Rasfatul vietii
Actul intai - Copilaria
Mariuca Vulcanescu este fiica cea mai mica a filosofului si eseistului Mircea Vulcanescu, intelectual de exceptie din asa numita "generatie de aur" interbelica, alaturi de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, si Nae Ionescu. Locuieste intr-un apartament modest, plin de carti, tablouri si fotografii si isi imparte singuratatea cu pianul copilariei, salvat ca prin minune de confiscarile comuniste, si cu un scaunel cu speteaza inalta, pe care l-a mostenit de la bunica ei. La inceputul acestui decembrie fara zapezi, a avut bunavointa sa ne primeasca si sa-si aduca aminte de sarbatorile de altadata, in aburii parfumati ai unui ceai englezesc.
- Suntem in apropierea minunatelor sarbatori de sfarsit de an si, orice am face, nu ne putem rupe din magia asteptarii lor. Cum era sarbatoarea Craciunului in primii ani ai vietii dumneavoastra?
- In vremea copilariei mele, Craciunul era mult mai misterios decat este acum. De fapt, inca de la Sfantul Nicolae, plutea emotia in casa noastra. Era un fel de tensiune cu intimidari, cu oarece teama, sfaraiam de placere si incantare asteptand. Iar Ajunul Craciunului, momentul venirii Mosului, era apogeul acestei stari de surescitare, care tinea aproape cat toata luna decembrie. Stateam cu sora mea in camaruta din mansarda casei din str. Popa Soare si, pentru ca stiam ca n-am fost prea cuminti, nici nu indrazneam sa tragem perdeluta de la usa, ca sa-l vedem pe Mos Craciun. Mosul nu se lasa "vazut", il auzeam doar, ii auzeam pasii grei, si cand eram chemate, o zbugheam pe usa si ne trezeam in fata bradului impodobit deja. Nu stiu de ce am ramas cu impresia ca parca am zarit totusi, odata, cizma rosie a Mosului care iesea pe usa din dos. Iar un an mai tarziu, parca, parca, mi s-a parut ca recunosc si cocul bunicii iesind de sub caciula Mosului. Si cu toate acestea, chiar si dupa ce am mai crescut si am inteles cine aduce bradul impodobit si darurile, niciodata in casa noastra n-a fost abandonata traditia sarbatoririi si asteptarii Craciunului. Bradul nostru nu era urias, asa cum vedeam an de an la verii mei, era cam de inaltimea tatii, dar ne adunam intotdeauna in jurul lui si-i cantam bucuria noastra, in zeci de colinde. Cred ca n-au fost brazi mai colindati in vremea aceea, cum erau ai nostri. Nu poate fi nimic mai frumos, decat sa stai cu ai tai si sa canti colinde vechi, langa un brad impodobit, care-ti aduce sarbatoarea in casa.
- De unde stiati atatea colinde? Era Bucurestiul, pe vremea aceea, un loc in care se pastra traditia colindatului?
- Colindele le-am invatat de la parintii mei. Tata a fost la un moment dat asistentul lui Dimitrie Gusti si, impreuna cu mama, l-a insotit in multe din campaniile lui de cercetare sociologica, chiar si atunci cand pleca departe de Bucuresti, in Basarabia, de exemplu, la Cornova, si cand sora mea avea doar cateva luni. Au descoperit in aceste calatorii lucruri deosebite, au inregistrat cantece si colinde cu texte minunate, obiceiuri si traditii stravechi. Multe dintre aceste colinde nu erau cunoscute in Bucuresti, dar noi le-am invatat de la parintii nostri, care erau amandoi mari iubitori de arta populara autentica, de muzica si frumos, in general. Mai ales mama era pasionata de muzica, canta si ea la pian si nu lipsea de la concertele pe care le dadea saptamanal Enescu, acasa, la Printesa Maruca Cantacuzino. Si ca sa vedeti ce fel de oameni erau si cum se traia in perioada interbelica, ca sa va fac sa intelegeti ca era o alta lume atunci, care parca traia dupa alte reguli, am sa va povestesc ceva: Enescu canta pentru musafirii Marucai si era asa de curtenitor si se purta atat de delicat cu ea, incat in fata printesei, el mergea numai de-a-ndaratelea, adica nu-i intorcea niciodata spatele. Unde mai vezi astazi atata respect pentru o femeie? Maruca stia ca tata a fost elevul lui Nae Ionescu, pentru care ea a avut un sentiment deosebit, si parintii mei au fost intotdeauna foarte bine primiti la aceste serate.
