Maya Ionescu
| Nume | Ionescu |
| Prenume | Maya |
| Locatie | - |
| <confidential> | |
| Website | - |
| Yahoo! | - |
| MSN | - |
| ICQ | - |
| Jabber | - |
| AIM | - |
| Activitate forum | Nici un mesaj |
Comentarii scrise de Maya Ionescu
Afisare: 1 - 8 din 8 comentarii
Educatie vs. Credinta?26.07.2011, 16:01
Un articol absolut superb despre un loc absolut special.
Totusi...trebuie sa marturisesc ca m-a speriat idea de limitare a educatie pentru a atinge puritatea...Ca orice ideal, puritatea ramane de neatins si limitarea optiunilor unor oameni tineri, fuga de lume, refuzarea iluminarii prin deschiderea mentala asigurata de educatie este practic o condamnare.
E adevarat ca uneori a stii prea mult inseamna a te indoi si a pune intrebari incomode, legate de sensul lumii, al traditiei, al vietii de fiecare zi. Dar adevarata liniste vine, atat in Ursici cat si in mijlocul Bucurestiului, din alegerile facute in cunostiinta de cauza, nu din ignoranta.
Sentimentul religios, in absenta unei constiinte critice, poate limita si face la fel de mult rau ca civilizatia fara constiinta etica si o scara de valori bine pusa la punct.
Am crezut intotdeauna ca oamenii trebuie sa ALEAGA sa fie asa cum sunt, nu ca altii sa aleaga pentru ei sau viata sa "li se intample."
E adevarat ca ritmul vietii moderne si invazia tehnologiei pot fi imblanzite in mijlocul muntilor, printre oi. Dar nu inseamna nimic mai mult decat atat. Nu modernizarea in sine este "raul" asa cum nici educatia nu este opusul credintei. Felul in care oamenii aleg sa traiasca impreuna si in mijlocul tehnologiei, asta face diferenta.
Sper tare mult ca scoala din Ursici sa se deschida, sa aiba curent si poate si un computer. Chiar daca traiesc in creierii muntilor, copiii aceea au dreptul sa stie ca lumea e mare, deschisa, si ei pot face si deveni orice isi propun. Viata in natura trebuie sa le ofere un avantaj in plus, nu sa devina o piedica si Ursici sa fie un loc din care abia asteapta sa plece.
Ursici, locul in care diavolul nu razbeste
05.06.2011, 20:14
Citind articolul asta ma apuca tristetea, si apoi, ma felicit inca o data in gand pentru ca am decis sa plec si sa las in urma o viata super, asa cum mi se promisese la finalul facultatii. Imi dau seama ca am refuzat sa ma transform intr-o marioneta fara idei si emotii, in prizoniera iluziilor altora.
Da, si eu am avut ocazia sa ma transform intr-un "om de succes", asa cum sunt caracterizati colegii mei care au avut "sansa" sa inceapa sa lucreze pentru corporatii de pe bancile facultatii. Mi s-a oferit posibilitatea sa fiu "de fata cand se intampla schimbarea", sa profit de creditele ieftine, sa am "sansa" sa stau la serviciu de la 7am la 23pm, pt a arata ca sunt "de baza", ce mai, un angajat super. Mi s-a fluturat pe sub ochii posibilitatea de a-mi lua haine de firma, de a lua masina in rate, de a avea practic tot ce si-ar dori un om tanar de la viata, in afara de un singur lucru: LIBERTATE. Libertatea de a munci normal, fara stres inutil, de a avea o viata personala, de a avea si alte vise in afara de a promova in cadrul companiei.
Dupa ce am auzit ce insemna viata "super" mi-am luat catrafusele (nu de firma!) si am plecat sa fac singurul lucru la care ma pricep cu adevrat si pe care pot sa il fac fara sa imi omoare entuziasmul: cercetare, intr-un mediu flexibil, care poate nu ofera o masina super, sau o casa ultramobilata, dar ofera libertatea gandirii si exprimarii si mai mult, ofera luxul de a lasa totul balta si de a o lua de la capat altcumva, altundeva.
Probabil nu o sa fiu niciodata un model de "succes" dupa regulile de acasa, si bunicii mei se vor intreba etern de ce nepoata lor cea desteapta nu isi schimba masina o data la 2 ani si nici n-are casa in Pipera....totusi poti fi linistiti: nu am o viata "super", dar ceva mai important: o viata exact asa cum mi-o doresc!
10.03.2011, 18:05
Draga Melania,
Cred ca intr-adevar, a fost o alegere extrem de gresita sa stati langa parintii lui, mai ales ca aveai deja o relatie spinoasa cu mama lui.
