Par mereu relaxati, siguri pe ei, joviali, fericiti. Se simt bine in pielea lor, in hainele lor scumpe, in masinile lor stralucitoare. Dau senzatia ca stiu tot, ca au raspuns la orice intrebare, ca stapanesc intreg universul. Si totusi, observati mai atent, chipul lor ni se dezvaluie altfel. Privirea lor e stearpa, zambetul ca de gheata, iar vorbele, doar niste zgomote impodobite cu expresii la moda, adica trendy. Ei sunt corporatistii vremurilor noastre, acei tineri aliniati impecabil, ca pe o banda rulanta, in malaxorul unor mari firme multinationale. Intamplator, am cunoscut de curand un asemenea tanar. Sclipitor de inteligent, dar incapabil de a trai vreodata sentimente puternice. Supradotat intelectual, dar imun la orice stimul emotional. A fost racolat de catre organizatie (asa numesc ei institutia la care lucreaza), inca din vremea studentiei. Era inca in ultimul an cand a fost invitat sa petreaca alaturi de angajatii unei multinationale o zi la birou. "Trebuie musai sa fie o zi de lucru lejera. Esti luat in custodia unui angajat si il urmezi peste tot, precum umbra lui. Iar el are sarcina sa-ti arate numai partea buna a lucrurilor. Iti arata ca au in fiecare dimineata fructe gratis, o cafenea in mijlocul spatiului de lucru, masini scumpe, carduri bancare si carduri de sanatate. Nimic despre munca infernala, despre presiunea enorma a timpului si a sarcinilor, despre turnatoriile si "strambele" colegilor aparent zambitori. Tot ceea ce ti se arata e minunat, iar cei mai multi chiar cred asta". Asa a crezut si tanarul nostru si, imediat dupa examenul de licenta, a batut la usa organizatiei. Dupa teste cumplite si numeroase, a reusit. A devenit unul de-al lor. A reusit sa-si faca primele credite, sa-si cumpere o masina mai scumpa, niste haine de firma, ce mai, intrase usor, usor, in rand cu lumea buna de-aici. "Fara accesoriile astea, nu existi in organizatie. Esti imediat ejectat." El insa s-a aliniat perfect. Si totusi, incet, incet, oarece nemultumiri incepusera sa ii tot dea tarcoale. Diminetile parca nu mai erau la fel de luminoase, colegii nu mai erau la fel de prietenosi, iar sefii lui nu mai erau deloc niste oameni amabili. Fiecare zi devenise un calvar, muncea pe rupte de la opt dimineata pana la noua seara. Numai asa putea tine ritmul. Altminteri, ar fi fost eliminat. Dupa cateva luni, a cazut intr-un surmenaj cronic, insotit de o depresie destul de urata. "Mi s-a impus un examen medical la clinica de medicina a muncii recomandata de organizatie. Asta, pentru a ajunge in final la psihiatru. Totul era un scenariu bine ticluit, am aflat ulterior ca au mai fost asemenea cazuri. Am plecat de-acolo cu un diagnostic inventat, devenind astfel pentru totdeauna vulnerabil in cadrul organizatiei si sub amenintarea permanenta a concedierii". Povestea asta l-a cumintit definitiv. Era legat de maini si de picioare, avea deja datorii la cateva banci. Usor, usor, s-a adaptat din nou, mai abitir, la regulile diabolice ale organizatiei. Munceste zilnic pana la 12 ore. Si totusi, a ajuns sa spuna si el, ca toti ceilalti colegi, ca lucreaza intr-o organizatie super, ca are o viata super, ca mananca si se imbraca numai cu chestii super. A fost promovat ca manager de nivel trei, si-a gasit o colega super, cu care si-a pus pirostriile, si-au luat apoi o casa super, cu piscina, la marginea orasului, amanetandu-si astfel viitorii 35 de ani la banci. "Nici nu prea avem timp sa ne bucuram de casa asta. Stiu bine ca totul a fost o mare pacaleala, ca am cazut intr-o capcana urata si ca sunt condamnat la munca silnica pe viata. N-am mai citit o carte de ani de zile, nici macar un film nu ma mai incanta, ajung acasa si cad lat de oboseala. Dar nu mai am incotro. Acum, orice greseala mi-ar putea fi fatala". In Romania de azi, sunt poate mii de tineri ca el. La fel de joviali, de bine imbracati, de siguri pe ei. Si totusi, la fel de anulati si nefericiti.