Colindele bradului, invatate in familie, nu le-am uitat si le cant si acum cu mare bucurie, chiar daca se intampla uneori sa fiu singura, de Craciun. Dar dincolo de colinde, am invatat de la parintii mei, deopotriva de la mama si tata, cat este de importanta crearea atmosferei, a starii de sarbatoare, cat este de important sa ajuti sarbatoarea sa puna stapanire pe intreaga casa si sa traiasca pana si in cel mai mic ungher. Mama era deosebita in pregatirile pe care le facea. Casuta noastra, nu prea mare, devenea un palat, un loc din povesti. Iar tata era un adevarat maestru in a-i face pe musafiri sa se simta bine.
Am avut marea sansa de a ma naste intr-o familie deosebita si de-a avea parinti minunati, care au stiut inca din primii ani de viata sa ne imprime valori culturale si traditionale, ce ne-au ajutat apoi toata viata sa ne integram, sa ne gasim locul potrivit, dar si sa respectam, sa pretuim ceea ce ne deosebea de ceilalti si ne facea unici. Amandoi au fost oameni care s-au straduit toata viata sa se puna la curent cu noutatile, sa se instruiasca, sa fie in timp cu vremea in care traiau.
Nu mi-am dat seama ca nu toata lumea are conditiile de care ne bucuram noi. Credeam atunci, in naivitatea mea copilareasca, ca traim ca toti ceilalti, ca avem o viata obisnuita. Numai peste ani am inteles ca, de fapt, am fost privilegiata, ca am avut norocul sa ma nasc intr-o familie veche, cu valori bine stabilite, printre care erau si acelea legate de traditie, de pastrarea sarbatorilor. Acesta a fost insa doar rasfatul vietii pe care, mai tarziu, l-am platit cu varf si indesat.
Sarbatoarea sarbatorilor
Actul al doilea - Drumul Magilor
- Avem in fata cartea lui Mircea Vulcanescu, tatal dumneavoastra, "Vicleimul", aparuta de curand. Este o carte scrisa special pentru copii, inaintea unui Craciun de acum mai bine de o jumatate de veac. Ce avea atat de deosebit Craciunul din acea vreme, incat filosoful sa coboare in lumea copilariei?
- Craciunul era pentru familia mea Sarbatoarea sarbatorilor, Sarbatoarea cea mare, pregatita indelung si asteptata cu multa vreme inainte ca primii fulgi sa cada. Era, in primul rand, o sarbatoare de familie, care se desfasura in casa, acasa, nu pe strada, nu in piete, nu la restaurant, ca acuma. O sarbatoare a bucuriei, pentru care toata familia se pregatea si in care fiecare avea un rol bine stabilit.
Tata a scris pentru noi acest "Vicleim", prelucrand tema nasterii lui Iisus, intalnita si in teatrul popular, sub acelasi nume - Vicleim, Vifleim sau Viflaim. Sunt patru acte, patru scene "scrise pentru copiii si nepotii mei, ca sa le joace de Craciunul anului 1941". Acesta este subtitlul notat de tata pe dosarul in care mai pastrez si astazi textul Vicleimului, desenele, explicatiile si indicatiile "regizorale" date de el. Am jucat Vicleimul, povestea drumului magilor care-l cautau pe Pruncul Iisus, doar in 41 si 42, apoi razboiul si alte intamplari au facut sa nu-l mai putem juca. Dar, daca ma gandesc acum la acei ani, cred ca acelea au fost cele mai frumoase Craciunuri din viata mea si a surorilor mele, Vivi si Sandra, si din viata familiei noastre. Am jucat sceneta in fata rudelor adunate in salon. Eu am fost magul Melchior, Sandra a fost Gaspar, iar Vivi, sora mai mare, din prima casatorie a tatii, era Irodiada. Celelalte personaje erau jucate de verii nostri si de un vecin, care a devenit peste ani cumnatul meu, casatorindu-se cu Sandra. Iar tata, bineinteles, a fost nu numai autorul textului, dar si corepetitorul, si regizorul, scenograful si sufleurul. El a fost sufletul acestui joc al nostru, sufletul intregii sarbatori si, chiar daca era ocupat, caci era subsecretar de stat la Ministerul de Finante, isi facea timp pentru toate aceste pregatiri. Si ca sa inchei acest raspuns, cred ca a scris Vicleimul ca sa-si arate dragostea fata de noi si grija de a ne invata sa-l cautam mereu pe Iisus, intocmai precum magii in seara sfanta a nasterii Lui. L-a scris pentru a ne arata ca sarbatoarea nu vine de-a gata, ca trebuie s-o celebrezi, sa te pui in slujba ei, s-o traiesti ca pe ceva irepetabil si unic. O asemenea zi, cum e Craciunul, o sarbatoare, oricare ar fi ea, nu se poate petrece oricum, la voia intamplarii. E ca un drum pe care trebuie sa-l strabati, e drumul anevoios al Magilor, la sfarsitul caruia gasesti implinirea.