Sunt doua lucruri de care trebuie sa tii seama, in opinia mea.
Primul, faptul ca sotul tau, stand la doi pasi de mama, va fi mereu influentat si influentabil. Mai ales daca nu mai e atat de sigur pe sine si se simte un pic vinovat de cum au evoluat lucurile cu afacerea familiei. Sa nu mai pui la socoteala ca mama soacra, de la moartea socrului, nu mai are efectiv nimic altceva de facut decat sa va monitorizeze pe voi, sa va bata la cap si sa isi faca de lucru acuzandu-te pe tine de diverse vicii inchipuite. Intr-un cuvant, este o femeie greu de suportat. Dar nu e mai rea decat multe "mame de baieti" care nu ar fi multumite cu nici una din fetele care candideaza pentru atentia fiului preaiubit. Asa stau lucrurile, din pacate.
Faptul ca sotul tau nu are curaj sa o puna la punct agraveaza problema, dar nici daca s-ar certa cu ea ca la usa cortului, sa va lase in pace, nu s-ar schimba dintr-o data totul in bine. E adevarat, ca te-ai simti tu mai ok si l-ai respecta pe el pentru asta, dar problema ar ramane: voi i-ati "invadat" teritoriul ei. Nici nu stiu daca ea considera ca e casa "voastra" daca pamantul e cadou de la ea...se simte proprietara peste tot si sotul tau nu are de gand sa ii spuna altceva. Chiar daca va certati sau nu cu ea, amandoi sau separat, tot langa ea o sa stati si ea nu o sa invete niciodata sa va respecte intimitatea si "granitele."
Solutia? Mutati-va!
Al doilea aspect este cel legat de voi doi. Este evident ca prezenta sufocanta a mamei va ia tot elanul si va condamna la nefericire. Cred ca trebuie sa vb deschis cu el despre asta, sa ii explici cat de rau te simti, cat de mult te deranjeaza lipsa lui de reactie si cum simiti ca pierzi controlul asupra vietii voastre in doi, de cand traiti acolo. Nu va fi incantat, dar cred ca e mai bine decat sa fie pus in fata deciziei tale de a-l parasi, cand n-o sa mai suporti. Atunci chiar n-o sa mai inteleaga nimic, pentru ca el se pare ca nu observa si nu vrea sa vada nimic din tot ce face mama lui. Ba din contra, e de partea ei.
Deci...transparenta in abordarea problemei si pe cat posibili...aranjeaza mutarea. Altfel risiti sa iti pierzi ori casnicia ori sanatatea. Cat despre atasamentul de statut social, casa si gradina....chiar daca par importante, nu sunt. Te simti "acasa" intr-un loc in care nu ai pic de liniste si intimitate?
PS: Schimba yala, nu e posibil sa intre peste voi.:)
"Am un mariaj minunat, dar soacra mea imi otraveste viata"
01.03.2011, 23:19
Maria, cu toate ca nu face nimanui nici o placere sa aduca vesti de genul asta, cred ca e neaparat nevoie sa ii spui prietenei tale despre ceva ce stie oricum, toata lumea.
Cu tact si cu atentie, dar mai ales cu sinceritate, sa ii spui cum stau lucrurile. Mi se pare o idee buna sa anunti sotul de ceea decizia ta si sa ii dai posibilitatea sa faca el pasul asta, dar ma indoiesc ca are atata caracter.
Daca ii esti intr-adevar o prietena buna, trebuie sa vb cu ea deschis. Nu stiu daca reactia ei va fi cea mai potrivita (sunt multe femei care ar face orice decat sa accepte ca sunt inselate, inclusiv sa isi acuze prietena de rea-vointa)dar macar stii ca nu ai tradat-o si tu, la randul tau.
In fond, important sa va mentineti prietenia si relatia dintre voi, pt ca cea dintre soti este oricum terminata. Cineva care inseala la modul asta, nu are de gand sa isi menajeze partenera. Probabil chiar el se intreaba cum de nu a aflat deja...
In orice caz, daca taci, il protejezi pe el, si asta nu ar fi deloc ok fata de prietena ta. Cu orice risc, adevarul trebuie spus.
"Trebuie sa-i spun prietenei mele ca sotul ei o inseala?"
31.05.2010, 00:27
Sincer, cred ca ai trecut de partea cea mai dificila, in care ai inteles ca ai reactionat poate din prea plinul sentimentelor si nu din ratiune...Poate nu a meritat sa iti alungi 'marea iubire' la prima abatere...dar de unde stii ca ar fi ramas acolo? Poate nu ar fi fost prima si daca ai fi trecut peste socul dintai, te-ai fi obsinuit sa fii sotia cuminte care il asteapta acasa in timp ce el petrece ceva timp pe bancile din Cismigiu...
