Rasfatul vietii
Actul intai - Copilaria
Mariuca Vulcanescu este fiica cea mai mica a filosofului si eseistului Mircea Vulcanescu, intelectual de exceptie din asa numita "generatie de aur" interbelica, alaturi de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, si Nae Ionescu. Locuieste intr-un apartament modest, plin de carti, tablouri si fotografii si isi imparte singuratatea cu pianul copilariei, salvat ca prin minune de confiscarile comuniste, si cu un scaunel cu speteaza inalta, pe care l-a mostenit de la bunica ei. La inceputul acestui decembrie fara zapezi, a avut bunavointa sa ne primeasca si sa-si aduca aminte de sarbatorile de altadata, in aburii parfumati ai unui ceai englezesc.
- Suntem in apropierea minunatelor sarbatori de sfarsit de an si, orice am face, nu ne putem rupe din magia asteptarii lor. Cum era sarbatoarea Craciunului in primii ani ai vietii dumneavoastra?
- In vremea copilariei mele, Craciunul era mult mai misterios decat este acum. De fapt, inca de la Sfantul Nicolae, plutea emotia in casa noastra. Era un fel de tensiune cu intimidari, cu oarece teama, sfaraiam de placere si incantare asteptand. Iar Ajunul Craciunului, momentul venirii Mosului, era apogeul acestei stari de surescitare, care tinea aproape cat toata luna decembrie. Stateam cu sora mea in camaruta din mansarda casei din str. Popa Soare si, pentru ca stiam ca n-am fost prea cuminti, nici nu indrazneam sa tragem perdeluta de la usa, ca sa-l vedem pe Mos Craciun. Mosul nu se lasa "vazut", il auzeam doar, ii auzeam pasii grei, si cand eram chemate, o zbugheam pe usa si ne trezeam in fata bradului impodobit deja. Nu stiu de ce am ramas cu impresia ca parca am zarit totusi, odata, cizma rosie a Mosului care iesea pe usa din dos. Iar un an mai tarziu, parca, parca, mi s-a parut ca recunosc si cocul bunicii iesind de sub caciula Mosului. Si cu toate acestea, chiar si dupa ce am mai crescut si am inteles cine aduce bradul impodobit si darurile, niciodata in casa noastra n-a fost abandonata traditia sarbatoririi si asteptarii Craciunului. Bradul nostru nu era urias, asa cum vedeam an de an la verii mei, era cam de inaltimea tatii, dar ne adunam intotdeauna in jurul lui si-i cantam bucuria noastra, in zeci de colinde. Cred ca n-au fost brazi mai colindati in vremea aceea, cum erau ai nostri. Nu poate fi nimic mai frumos, decat sa stai cu ai tai si sa canti colinde vechi, langa un brad impodobit, care-ti aduce sarbatoarea in casa.
- De unde stiati atatea colinde? Era Bucurestiul, pe vremea aceea, un loc in care se pastra traditia colindatului?
- Colindele le-am invatat de la parintii mei. Tata a fost la un moment dat asistentul lui Dimitrie Gusti si, impreuna cu mama, l-a insotit in multe din campaniile lui de cercetare sociologica, chiar si atunci cand pleca departe de Bucuresti, in Basarabia, de exemplu, la Cornova, si cand sora mea avea doar cateva luni. Au descoperit in aceste calatorii lucruri deosebite, au inregistrat cantece si colinde cu texte minunate, obiceiuri si traditii stravechi. Multe dintre aceste colinde nu erau cunoscute in Bucuresti, dar noi le-am invatat de la parintii nostri, care erau amandoi mari iubitori de arta populara autentica, de muzica si frumos, in general. Mai ales mama era pasionata de muzica, canta si ea la pian si nu lipsea de la concertele pe care le dadea saptamanal Enescu, acasa, la Printesa Maruca Cantacuzino. Si ca sa vedeti ce fel de oameni erau si cum se traia in perioada interbelica, ca sa va fac sa intelegeti ca era o alta lume atunci, care parca traia dupa alte reguli, am sa va povestesc ceva: Enescu canta pentru musafirii Marucai si era asa de curtenitor si se purta atat de delicat cu ea, incat in fata printesei, el mergea numai de-a-ndaratelea, adica nu-i intorcea niciodata spatele. Unde mai vezi astazi atata respect pentru o femeie? Maruca stia ca tata a fost elevul lui Nae Ionescu, pentru care ea a avut un sentiment deosebit, si parintii mei au fost intotdeauna foarte bine primiti la aceste serate.
Colindele bradului, invatate in familie, nu le-am uitat si le cant si acum cu mare bucurie, chiar daca se intampla uneori sa fiu singura, de Craciun. Dar dincolo de colinde, am invatat de la parintii mei, deopotriva de la mama si tata, cat este de importanta crearea atmosferei, a starii de sarbatoare, cat este de important sa ajuti sarbatoarea sa puna stapanire pe intreaga casa si sa traiasca pana si in cel mai mic ungher. Mama era deosebita in pregatirile pe care le facea.