Intre cosmar si-o viata super
Ii vedem zilnic la semafor, in masini scumpe, imbracati in haine de firma, vorbind si gesticuland incontinuu, cu hands-free-ul la ureche.
Par mereu relaxati, siguri pe ei, joviali, fericiti. Se simt bine in pielea lor, in hainele lor scumpe, in masinile lor stralucitoare. Dau senzatia ca stiu tot, ca au raspuns la orice intrebare, ca stapanesc intreg universul. Si totusi, observati mai atent, chipul lor ni se dezvaluie altfel. Privirea lor e stearpa, zambetul ca de gheata, iar vorbele, doar niste zgomote impodobite cu expresii la moda, adica trendy. Ei sunt corporatistii vremurilor noastre, acei tineri aliniati impecabil, ca pe o banda rulanta, in malaxorul unor mari firme multinationale. Intamplator, am cunoscut de curand un asemenea tanar. Sclipitor de inteligent, dar incapabil de a trai vreodata sentimente puternice. Supradotat intelectual, dar imun la orice stimul emotional. A fost racolat de catre organizatie (asa numesc ei institutia la care lucreaza), inca din vremea studentiei. Era inca in ultimul an cand a fost invitat sa petreaca alaturi de angajatii unei multinationale o zi la birou. "Trebuie musai sa fie o zi de lucru lejera. Esti luat in custodia unui angajat si il urmezi peste tot, precum umbra lui. Iar el are sarcina sa-ti arate numai partea buna a lucrurilor. Iti arata ca au in fiecare dimineata fructe gratis, o cafenea in mijlocul spatiului de lucru, masini scumpe, carduri bancare si carduri de sanatate. Nimic despre munca infernala, despre presiunea enorma a timpului si a sarcinilor, despre turnatoriile si "strambele" colegilor aparent zambitori. Tot ceea ce ti se arata e minunat, iar cei mai multi chiar cred asta". Asa a crezut si tanarul nostru si, imediat dupa examenul de licenta, a batut la usa organizatiei. Dupa teste cumplite si numeroase, a reusit. A devenit unul de-al lor. A reusit sa-si faca primele credite, sa-si cumpere o masina mai scumpa, niste haine de firma, ce mai, intrase usor, usor, in rand cu lumea buna de-aici. "Fara accesoriile astea, nu existi in organizatie. Esti imediat ejectat." El insa s-a aliniat perfect. Si totusi, incet, incet, oarece nemultumiri incepusera sa ii tot dea tarcoale. Diminetile parca nu mai erau la fel de luminoase, colegii nu mai erau la fel de prietenosi, iar sefii lui nu mai erau deloc niste oameni amabili. Fiecare zi devenise un calvar, muncea pe rupte de la opt dimineata pana la noua seara. Numai asa putea tine ritmul. Altminteri, ar fi fost eliminat. Dupa cateva luni, a cazut intr-un surmenaj cronic, insotit de o depresie destul de urata. "Mi s-a impus un examen medical la clinica de medicina a muncii recomandata de organizatie. Asta, pentru a ajunge in final la psihiatru. Totul era un scenariu bine ticluit, am aflat ulterior ca au mai fost asemenea cazuri. Am plecat de-acolo cu un diagnostic inventat, devenind astfel pentru totdeauna vulnerabil in cadrul organizatiei si sub amenintarea permanenta a concedierii". Povestea asta l-a cumintit definitiv. Era legat de maini si de picioare, avea deja datorii la cateva banci. Usor, usor, s-a adaptat din nou, mai abitir, la regulile diabolice ale organizatiei. Munceste zilnic pana la 12 ore. Si totusi, a ajuns sa spuna si el, ca toti ceilalti colegi, ca lucreaza intr-o organizatie super, ca are o viata super, ca mananca si se imbraca numai cu chestii super. A fost promovat ca manager de nivel trei, si-a gasit o colega super, cu care si-a pus pirostriile, si-au luat apoi o casa super, cu piscina, la marginea orasului, amanetandu-si astfel viitorii 35 de ani la banci. "Nici nu prea avem timp sa ne bucuram de casa asta. Stiu bine ca totul a fost o mare pacaleala, ca am cazut intr-o capcana urata si ca sunt condamnat la munca silnica pe viata. N-am mai citit o carte de ani de zile, nici macar un film nu ma mai incanta, ajung acasa si cad lat de oboseala. Dar nu mai am incotro. Acum, orice greseala mi-ar putea fi fatala". In Romania de azi, sunt poate mii de tineri ca el. La fel de joviali, de bine imbracati, de siguri pe ei. Si totusi, la fel de anulati si nefericiti.