- Cu siguranta, magia acestei sarbatori, descoperite inca din primii ani ai copilariei, lasa urme pentru toata viata...
- Sunt intamplari recente pe care le mai uit acum, dar ceea ce am trait in sanul familiei, in primii ani de viata, nu pot uita. Bucuria de atunci mi-a fost reazem si m-a intarit. Fericirea de atunci m-a ajutat sa trec mai usor prin infernul care a urmat, a fost rezerva secreta care m-a hranit si m-a ajutat sa supravietuiesc. Tin minte ca la primul Craciun cu Vicleim, in 1941, dupa ce am jucat piesa, noi, "artistele", desi aveam doar cativa ani, eu, doar opt, ne-am imbracat in rochii lungi si am participat, apoi, la sarbatoare, alaturi de parinti, matusi si bunici. Eram ca niste mici printese nestiutoare, care nu banuiau ca in scurta vreme sarbatorile copilariei vor ramane doar in amintire. Craciunurile copilariei au fost imaginea luminoasa spre care s-a intors mai tarziu gandul meu, ori de cate ori mi-a fost greu.
Peste ani, sora mea mai mare, Vivi, s-a intors foarte bolnava de la Paris, unde a locuit, si a fost internata in spital aici, in Bucuresti. I-am recitat Vicleimul, ca s-o imbarbatez cumva, dar ea n-a mai putut sa-si spuna rolul, a zambit doar si am vazut ca-i pare bine ca i-am reamintit de sarbatorile din copilarie. A mai trait doar doua saptamani.
Craciunul la inchisoare
Actul al treilea - Bradul ars
- Sa revenim la tatal dumneavoastra, care, asa cum ne-ati spus, era sufletul acestor petreceri de Craciun. Cum era in zilele obisnuite?
- Tata era un barbat inalt, bine facut, "mai mare chiar decat un vapor", credeam eu la un moment dat, cand aveam doar cativa ani. Avea ochi mari, negri, foarte patrunzatori. Era destul sa se uite la tine si te simteai cercetat pana in maduva oaselor. Tin minte lucruri copilaresti despre tata, pentru ca el a fost arestat cand eu si surorile mele eram mici. Imi aduc aminte ca odata eram bolnava si ca el a venit in camaruta mea din mansarda si mi-a desenat, ca sa-mi treaca timpul mai usor, mi i-a desenat pe Fat Frumos, pe Fat Urat, pe Fata din dafin. Si-mi mai aduc aminte ca mi-a scris urmatoarea dedicatie, cand a publicat "Dimensiunea romaneasca a existentei": "Mariuchii, ca sa isi aduca aminte cum isi radea de mine, cand vorbeam despre ins". Multe din lucrurile pe care le-a scris el au ramas, si astazi, departe de mine, si mi se par ciudate. Poate ca am ras atunci pentru ca nu intelegeam cuvantul ins. In cazul meu, aschia a sarit departe de copac. Poate ca daca ar fi avut baieti, tata ar fi avut si urmasi care sa-i continue, intr-un fel, opera. Noi, fetele, n-am putut face acest lucru, desi el socotea ca Sandra, sora mijlocie, va fi mana lui dreapta. Numai ca Sandra este foarte bolnavicioasa si a ramas pana acum, la batranete, cu probleme mari de sanatate, cu o decalcifiere puternica. Cateodata, ma gandesc ca este ciudat ca mi-a ramas tocmai mie, cea mai mica dintre surori, sarcina de-a avea grija de lucrurile, scrierile, documentele si fotografiile lui. Trebuie sa fie o noima si in asta. Tata era foarte generos cu ceea ce cunostea el si cred ca, la inchisoare, a gasit multi tineri pe care i-a facut partasi la ceea ce stia, la bogatia lui culturala. Ne-au povestit unii colegi de inchisoare multe intamplari de acolo, intamplari din care reiese tocmai aceasta generozitate si solidaritate cu cei inchisi.