Am avut marea sansa de a ma naste intr-o familie deosebita si de-a avea parinti minunati, care au stiut inca din primii ani de viata sa ne imprime valori culturale si traditionale, ce ne-au ajutat apoi toata viata sa ne integram, sa ne gasim locul potrivit, dar si sa respectam, sa pretuim ceea ce ne deosebea de ceilalti si ne facea unici. Amandoi au fost oameni care s-au straduit toata viata sa se puna la curent cu noutatile, sa se instruiasca, sa fie in timp cu vremea in care traiau.
Nu mi-am dat seama ca nu toata lumea are conditiile de care ne bucuram noi. Credeam atunci, in naivitatea mea copilareasca, ca traim ca toti ceilalti, ca avem o viata obisnuita. Numai peste ani am inteles ca, de fapt, am fost privilegiata, ca am avut norocul sa ma nasc intr-o familie veche, cu valori bine stabilite, printre care erau si acelea legate de traditie, de pastrarea sarbatorilor. Acesta a fost insa doar rasfatul vietii pe care, mai tarziu, l-am platit cu varf si indesat.
Sarbatoarea sarbatorilor
Actul al doilea - Drumul Magilor
- Avem in fata cartea lui Mircea Vulcanescu, tatal dumneavoastra, "Vicleimul", aparuta de curand. Este o carte scrisa special pentru copii, inaintea unui Craciun de acum mai bine de o jumatate de veac. Ce avea atat de deosebit Craciunul din acea vreme, incat filosoful sa coboare in lumea copilariei?
Tata a scris pentru noi acest "Vicleim", prelucrand tema nasterii lui Iisus, intalnita si in teatrul popular, sub acelasi nume - Vicleim, Vifleim sau Viflaim. Sunt patru acte, patru scene "scrise pentru copiii si nepotii mei, ca sa le joace de Craciunul anului 1941". Acesta este subtitlul notat de tata pe dosarul in care mai pastrez si astazi textul Vicleimului, desenele, explicatiile si indicatiile "regizorale" date de el. Am jucat Vicleimul, povestea drumului magilor care-l cautau pe Pruncul Iisus, doar in 41 si 42, apoi razboiul si alte intamplari au facut sa nu-l mai putem juca. Dar, daca ma gandesc acum la acei ani, cred ca acelea au fost cele mai frumoase Craciunuri din viata mea si a surorilor mele, Vivi si Sandra, si din viata familiei noastre. Am jucat sceneta in fata rudelor adunate in salon. Eu am fost magul Melchior, Sandra a fost Gaspar, iar Vivi, sora mai mare, din prima casatorie a tatii, era Irodiada. Celelalte personaje erau jucate de verii nostri si de un vecin, care a devenit peste ani cumnatul meu, casatorindu-se cu Sandra.
- Cu siguranta, magia acestei sarbatori, descoperite inca din primii ani ai copilariei, lasa urme pentru toata viata...
- Sunt intamplari recente pe care le mai uit acum, dar ceea ce am trait in sanul familiei, in primii ani de viata, nu pot uita. Bucuria de atunci mi-a fost reazem si m-a intarit. Fericirea de atunci m-a ajutat sa trec mai usor prin infernul care a urmat, a fost rezerva secreta care m-a hranit si m-a ajutat sa supravietuiesc. Tin minte ca la primul Craciun cu Vicleim, in 1941, dupa ce am jucat piesa, noi, "artistele", desi aveam doar cativa ani, eu, doar opt, ne-am imbracat in rochii lungi si am participat, apoi, la sarbatoare, alaturi de parinti, matusi si bunici. Eram ca niste mici printese nestiutoare, care nu banuiau ca in scurta vreme sarbatorile copilariei vor ramane doar in amintire. Craciunurile copilariei au fost imaginea luminoasa spre care s-a intors mai tarziu gandul meu, ori de cate ori mi-a fost greu.
Peste ani, sora mea mai mare, Vivi, s-a intors foarte bolnava de la Paris, unde a locuit, si a fost internata in spital aici, in Bucuresti. I-am recitat Vicleimul, ca s-o imbarbatez cumva, dar ea n-a mai putut sa-si spuna rolul, a zambit doar si am vazut ca-i pare bine ca i-am reamintit de sarbatorile din copilarie. A mai trait doar doua saptamani.
Craciunul la inchisoare
Actul al treilea - Bradul ars
- Sa revenim la tatal dumneavoastra, care, asa cum ne-ati spus, era sufletul acestor petreceri de Craciun. Cum era in zilele obisnuite?
- Tata era un barbat inalt, bine facut, "mai mare chiar decat un vapor", credeam eu la un moment dat, cand aveam doar cativa ani.
