-a spus ca eram vinovati noi, parintii, pentru ca nu am pus temei bun casniciei noastre. Am plecat de la manastire foarte suparata, mi-am dat seama ca acel calugar habar n-avea sa ajute un om aflat la greu. Nu de cearta aveam eu nevoie, ci de o incurajare, care, din pacate, n-a venit de-acolo de unde o asteptam mai mult.
Cum era posibil sa vezi in dragoste un pacat? Cum era posibil sa-i spui unei femei ca e vinovata de moartea copilului ei, pentru ca s-a daruit barbatului ei inainte de nunta? O vreme nu m-am mai dus la biserica, m-am rugat acasa si m-am gandit la ceea ce am vorbit cu calugarul acela. Apoi, cu cat trecea vremea, gandul vinovatiei mi se cuibarea tot mai mult in suflet. Dar daca avea dreptate, totusi? Dar daca gresisem cu adevarat? Urmam tratamente in continuare si-mi storceam mintea sa inteleg unde si a cui este vina. Dupa cativa ani, eram epuizata ca femeie. Nu-mi mai doream decat sa fiu lasata in pace. Oricum, simteam ca nu mai sunt eu, cea de la inceputul casniciei, simteam ca odata cu pierderea acelui copil am pierdut ceva mai mult. Barbatul meu m-a sprijinit atat cat a putut si cat s-a priceput in toata acea perioada, dar de la o vreme cred ca s-a saturat si el si a devenit, oarecum, apatic. Intre noi crestea un pustiu si, din pacate, nu era nimeni intre noi care sa ne tina de maini, sa nu ne indepartam prea tare unul de altul.
Dimineata de aprilie
Ca invatatoare, eram apreciata. Copiii ma iubeau, am crescut generatii de elevi reusiti, care au facut fata la examenele prin care au trecut mai tarziu, dar oricate satisfactii am avut pe plan profesional, n-am putut alunga din minte tristetea ca nu am un copil al meu. In loc sa ne apropie, supararea aceasta ne-a indepartat pe mine si pe barbatul meu. Traiam corect unul cu altul, ca sa zic asa, dar era ceva steril in inima noastra. Barbatul meu era profesor de sport si mergea, adesea, cu echipa de baschet a scolii in deplasari. Reusise sa castige multe trofee si era multumit in profesia lui. Era apreciat si de colegi, avea, cu alte cuvinte, impliniri profesionale, dar degeaba, ca uneori se intrista si el, parca fara vreun motiv anume. Stiam care este supararea lui. Si, din pacate, nu mai aveam nici o speranta ca s-ar putea rezolva in vreun fel. La un moment dat, am cochetat cu ideea de a infia un copil, dar el nici n-a vrut sa auda de asa ceva.
Asa cum va spuneam, el pleca, adeseori, la meciurile pe care echipa liceului le avea la alte scoli din judet. Uneori, aceste deplasari durau doua, trei zile, alteori se intorcea in aceeasi zi, seara tarziu. N-as putea sa spun cum, dar intr-o dimineata de aprilie, cand stateam la masa din bucatarie si lucram ceva, mi-a venit gandul ca barbatul meu ma inseala. Cu vremea, gandul a devenit certitudine. N-am gasit urme de ruj pe camasa si nici biletele de amor prin buzunare. Dar era ceva in comportamentul lui care mi s-a parut suspect. O anume graba in a pleca de-acasa, o stangacie a raspunsurilor pe care mi le dadea cand il intrebam ceva legat de drumurile lui, o grija mai mare in felul in care se imbraca atunci cand pleca. Nu stiam la inceput cine era femeia, durerea mea ar fi fost la fel, oricare ar fi fost numele ei. Nu l-am pandit, nu l-am urmarit, pentru ca era ceva mai puternic decat orice banuiala, care mi-a dat de inteles ca traia in paralel si cu alta femeie. Sunt lucruri pe care le simti si nu le poti explica. Sunt gesturi marunte care spun despre un om mai mult decat un car de vorbe. Cand au inceput povestile celor din jur sa ma avertizeze, pentru mine era deja prea tarziu. Stiam de multa vreme ceea ce gura lumii colporta, cu o satisfactie rautacioasa.