Par mereu relaxati, siguri pe ei, joviali, fericiti. Se simt bine in pielea lor, in hainele lor scumpe, in masinile lor stralucitoare. Dau senzatia ca stiu tot, ca au raspuns la orice intrebare, ca stapanesc intreg universul. Si totusi, observati mai atent, chipul lor ni se dezvaluie altfel. Privirea lor e stearpa, zambetul ca de gheata, iar vorbele, doar niste zgomote impodobite cu expresii la moda, adica trendy. Ei sunt corporatistii vremurilor noastre, acei tineri aliniati impecabil, ca pe o banda rulanta, in malaxorul unor mari firme multinationale. Intamplator, am cunoscut de curand un asemenea tanar. Sclipitor de inteligent, dar incapabil de a trai vreodata sentimente puternice. Supradotat intelectual, dar imun la orice stimul emotional. A fost racolat de catre organizatie (asa numesc ei institutia la care lucreaza), inca din vremea studentiei. Era inca in ultimul an cand a fost invitat sa petreaca alaturi de angajatii unei multinationale o zi la birou. "Trebuie musai sa fie o zi de lucru lejera. Esti luat in custodia unui angajat si il urmezi peste tot, precum umbra lui. Iar el are sarcina sa-ti arate numai partea buna a lucrurilor. Iti arata ca au in fiecare dimineata fructe gratis, o cafenea in mijlocul spatiului de lucru, masini scumpe, carduri bancare si carduri de sanatate. Nimic despre munca infernala, despre presiunea enorma a timpului si a sarcinilor, despre turnatoriile si "strambele" colegilor aparent zambitori. Tot ceea ce ti se arata e minunat, iar cei mai multi chiar cred asta". Asa a crezut si tanarul nostru si, imediat dupa examenul de licenta, a batut la usa organizatiei. Dupa teste cumplite si numeroase, a reusit. A devenit unul de-al lor. A reusit sa-si faca primele credite, sa-si cumpere o masina mai scumpa, niste haine de firma, ce mai, intrase usor, usor, in rand cu lumea buna de-aici. "Fara accesoriile astea, nu existi in organizatie. Esti imediat ejectat." El insa s-a aliniat perfect. Si totusi, incet, incet, oarece nemultumiri incepusera sa ii tot dea tarcoale. Diminetile parca nu mai erau la fel de luminoase, colegii nu mai erau la fel de prietenosi, iar sefii lui nu mai erau deloc niste oameni amabili. Fiecare zi devenise un calvar, muncea pe rupte de la opt dimineata pana la noua seara. Numai asa putea tine ritmul. Altminteri, ar fi fost eliminat. Dupa cateva luni, a cazut intr-un surmenaj cronic, insotit de o depresie destul de urata. "Mi s-a impus un examen medical la clinica de medicina a muncii recomandata de organizatie. Asta, pentru a ajunge in final la psihiatru. Totul era un scenariu bine ticluit, am aflat ulterior ca au mai fost asemenea cazuri. Am plecat de-acolo cu un diagnostic inventat, devenind astfel pentru totdeauna vulnerabil in cadrul organizatiei si sub amenintarea permanenta a concedierii". Povestea asta l-a cumintit definitiv. Era legat de maini si de picioare, avea deja datorii la cateva banci. Usor, usor, s-a adaptat din nou, mai abitir, la regulile diabolice ale organizatiei. Munceste zilnic pana la 12 ore. Si totusi, a ajuns sa spuna si el, ca toti ceilalti colegi, ca lucreaza intr-o organizatie super, ca are o viata super, ca mananca si se imbraca