"Am ajuns un nume apreciat în zona petrecerilor private"
- Emanuel, ultima noastră întâlnire a fost după întoarcerea ta din Canada. Visai să revii în muzică, să-ţi faci o trupă... Ce-a mai rămas din planurile tale?
- Visele de atunci sunt, într-o bună măsură, realizate. Şi mai important decât asta, eu însumi sunt într-un moment foarte bun al meu cu mine însumi. Dar să le luăm pe rând... Împreună cu trupa mea, Emanuel Mirea Band, am devenit în anii din urmă, un nume foarte apreciat în zona petrecerilor private, care-au atras mulţi artişti de top ai fenomenului muzical. Ne-am câştigat o poziţie privilegiată, şi cântăm mult. Trupa mai suferă modificări, uneori suntem tovarăşi de drum două, trei staţii, alteori mai mult, dar proiectul merge înainte foarte bine. În ciuda a ceea ce se spune despre participarea la petrecerile private, mie, partea aceasta a vieţii mele artistice îmi dă o mare bucurie, chiar o fac din drag pentru oameni, şi drept dovadă e faptul că practic nişte tarife care să-mi permită să fiu abordabil pentru o plajă cât mai mare de oameni. Am mari satisfacţii de pe urma a ceea ce fac: cunosc oameni extraordinari, întâlnesc personalităţi pe care le admir, dar cunosc şi miri aflaţi la început de drum în viaţa de familie. Simt că prezenţa mea acolo întregeşte armonios una dintre cele mai frumoase zile din viaţa lor. Este nemaipomenit să fii părtaş la o asemenea fericire. Mă împrietenesc cu oamenii pe care-i cunosc, iar acest aspect este extrem de important pentru mine, pentru inima mea.
"Am plecat să mă caut în Canada"
Bucuria muzicii
- Eu am trăit o perioadă extrem de frumoasă într-un timp de pionierat al muzicii româneşti. Am experimentat situaţii diverse, am fost pe copertele revistelor, am avut mii şi mii de oameni în public, am fost foarte expus. Proiectul Stigma şi cariera mea solo s-au bucurat de succes. La un moment dat, însă, a apărut pentru mine o acută senzaţie de supersaturaţie. Nu mă mai regăseam deloc, uitasem cine eram eu, Emanuel Mirea. Am plecat din ţară, aşa cum povesteam la precedentul nostru interviu, am plecat tocmai în Canada, să studiez şi să mă caut pe mine însumi. Când am revenit, eram deja mult schimbat, dar încă nepregătit să intru în aceeaşi maşinărie din care tocmai scăpasem. Lucrurile intraseră pe făgaş normal, bucuria muzicii era din nou acolo. Am înfiinţat trupa şi am reînceput să cânt, chiar dacă proiectul Emanuel Mirea Band a fost şi este dedicat petrecerilor private. Pentru mine nu există nimic mai important decât să fac lucrurile cu drag şi să aduc bucurie. Dar, ai şi tu dreptate în ce spui. Dacă ai de la Dumnezeu un talent, este de datoria ta să-l împărtăşeşti şi să-l maximizezi... Ba mai mult, eu cred că El ne dă tuturor câte un har, iar una dintre poveştile vieţilor noastre este să-l descoperim şi să-l explorăm. Abia anul acesta am realizat pe deplin acest lucru, mai ales după venirea pe lume a fetiţei noastre, Radha. Odată cu naşterea ei, am început să am o serie de noi impulsuri, care m-au determinat să reînnod proiectul meu de artist, de compozitor. Am conştientizat anumite blocaje pe care le aveam, care ţin mai mult de nişte nelinişti metafizice, nefiind blocaje de creaţie. Piese compuse am sute la sertar, unele ţinute de mult închise acolo, încât mă tem că şi-au ratat momentul. Poate e dificil de înţeles, dar după ce realizezi că oamenii sunt atinşi de ceea ce faci, de muzica pe care o compui, de versurile pe care le scrii, lucrul acesta te responsabilizează şi chiar te sperie. La mine, sperietura a durat o perioadă foarte lungă. A trebuit să fac o pauză lungă, ca să-nţeleg că nu pot trăi altfel, că obligaţia mea primordială este să-mi manifest harul: să cânt, să creez, să fac o lume mai frumoasă în jurul meu, să-i ating sufleteşte pe oameni într-un mod pozitiv, să le propun teme de gândire, să-i duc într-o direcţie luminoasă prin muzica mea. Viaţa mea are o dimensiune spirituală. Ştiu că totul e de la Dumnezeu. Şi încercările, şi bucuriile, tot. Munca este a mea, satisfacţia lucrului este a mea, dar fructele culese de pe urma acestei munci ne sunt dăruite de Domnul. Cu această nouă dimensiune în suflet, sunt pe baricade în revenirea mea ca artist, compozitor, textier.