Pe de alta parte, v-ati casatorit atat de tineri si indiferent cat de mult te-ar iubi, exista un soi de curiozitate, un soi de dorinta de a vedea ce "alternative" exista...Daca a fost doar un sarut pe o banca in parc, poate nu e prea mult. Dar nu ai nici o garantie ca s-ar fi oprit acolo. Iar daca pentru tine un sarut a fost limita, bariera peste care nu ai putut trece, atunci nu ai de ce sa te invinuiesti. Uneori doare sa ne convingem pe noi insine de ceea ce e acceptabil sau inacceptabil, dar a ne pastra deminitatea, e mai presus de orice.
Si in final, parerea mea e ca...poate nu el a fost marea iubire...
Dar ceva pot sa iti spun sigur: divortul este o poveste extrem de traumatizanta pentru orice copil, si nu exista nici unul care sa nu viseze ca ai lui vor fi din nou impreuna, intr-un viitor pictat in roz. Iar trauma nu e mai mica daca mama ramane singura, tocmai pentru copil...
Asa ca daca ai putea, candva, sa ii mai dai vreo sansa...poate lucrurile s-au mai asezat si dragostea navalnica de la 18 ani s-a transformat si pentru tine si pentru el in altceva. Daca nu...da macar o sansa altcuiva, nu merita sa ramai singura, si nu iti fa iluzii ca o faci pentru copil...
Mult noroc...
Scrisori in dezbaterea cititorilor
30.05.2010, 23:57
Desi este cu adevarat tarziu, cel mai important este sa vorbiti cu sora dvs. inainte de a fi prea tarziu...Daca acum va apasa povara tacerii si a vinei nemarturisite, daca intr-adevar Maria va muri, atunci tacerea va fi definitiva si nu va veti gasi linistea...Sincer, cred ca va aprecia mult de tot o marturie si o recunoastere a greseli venita dupa zeci de ani decat niciodata. Nimeni nu poate intelege toate drumurile vietii si nu este atat de intelept incat sa ia mereu decizia cea buna...A trebuit sa va luptati cu o povara mult prea grea, si ati dus la bun sfarsit o misiune care ar fi ingenunchiat pe multi. Dar era exclus ca pe parcursul unui drum atat de anevoios sa nu faceti si greseli...Iar cele facute din orgoliu sunt cel mai greu de suportat odata cu trecerea anilor, pentru ca sunt cel mai greu de inteles.
Important este insa sa intelegeti ca ati facut mult mult bine, pe langa greseala mare pe care vi-o imputati...Fara dvs. probabil Maria nu ar fi terminat niciodata o facultate, nu ar fi fost profesoara si nu ar fi avut o viata implinita...poate ar fi fost fericita cu acel baiat, dar la fel de bine putea ca totul sa ia o intorsatura urata. Nimeni nu poate stii. Si tocmai aceasta imposibilitate de a ghici viitorul, aceast potential netrait va macina. Dar cum ati spus, au existat multe sanse ca sora dvs. sa isi gaseasca perechea, si faptul ca a refuzat sa o faca, are de a face si cu o decizie de a ei, nu numai cu dvs. Nu a fost mereu sora cea mica pentru care cuvantul dvs a fost litera de lege. A fost o femeie care putea sa decida, putea mai tarziu sa aleaga altceva. Niciodata lucrurile nu sunt atat de unidimensionale...Dar vina de a fi frant acea iubire inocenta ramane...
Cel mai bine ar fi sa mergeti inainte de a fi cu adevarat tarziu si sa va cereti iertare. Poate v-a iertat de mult, dar sunt convinsa ca va insemna foarte mult faptul ca va recunoasteti greseala. Si pentru ea, si pt dvs. Poate, atunci, o sa reusiti sa va acordati si dvs. o sansa si sa va iertati pentru un moment de ratacire...
Toate cele bune.
