Unde sunt livezile copilăriei?

Îmi place să scriu despre satul copilăriei mele, Băr­bă­teşti, din inima Gorjului.

De câte ori ajung acasă, unde as­tăzi locuieşte sora mea, Maria, şi cumnatul Sa­bin, îmi arunc ochii peste câmp, unde când­va era nucul uriaş de care v-am povestit, dar şi peste deal, unde se înalţă o antenă a com­pa­niilor de telefonie, exact pe platoul cu vii, numit Piscul Danciului. Dacă am puţin curaj, pornesc la pas, cu ochii în pământ de ruşine, de-a lungul porumbiştilor care cresc pe locul fostelor livezi. Şi pe locul viilor hibride. Urc o sută de metri de la şosea, acolo unde erau buştenii de struguri ananas şi terează, şi mă cuprinde dis­perarea: viile de pe vremuri au ajuns un tăp­şan şi o mă­ioagă înaltă, plină cu tufe de păducel, de mă­ceşi, de po­rumbe şi mure. Piscul Danciului din copilăria mea a murit. Sistemul de apă al satului, construit în ulti­mii ani, cuprinde tot podişul, plin cândva de vii. Mai sus, pe Dosul Ierului, dealul era semănat cu secară şi ovăz; lângă un cireş, bă­trâ­nii săpaseră un ştiubei, din care puteai să bei apă rece, cu o cană de pământ. Astăzi nu e decât pă­dure. Sătenii ac­tuali nici nu ştiu cum se numea panta Ierului. Porneşti mai sus spre Măiagă, spre Strâmba, spre Ruşchi, spre Cârlig. Peste tot, bunicul meu, Ilie Curelea, avea mult pământ. Azi, te aşteaptă pădurea şi arbuştii săl­batici. Tristeţea e mare, aşa că mă întorc spre sat cu ochii în lacrimi, să văd po­rumbiştea crescută în locul fostei livezi de meri a "cu­coanei" Oprişescu, naşa mea de botez. Mă uit la porumbul înălţat de ploile verii şi-mi amintesc de zecile de meri ionatan, plini de fructe, care ajungeau până la clădirea morii. De aici îi duceam, pe bicicletă, câte un sac cu mere, iubitei mele din liceu, Mimi de la Petreşti. Astăzi, moara şi gaterul au dispărut, din clădire a mai rămas o parte, unde diverşi nou veniţi au amenajat un grajd de vite. Mai poţi vedea pătulul, lung de vreo 80 de metri, în care Oprişeştii puneau porumbul. Merg mai departe şi fac cercul în jurul locului în care mi-am petrecut copilăria. Zeci de trestii înalte, fără rost, se ridică acolo unde cândva era pepiniera ocolului silvic. Trestii, în loc de stejari, de fagi şi carpeni! Dincolo de fosta pepinieră, un şir de case noi se întinde tot în locul unei livezi de meri, de altădată. Peste şanţ, acolo unde era cărarea copiilor ce se duceau la Gilort să se scalde, era o altă livadă, şi mai mare: meri, pruni, cireşi, peri. Se zice că sutele de pomi au fost tăiaţi de preşedintele c.a.p., cine o fi fost, ca să pună porumb. Şefii comunişti ai Bărbăteştiului au urât pomii. Fructele erau furate, aşa că au distrus livezile! Alături de livada tânără, era o livadă bătrână, unde bunicii mei, mama To­rica şi moşul Ilie, coseau fân şi culegeau prune. Azi, totul e porumbişte. Un şir de case la şosea, câteva petece de grădină şi atât. Porumb şi iar porumb! Merg mai departe, spre magazinul lui "Nea Ionică". În spate era o casă-mu­zeu boierească, numită "Casa Bărbătescu", pe care, după cum îmi spune prietenul Neluş Petcu, au demolat-o cu încuviinţarea pri­ma­rului, în 1995. Ce este în locul casei fondatorului co­munei, al cărui nume îl poartă? Case noi. Cineva, un dis­trugător de livezi, pare a avea o satisfacţie că a distrus şi muzeul. Fostul sediu al c.a.p. a fost retro­cedat unor ur­maşi ai moşierului Moscu. Nici ei nu mai au nuci bătrâni în bogata grădină. În locul celor două hectare de pomi nobili din jurul casei, azi, în epoca democratică, ce vedem? Po­rumb! Satul meu a fost un paradis al pomilor. Azi, nu e altceva decât o porumbişte întinsă şi monotonă şi locuri părăsite, pline de buruieni. Frumoase vremuri!