Amandoua am crescut in aceeasi casa mare, cu apartamente inchiriate, aveam aceeasi varsta, amandoua eleve in clasa a III-a, impartind aceeasi banca, imbracate bineinteles la fel, cum sta bine la doua prietene: cu caciulite rosii impletite din lana, cu pantaloni lungi si caldurosi bleumarin, amandoua cu codite si cu ghiozdanele in spate. In drumul spre casa, ne opream invariabil in fata vitrinei unei pravalii, pe firmamentul careia scria "Delicatese la Frau Hilde". Cu nasurile lipite de cristalul vitrinei ne uitam cu ochi pofticiosi la farfuriile cu mici sandviciuri cu unt si icre de Manciuria, feliutele de ficat de gasca impanat cu usturoi si castraveciori murati, salata de peste cu ceapa in mici boluri de sticla, dar peste toate trona o farfurie cu picior, plina ochi cu gogosi mari, pufoase, pudrate din belsug cu zahar vanilat, cu un mot dulce in varf, de gem de caise. Vrajite, ne uitam la muntele de gogosi aburinde, artistic aranjate pe servetele de hartie cu margini plisate. Nu ne interesau diversele bunatati, ci doar gogosile infoiate si ornate cu gem delicios. Cautam prin buzunare si adunam maruntis, bani agonisiti cu greu din resturile de la cumparatul painii, ce "uitam" sa-l inapoiem parintilor. Incropeam cu greu cativa leuti, intram in pravalie, spuneam: "Saru mana" si, ridicata pe varfuri, depuneam banii in palma d-nei Hilda. Era o femeie mare, grasa, cu par alb ca zapada, imbujorata, cu o bluza alba cu jabou de dantela, care ne suradea ca unor vechi cunostinte. Monica arata cu degetul gogoasa ochita cu multa chibzuinta (sa fie cat mai mare, ca sa ajunga pentru amandoua). Frau Hilde o lua delicat de pe farfurie, o taia exact in doua, mai punea pe fiecare o lingurita de gem si ne oferea jumatatile pe cate un servetel de hartie. Stateam cuminti pe cele doua taburete existente si mestecam cu veneratie minunea pudrata cu zahar. Aveau o aroma neobisnuit de buna. Frau Hilda ne trata "din partea casei" cu cate o cescuta fierbinte de ceai de tei, asa cum sta bine sa fie tratata o clientela "aleasa" si mai ales fidela. La plecare mai spuneam o data tare, in cor, "Saru mana", frau Hilde isi flutura mana durdulie dupa noi si, fericite, ne indreptam spre casa noastra.
Intr-o zi, tocmai primisem vacanta de Craciun, eram vesele nevoie mare, inaintam cu greu prin zapada troienita, fulgi mari se cerneau neobosit din cer. Oprite in fata vitrinei "Delicatese", admiram cu chicoteli vitrina bogat impodobita de Craciun, ramurelele de brad, globuletele argintate, beteala aurie serpuind printre farfuriile incarcate, apetisante. In centru, nelipsita farfurie cu gogosi infoiate. Si cum stateam noi cu ochii atintiti la minunatiile expuse, ne-am cautat prin buzunare, dar nu aveam nici una nici urma de banuti. Frau Hilde nu se zarea prin vitrina, ea care era intotdeauna prezenta. Si, deodata, am zarit-o pe biata tanti Hilde, lungita pe jos in dosul tejghelei, facandu-ne disperata semn cu mana. Fata ei, imbujorata de obicei, acum arata stacojie, si broboane mari de transpiratie ii picurau din parul alb, ravasit. Am navalit amandoua in mica pravalie. Doamna gemea usor, si printre suspinele intretaiate de lacrimi, am inteles ca a cazut, alunecand pe ciment si ca, credea dansa, piciorul ei e rupt. Monica, expeditiva cum era, a tras pledul aflat pe un taburet si cu chiu cu vai l-am aranjat sub