numai cu chestii super. A fost promovat ca manager de nivel trei, si-a gasit o colega super, cu care si-a pus pirostriile, si-au luat apoi o casa super, cu piscina, la marginea orasului, amanetandu-si astfel viitorii 35 de ani la banci. "Nici nu prea avem timp sa ne bucuram de casa asta. Stiu bine ca totul a fost o mare pacaleala, ca am cazut intr-o capcana urata si ca sunt condamnat la munca silnica pe viata. N-am mai citit o carte de ani de zile, nici macar un film nu ma mai incanta, ajung acasa si cad lat de oboseala. Dar nu mai am incotro. Acum, orice greseala mi-ar putea fi fatala". In Romania de azi, sunt poate mii de tineri ca el. La fel de joviali, de bine imbracati, de siguri pe ei. Si totusi, la fel de anulati si nefericiti.
Alte articole din acest numar
- Acad. EUGEN SIMION - "Nu ma puneti sa numar steagurile culturii, pentru ca mi-e teama sa nu recurg la metoda lui Pristanda... Unul la primarie, altul la scoala de fete..."
- Raspuns pentru NICOLETA - Bucuresti, F. AS nr. 823 -"Sunt gravida si am colita de fermentatie"
- "Suntem la doi ani de la debutul bolii, si de ziua Bunei Vestiri am primit rezultatul evaluarii finale: absenta semnelor de recidiva a bolii"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra
Recomandari
02.06.2011, 23:41Damian Cristian
Excelenta lupa dvs., dle Apostol.
05.06.2011, 20:14Maya Ionescu
Citind articolul asta ma apuca tristetea, si apoi, ma felicit inca o data in gand pentru ca am decis sa plec si sa las in urma o viata super, asa cum mi se promisese la finalul facultatii. Imi dau seama ca am refuzat sa ma transform intr-o marioneta fara idei si emotii, in prizoniera iluziilor altora.
Da, si eu am avut ocazia sa ma transform intr-un "om de succes", asa cum sunt caracterizati colegii mei care au avut "sansa" sa inceapa sa lucreze pentru corporatii de pe bancile facultatii. Mi s-a oferit posibilitatea sa fiu "de fata cand se intampla schimbarea", sa profit de creditele ieftine, sa am "sansa" sa stau la serviciu de la 7am la 23pm, pt a arata ca sunt "de baza", ce mai, un angajat super. Mi s-a fluturat pe sub ochii posibilitatea de a-mi lua haine de firma, de a lua masina in rate, de a avea practic tot ce si-ar dori un om tanar de la viata, in afara de un singur lucru: LIBERTATE. Libertatea de a munci normal, fara stres inutil, de a avea o viata personala, de a avea si alte vise in afara de a promova in cadrul companiei.
Dupa ce am auzit ce insemna viata "super" mi-am luat catrafusele (nu de firma!) si am plecat sa fac singurul lucru la care ma pricep cu adevrat si pe care pot sa il fac fara sa imi omoare entuziasmul: cercetare, intr-un mediu flexibil, care poate nu ofera o masina super, sau o casa ultramobilata, dar ofera libertatea gandirii si exprimarii si mai mult, ofera luxul de a lasa totul balta si de a o lua de la capat altcumva, altundeva.
Probabil nu o sa fiu niciodata un model de "succes" dupa regulile de acasa, si bunicii mei se vor intreba etern de ce nepoata lor cea desteapta nu isi schimba masina o data la 2 ani si nici n-are casa in Pipera....totusi poti fi linistiti: nu am o viata "super", dar ceva mai important: o viata exact asa cum mi-o doresc!