La inceput am avut o reactie neasteptata. M-am invinovatit tot pe mine, m-am gandit ca poate am ajuns in situatia aceasta pentru ca eu am fost mereu zapacita de tratamentele pe care le faceam, pentru ca nu am reusit intotdeauna sa intretin focul iubirii. Isi facea loc, incetul cu incetul, din nou, sentimentul acela de culpa, de vinovatie, pe care calugarul la care am fost in tinerete mi l-a bagat in cap. Si cu toate astea, in momentul in care legatura barbatului meu a fost evidenta si subiect de discutii in aproape fiecare casa din oraselul in care locuiam, am hotarat sa ne despartim. Ma gandeam ca astfel mai salvez ceva din prestigiul pe care il aveam altadata. Au urmat zile amare, dupa plecarea lui, nu vreau sa mi le reamintesc. E destul ca pentru mine diminetile de aprilie nu mai inseamna bucuria primaverii, ci au de atunci culoarea cenusii.
La bine si la rau
Pensionarea a venit exact la momentul potrivit. Si asa, nu mai voiam sa fiu intre oameni, mi-era greu sa infrunt privirile lor iscoditoare. Faptul ca barbatul meu traia cu o femeie care ar fi putut sa-i fie copila era de-ajuns ca sa ma faca sa nu mai vreau sa vad pe nimeni. Mi-era mie rusine de felul in care a decurs viata noastra, care incepuse cu o iubire asa de frumoasa. Si, repet, aveam in continuare sentimentul ca si eu sunt vinovata de ceea ce s-a intamplat. La cateva luni dupa ce m-am pensionat, barbatul meu a avut un accident de masina. L-am vizitat in mai multe randuri la spital. Am vorbit cu doctorii si am aflat ca va ramane infirm, pentru ca-i fusese afectata coloana vertebrala. Cand am inteles de la asistentele care-l ingrijeau ca cealalta femeie din viata lui a dat bir cu fugitii, cand am aflat acest lucru, ca nu o intereseaza absolut deloc sa se transforme de tanara intr-o infirmiera, am fost si mai trista. Mi-am dat seama cat de superficiala a fost legatura dintre barbatul meu si ea. Si mi-a parut rau pentru el. Macar daca ar fi avut parte de o dragoste sincera, poate ca pacatul i-ar fi fost in parte iertat. Dar realitatea era prea trista. Cu atat mai trista, cu cat nu mai lasa nici o speranta pentru o eventuala impacare cu ea. Nici macar n-a mai venit sa-l vada, din momentul in care a aflat diagnosticul sever al doctorilor.
Dupa trei luni de tratamente, operatii si exercitii speciale, se apropia iesirea din spital. Intr-o dimineata, tot la masa din bucatarie, am luat hotararea, pentru care multi m-au judecat si m-au povestit dupa aceea. L-am adus pe barbatul meu acasa, l-am instalat in vechea lui camera, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat inainte, ca si cum n-ar fi fost acea pauza de cativa ani intre noi. Niciodata nu voi putea uita insa tristetea si umilinta, durerea pe care mi le-a provocat plecarea lui cu alta femeie. Vor ramane intre noi cat vom trai. De aceea, ceea ce a urmat nu a fost si nu este deloc usor. Uneori, ma gandesc ca atat de mult am cerut un copil, incat Dumnezeu mi l-a dat la batranete, in barbatul neajutorat pe care il ingrijesc acum, zi si noapte. Un copil batran, capricios si neascultator cateodata, enervat, alteori, de situatia in care se afla, jenat de starea fizica in care traieste, silit sa accepte ingrijirile unei femei in cele mai delicate situatii. Un copil batran care, din cand in cand, are insa in coltul gurii acel zambet pentru care acum cateva zeci de ani mi-am pierdut capul atat de tare, incat as fi mers pana la marginea lumii dupa el.
Restul e tacere, sau durere, sau resemnare, ori poate iubire, dupa cum vreti sa-i spuneti...
AURORA