masiva tanti Hilde. Cimentul era rece si umed. Stateam amandoua in genunchi si ne uitam speriate la ea cum gemea usor. Monica s-a uitat cu ochisorii ei negri si inteligenti la mine si mi-a spus repede: "Doina, da o fuga pana la gara". Ne-am inteles din priviri. Fugind spre gara, ma rugam copilareste de ingerasul meu sa ma ajute, ca nenea Vasi sa fie acolo. Voia Domnului: acolo era! Cu greu a inteles batranul ce doream eu, apoi s-a invoit, m-a urcat in birja neagra cu copertina, de fapt un Fiaker negru si hodorogit. Batranul Vasi isi facea veacul la gara ducand cu trasura calatorii mai avuti, in oras. A dat bice cailor si am pornit-o in goana, inapoi. Cu greu, cu foarte mult greu, cu ajutorul trecatorilor binevoitori, cu ajutorul lui Vasi, am reusit s-o urcam pe frau Hilde in birja. Monica a inchis pravalia si a stins becul la indicatiile doamnei, si iata-ne pe toate trei strabatand orasul cu vechiul Fiaker, inspre spital. Acolo, medicii i-au pus o cizma alba si grea de gips, iar noi doua urmaream cu ochi mari intreaga ceremonie. Acelasi nenea Vasi ne-a dus inapoi. Fiul d-nei Hilda era disperat, dar incet, incet, ascultand povestea noastra cam incalcita, toata lumea s-a linistit, fiul si-a dus mama in casa, iar noi doua ne-am continuat drumul spre casa noastra.
Pens. DOINA TIBERIU - B-dul L. Rebreanu 132, sc B, ap. 10, Timisoara
Iarna in Baragan
Pana la cei 92 de ani pe care-i am acum, am trait tot de atatea ori aceste Sfinte Sarbatori ale Craciunului, cu farmecul, cu duiosia si, uneori, cu amarul lor! Dar cel mai duios Craciun pe care l-am trait a fost cel din 1957 - intr-un sat mic, cu case construite numai din lut si balega; intr-un sat pierdut in imensitatea Baraganului, la marginea unei paduri. Satul se numea Rubla (raion Insuratei, reg. Galati) si fusese intemeiat de cei dislocati acolo din Banat sau Oltenia, cu domiciliu obligatoriu - asa cum obisnuia sa faca puterea comunista de atunci.
Acolo l-am cunoscut, aruncata in mijlocul campului, direct dintr-o inchisoare comunista, pe cel care mi-a devenit sot. Din casnicia noastra a rezultat o fetita, Mihaela-Codruta, nascuta la inceputul anului 1957. De Craciunul lui 1957, cand Codruta nu implinise inca un an, am adus cu mari peripetii un bradut - mic, dar cu crengi bogate. Am dorit ca din primul an, copilul nostru sa guste farmecul unui pom de Craciun.
A intrat, imbracat tot in zapada care inghetase pe el; aproape nici fata nu i se mai vedea. Emotionat si abia putand vorbi, m-a rugat sa desfac eu cutia, speriat ca fragilele globulete s-au spart. Si... minune! Toate globuletele si jucariile erau intregi! De bucurie, a uitat primejdia prin care trecuse...
Deasupra patutului Codrutei fixasem de margine cateva scandurele care formau un fel de masuta, pe care am aranjat bradul. L-am impodobit frumos si globuletele lucitoare faceau sa cante in ochii copilului nostru cea mai curata bucurie! Iar pentru noi, a ramas Craciunul cel mai duios, mai cald, mai plin de farmec...
Poate nu intamplator, fiica mea, inginer geolog, mai crede inca in Mos Craciun. Iar daca ma uit la fata ei, inca tanara si luminoasa dupa cate a trecut prin viata, ma gandesc ca poate, in drumurile ei lungi si de multe ori nu usoare, l-o fi vazut venind pe Mos Craciun cel adevarat.
Picturi naive de MARIANA MIHUT
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