15.03.2009, 17:28
Am senzatia ca cei care sunt atat de critici fata de povestea de mai sus nu au inteles mesajul...si nici nu au trait niciodata o iubire de o asemenea intensitate. Nu sustin adulterul, dar in acelasi timp nu pot sa nu ma gandesc ca a fost nevoie de curaj, nebunie si multa pasiune pt a se arunca in asa ceva...Tocmai pentru ca a fost atat de intensa nu putea sa dureze, dar faptul ca au trait-o nu poate sa le-o ia nimeni. Cate casatorii anoste, care nu pastreaza nimic din pasiunea care i-a adus impreuna, sunt intr-adevar dominate de fidelitate? Sa fie asta suprema implinire? Nu cred. Uneori ai nevoie de o experienta la limita, sa vezi fundul abisului, ca sa poti intelege cat de departe esti dispus sa mergi...si chiar sa pretuiesti mai mult ceea ce ai. Le-am inteles decizia rationala, probabil nici nu exista alta cale, dar nu le reprosez nimic din ceea ce au trait. In fond, casnicia e parte din viata, o aventura cu bune si rele, cu vrajitoare si printi pe cal alb...ce sens are sa iti mortifici sentimentele, sa pretinzi la nesfarsit ca nu exista?E adevarat ca poti gresi, ca poti rani, dar macar traiesti! Faptul ca eviti sa iti asumi sentimentele poate sa fie o greseala la fel de mare! Are Caragiale o nuvela excelenta, povestea a doua cupluri dintr-un orasel de provinicie. Cei patru, erau prieteni si vecini, si de o viata stiau ca sotia unuia si sotul celeilalte se iubeau enorm. Dar, niciodata, nu au facut nici un gest care ar putea sa pateze sacralitatea casniciilor lor si sa raneasca sentimentele partenerilor. Dupa o viata de chin, au murit si au ajuns in fata lui D-zeu, asteptandu-se sa fie rasplatiti pt castitatea si lupta perpetuua cu ei insisi si sentimentele lor. Dar D-zeu, si aici intervine marea arta a lui Caragiale, ii priveste nemultumit si le reproseaza ca si-au irosit viata si timpul dat de el, ca si-au ucis sentimentele si practic, nu au reusit niciodata sa fie fericiti. Le-a explicat ca asta ar fi fost marea Lui dorinta... Asa ca ii trimite in Iad. Nuvela asta, oricat de geniala, nu poate fi luata ca principiu de viata, dar are un sambure de intelepciune. Uneori a-ti anula sansa de a fi fericit nu te face sfant...Iar greselile, pt care platesti, au si ele sensul lor, atata vreme cat poti vedea dincolo de sentimente, valoarea experientei si faptul ca te fac mai intelegator cu firea omeneasca. Greu de acceptat pt unii, dar in fond astia suntem...nici sfiniti, nici perfecti, dar atata vreme cat avem capacitatea de a iubi cu atata intensitate, pe deplin oameni.
09.05.2008, 23:56
Desi sunt de acord cu idea de fond a articolului, nu cred in afirmatia initiala, nu cred ca toti cei plecati in strainatate isi doresc cu ardoare sa se intoarca in tara, dupa ce au castigat suficienti bani. Depinde foarte mult din ce cauza au plecat si in ce mediu se afla. Daca argumentul plecarii a fost exclusiv de natura financiara, mi se pare evident ca le va fi greu sa conceapa idea unei integrari si oricine va alege mult mai bucuros sa se intorca acasa cu niste bani decat sa ramana(pt o perioada mai lunga) intr-un loc cu care nu are nici un soi de punte de legatura in afara de cea pecuniara.
Pe de alta parte sunt cei care au plecat din ratiuni academice, de cercetare sau din dorinta de a afla mai multe despre alte tari si culturi. Sunt oameni care ajung sa lucreze in universitati, sa se integreze foarte bine in comunitatile in care traiesc si sa fie fericiti ca pot experimenta cat mai multe, chiar daca asta inseamna a fi departe de locul in care s-au nascut.
Nu spun ca toti cei plecati ar trebui sa uite de unde au venit si sa pretinda ca dorul de casa nu exista, dar in acelasi timp poate ar trebui ca toata povestea "emigrarii", fie ea si temporare, sa fie privita cumva pozitiv. Nu e intotdeauna vorba de o "rupere", de un "exil", ci uneori este o alegere constienta, a unor oameni care vor sa vada lumea, sa cunoasca, sa calatoreasca si sa intaleaga cat mai mult din ce ii inconjoara. Nu mai e cazul unei alegeri radicale si ireversibile, cum se punea problema acum 15-20 de ani, ci pur si simplu unei alte optiuni de a-ti trai viata. Nu inteleg de ce ratiunea suprema a oricarei plecari trebuie sa fie strict financiara si emigrarea in sine vazuta ca un lung drum al plangerii. E adevarat ca marea majoritate a romanilor nu a plecat de buna voie, ca sunt cazuri disperate si ca nimeni nu prea stie cum sa gestioneze acest fenomen.
Dar sa nu uitam ca exista si "emigranti fericiti" care au plecat pt ca asa si-au dorit, care se simt bine acolo unde au ajuns si care iau sau nu in considerare idea reintoarcerii. Poate suna cinic, dar nu cred ca fericirea depinde strict de a fi sau nu a fi "acasa", asa cum evident nu depinde de marimea unui cont in banca.
Recomandari