- Nu vreau sa insistam acum asupra momentului arestarii tatalui dumneavoastra. Stim ca a fost inchis cu cei din lotul al doilea al guvernului Antonescu si ca a fost numit, pe nedrept, "criminal de razboi", de catre autoritatile comuniste, care, ca sa va citez, "imparteau anii de puscarie ca si cum ar fi impartit bomboane". Dar vreau, totusi, sa va rog sa refaceti pentru noi atmosfera sarbatorilor de iarna si din acei ani tristi, din care tatal dvs. lipsea.
- Dupa ce a fost arestat in 1946, tata a fost dus mai intai la inchisoarea de la Uranus, apoi la Vacaresti, in asteptarea procesului. Acolo a fost coleg, printre altii, si cu Petre Pandrea. Avea vorbitor vinerea si puteam sa-l vizitam. Venea Craciunul si ne-am dat seama ca nu va mai fi ca altadata, n-aveam cum umple golul lasat de tata, desi in acel moment nici nu ne gandeam ca va fi condamnat, credeam ca dupa proces tata se va intoarce acasa. Asa, cu aceasta speranta, ne-am gandit sa impodobim un bradut, pe care l-am dus la inchisoare. Era impodobit cu figurine decupate cu traforajul, de catre varul meu, si pictate de noi, fetele. Ne-au dat voie sa-l trecem dincolo de cele doua randuri de gratii, langa care statea paznicul, si a fost o mare bucurie pentru toti cei care erau inchisi in acelasi lot cu tata. Le-am dus tuturor Craciunul, am dus Craciunul in inchisoare si astfel, macar pentru o clipa, le-am dat celor de acolo iluzia libertatii. Sunt lucruri pe lumea asta care nu pot fi arestate, interzise, sechestrate, oricata forta ai avea pentru a face asta. Bradul nostru, impodobit copilareste, era tocmai imaginea sperantei lor de eliberare. Imi amintesc ca atunci ne-a condus la inchisoare Anton Golopentia, cu care tata fusese coleg in campaniile lui Gusti. Nu mai tin minte daca a fost si el lasat sa intre la tata. Stiu insa ca, la plecare, mi-a cumparat un sul de hartie Canson, hartie speciala de desen, care mi-a fost de mare folos, pentru ca, la indemnul tatii, mergeam dimineata in atelierul lui Jalea si desenam. Si tot la indemnul lui, continuam lectiile de pian. Dupa arestarea lui, mama a vrut sa ne dea o preocupare, iar tata a insistat sa nu intrerupem lectiile, sa invatam poezii, sa ascultam muzica. Prin toate aceste sfaturi el incerca, oarecum, sa se convinga ca viata normala in familia noastra poate continua, ca e important sa nu ne dam batuti. Sfatuindu-ne sa facem acele lucruri, tata intretinea oarecum iluzia eliberarii lui imediate. Dar asta nu a durat multa vreme, pentru ca la proces a fost condamnat la 8 ani de inchisoare si a fost trimis la inchisoarea de la Aiud, acolo unde s-a si sfarsit, chinuit si torturat, cu doi ani inainte de eliberare. Craciunul care a urmat a fost unul foarte trist pentru noi si faptul ca bradul a luat foc, din intamplare, a fost inca un semn, pentru toti cei care am ramas acasa, ca viata noastra s-a schimbat definitiv.
Perna cu semnul crucii
Actul al patrulea - Aur, smirna si tamaie
- Doamna Vulcanescu, credeti ca viata noastra s-ar putea masura si in Craciunurile traite?
- Da, si in brazii pe care-i impodobim, si in emotia pregatirilor de sarbatoare, si in darurile pe care le facem. Nicicand n-am inteles acest lucru mai bine ca in inchisoare. Va rog sa ma iertati ca revin la acest subiect, dar trebuie sa va spun ca dupa arestarea tatii, ne-au fost confiscate lucrurile si a trebuit sa parasim casa in care m-am nascut si in care am trait in primii ani. Nu e momentul acum sa va povestesc despre umilintele pe care a trebuit sa le induram. Am avut insa norocul sa avem prieteni devotati, care ne-au ajutat din putinul lor si astfel am putut sa trecem mai usor peste greutati. Dupa ce-am implinit optsprezece ani, am fost si eu arestata, doar asa, ca sa mi se aduca aminte ca eram fata unui "tradator de tara si criminal de razboi". Am fost intr-o "companie" selecta, colega de inchisoare cu Lili Jora, sora lui Valeriu Gafencu si sotia dirijorului Jora, cu fata generalului Samsonovici, care s-a sinucis in inchisoarea de la Aiud, cu mai multe doamne din familia Tatarascu, cu sora lui Gigurtu, cu Suzy Beldiman, Micaela Catargi, cu functionarele de la Legatia Germaniei, cu Despina Cezianu, Olga Caba, cu contesa Teresa von Stundberg. Eram cea mai tanara intre ele si multe isi alinau dorul de copiii lor cu mine, iar eu, din dor de casa si de mama, le ajutam si ma purtam ca o fiica adevarata. Treceam seara pe la fiecare si ele imi dadeau binecuvantarea de seara si-mi inchinau perna, facand semnul crucii deasupra ei.