- Nu vreau sa insistam acum asupra momentului arestarii tatalui dumneavoastra. Stim ca a fost inchis cu cei din lotul al doilea al guvernului Antonescu si ca a fost numit, pe nedrept, "criminal de razboi", de catre autoritatile comuniste, care, ca sa va citez, "imparteau anii de puscarie ca si cum ar fi impartit bomboane". Dar vreau, totusi, sa va rog sa refaceti pentru noi atmosfera sarbatorilor de iarna si din acei ani tristi, din care tatal dvs. lipsea.
- Dupa ce a fost arestat in 1946, tata a fost dus mai intai la inchisoarea de la Uranus, apoi la Vacaresti, in asteptarea procesului. Acolo a fost coleg, printre altii, si cu Petre Pandrea. Avea vorbitor vinerea si puteam sa-l vizitam. Venea Craciunul si ne-am dat seama ca nu va mai fi ca altadata, n-aveam cum umple golul lasat de tata, desi in acel moment nici nu ne gandeam ca va fi condamnat, credeam ca dupa proces tata se va intoarce acasa. Asa, cu aceasta speranta, ne-am gandit sa impodobim un bradut, pe care l-am dus la inchisoare. Era impodobit cu figurine decupate cu traforajul, de catre varul meu, si pictate de noi, fetele. Ne-au dat voie sa-l trecem dincolo de cele doua randuri de gratii, langa care statea paznicul, si a fost o mare bucurie pentru toti cei care erau inchisi in acelasi lot cu tata. Le-am dus tuturor Craciunul, am dus Craciunul in inchisoare si astfel, macar pentru o clipa, le-am dat celor de acolo iluzia libertatii. Sunt lucruri pe lumea asta care nu pot fi arestate, interzise, sechestrate, oricata forta ai avea pentru a face asta. Bradul nostru, impodobit copilareste, era tocmai imaginea sperantei lor de eliberare.
Perna cu semnul crucii
Actul al patrulea - Aur, smirna si tamaie
- Doamna Vulcanescu, credeti ca viata noastra s-ar putea masura si in Craciunurile traite?
- Mai tineti minte Craciunurile petrecute in inchisoare?
- Am prins un singur Craciun in inchisoare si nu cred ca am vazut undeva mai multa emotie in asteptarea sarbatorilor ca acolo. Chiar daca noi am fost arestate, Craciunul era liber, sarbatoarea nu putea fi arestata, inchisa si interzisa. Cu atat mai mult cu cat ea era in noi. Traia din amintirile noastre, pastrate din anii dinaintea arestarii. N-aveam nevoie de alte artificii ca s-o putem trai. Colindam, ne rugam impreuna si depanam intamplari din viata libera. Amintirile fiecareia dintre noi erau o alternativa la mizeria in care traiam. In inchisoare nu aveam nimic si, totusi, am invatat ca singura salvare era generozitatea.
- Cu siguranta, aceasta solidaritate i-a ajutat pe multi dintre cei inchisi sa reziste in anii de inchisoare, sa treaca mai usor peste momentele atat de triste ale sarbatorilor petrecute departe de familie, dupa gratii, sa aiba puterea de a se intoarce cu zambetul pe buze langa cei de acasa...
- Vreau sa va spun ca generozitatea si solidaritatea nu se intalneau doar in preajma Craciunului. Era nevoie de ele zilnic, nu doar de sarbatori. Am aflat mai tarziu ca la fel era si in inchisorile in care erau inchisi barbatii. In inchisoare fiind, tata si-a desfacut o pereche de ciorapi si a crosetat cu doua betisoare de lemn, a crosetat el, un barbat, o pereche de manusi, pentru un coleg de carcera, caruia ii inghetau mainile mereu. Acesta a fost cadoul lui de Sfantul Nicolae pentru acel coleg bolnav. Am mai aflat ca in plina iarna s-a intins pe cimentul ud, pe post de saltea, pentru ca un tanar batut si bolnav, care nu mai putea sta in picioare, sa se aseze si sa aiba o sansa in plus de a se salva. Ca a daruit astfel singurul lucru pe care-l mai avea, si care era cel mai pretios in acel moment, singurul pe care mai putea el sa-l daruiasca, adica, propria sa viata.
- Jertfa aceasta l-a facut sa fie trecut intre sfintii inchisorilor. Iar sarbatorile pot fi oricand prilej de pomenire a lor.
- Nu numai de sarbatori ne aducem aminte de ei, mai ales daca intelegem ca, in ciuda a tot ceea ce se intampla, viata este ea insasi o continua sarbatoare.
Fotografii din arhiva familiei Vulcanescu
05.01.2010, 14:16Elena Boangiu
Un articol foarte frumos,o doamna de exceptie si amintiri parca spuse la gura sobei...domnul Vulcanescu intr-o poza editata in acest articol mi-a amintit de scumpul meu nasic de botez care nu mai este printre noi Dumnezeu sa-l odihneasca in pace...frumos inca o data.