- Mai tineti minte Craciunurile petrecute in inchisoare?
- Am prins un singur Craciun in inchisoare si nu cred ca am vazut undeva mai multa emotie in asteptarea sarbatorilor ca acolo. Chiar daca noi am fost arestate, Craciunul era liber, sarbatoarea nu putea fi arestata, inchisa si interzisa. Cu atat mai mult cu cat ea era in noi. Traia din amintirile noastre, pastrate din anii dinaintea arestarii. N-aveam nevoie de alte artificii ca s-o putem trai. Colindam, ne rugam impreuna si depanam intamplari din viata libera. Amintirile fiecareia dintre noi erau o alternativa la mizeria in care traiam. In inchisoare nu aveam nimic si, totusi, am invatat ca singura salvare era generozitatea. Acolo am invatat ca a darui poate fi unitatea de masura pentru bucurie. Un capat de ata, o bucata de sapun, o batista, niste ciorapi, cateva fire de lana pentru un fular, un cubulet de zahar, o frunza gasita in curtea inchisorii, o poezie creata la moment pentru o situatie anume, toate acestea erau semne ale generozitatii si solidaritatii, atat de necesare acolo. (Spun asta, desi nu am fost intr-o inchisoare cumplita, cum a fost aceea in care a fost inchis tata). Si era nevoie de ele zilnic, pentru a putea suporta, pentru a putea supravietui. Erau la fel de pretioase ca aurul, smirna si tamaia, cu care magii L-au daruit pe Iisus. Traiam cu grija de a nu supara si deranja in vreun fel pe cele de langa mine. Stiam ca un gest marunt al meu ar putea sa le faca rau celorlalte si atunci am invatat sa fiu responsabila, nu numai pentru ceea ce ma privea pe mine, ci si pentru ceea ce era legat de celelalte femei cu care imparteam celula. Aveam grija unele de altele. Cand am iesit de acolo, ma simteam imbatranita, in doi ani de inchisoare am invatat cat intr-o suta.
- Cu siguranta, aceasta solidaritate i-a ajutat pe multi dintre cei inchisi sa reziste in anii de inchisoare, sa treaca mai usor peste momentele atat de triste ale sarbatorilor petrecute departe de familie, dupa gratii, sa aiba puterea de a se intoarce cu zambetul pe buze langa cei de acasa...
- Vreau sa va spun ca generozitatea si solidaritatea nu se intalneau doar in preajma Craciunului. Era nevoie de ele zilnic, nu doar de sarbatori. Am aflat mai tarziu ca la fel era si in inchisorile in care erau inchisi barbatii. In inchisoare fiind, tata si-a desfacut o pereche de ciorapi si a crosetat cu doua betisoare de lemn, a crosetat el, un barbat, o pereche de manusi, pentru un coleg de carcera, caruia ii inghetau mainile mereu. Acesta a fost cadoul lui de Sfantul Nicolae pentru acel coleg bolnav. Am mai aflat ca in plina iarna s-a intins pe cimentul ud, pe post de saltea, pentru ca un tanar batut si bolnav, care nu mai putea sta in picioare, sa se aseze si sa aiba o sansa in plus de a se salva. Ca a daruit astfel singurul lucru pe care-l mai avea, si care era cel mai pretios in acel moment, singurul pe care mai putea el sa-l daruiasca, adica, propria sa viata.
- Jertfa aceasta l-a facut sa fie trecut intre sfintii inchisorilor. Iar sarbatorile pot fi oricand prilej de pomenire a lor.
- Nu numai de sarbatori ne aducem aminte de ei, mai ales daca intelegem ca, in ciuda a tot ceea ce se intampla, viata este ea insasi o continua sarbatoare.
Fotografii din arhiva familiei Vulcanescu