"Am scăpat de obsesia perfecţiunii"
- În această toamnă va apărea prima piesă muzicală, după multă vreme. Este deja gata, înregistrată. Alte multe sunt compuse şi pe cale de a fi imprimate, tot ce mai rămâne sunt detalii strict tehnice şi de strategie: ce casă de producţie să mă reprezinte, ce posturi de radio să mă aşeze în playlist-uri. Nu mă grăbesc, vreau să fiu sigur că fac alegerile cele mai bune. Revenirea mea este programată foarte curând, în toamnă. Sunt cu totul sincer şi-ţi mărturisesc că pe mine mult timp m-a timorat perfecţionismul, gândul că oamenii au o aşteptare înaltă de la mine. Piesa perfectă. Problema aceasta a atârnat ca o piatră de gâtul meu, până când am discutat cu dragul meu prieten şi coleg de la Stigma, Cornel. El lucrează de mulţi ani la Londra, în domeniul muzical, şi m-a lămurit despre chinul acesta de a căuta perfecţiunea. El m-a învăţat despre importanţa duratei, a consecvenţei în muzică, în creaţie. Aşa cum se întâmplă în orice artă, în pictură, în literatură. Pe drumul acesta mă aflu acum. Sunt în plin entuziasm, unul al noilor începuturi. Nu vreau să mă adresez doar nostalgicilor, vechilor mei ascultători, ci sper să ating şi noua generaţie, care poate nu a auzit niciodată de mine. E o mare provocare. Sunt înconjurat de muzicieni extrem de talentaţi, iar eu nu mă abat de la obiceiul de a scrie versuri care spun ceva. Este în firea mea de a fi puţin mai liric, poezia e o latură a firii mele, la care nu vreau niciodată să renunţ.
- Nu e şi cazul meu. Atât eu, cât şi Oana, soţia mea, am simţit, odată cu naşterea Radhei, că vieţile noastre se îmbogăţesc enorm. Fetiţa aceasta a avut un rol decisiv în transformarea mea. Ea m-a relaxat, m-a motivat, m-a impulsionat să merg mai departe. Deşi are doar un an şi ceva, ea îmi arată zilnic cum să mă bucur de lucruri mărunte, cum să mă încarc de energie din te miri ce. Un zâmbet mic, un surâs de-al ei la prima oră a dimineţii şi simt că pot dărâma munţii. Sper să o fac cu această melodie nouă, care se numeşte "Unu, amândoi".
- E un titlu simbolic, care o include şi pe soţia ta? Cum v-aţi cunoscut?
- Pe Oana am senzaţia că am cunoscut-o dintotdeauna. În primă fază, am întâlnit-o în clubul în care cântam. Am simţit atunci o vibraţie cu totul aparte, ceva ce nu mai cunoscusem vreodată, am văzut un şir nesfârşit de funde colorate care ne leagă. Dar la început, povestea noastră a fost una platonică. Eu sunt un bărbat crescut în integritate, iar atunci eram implicat în altă relaţie. Mi-am spus că dacă va fi să fie, poate o voi reîntâlni pe Oana în viaţa următoare. Chemarea inimii a fost însă mult prea puternică, aşa că, după câţiva ani, ne-am reîntâlnit liberi. Îmi este extrem de limpede că aşa era să fie, noi doi, pur şi simplu, trebuia să fim împreună. Relaţia noastră continuă să mă uimească în toate cele, viaţa mi-a fost repusă în matcă odată cu această întâlnire. Oana este un suflet de artist, pe orice obiect pune mâna, acela se va transforma în ceva minunat. Are un atelier, numit Margaux, confecţionează podoabe de păr de poveste, voaluri de mireasă extrem de delicate, rochii. Este soţia mea, da, dar cu obiectivitate spun că este un suflet de artist, un om cu harul de a transforma totul în ceva frumos. În plus, este şi o mamă extraordinară, devotată şi sensibilă. Trăim toţi trei în micul nostru univers, un apartament pe care Oana l-a aranjat extrem de frumos. Suntem o familie fericită, suntem complementari, nu ne plictisim niciodată împreună. Asta, poate şi pentru că, dincolo de faptul că este soţia mea, îmi e un prieten, un om pe care mă pot baza în orice.
"Copiii care sar gardul"
Cu Radha, mica muză
- Ascult cu mult interes tot ce se cântă la noi, tot ce se difuzează la radio. Nu am încetat să fac asta niciodată, sunt extrem de atent la toate amănuntele acestei industrii. Da, suntem într-un moment destul de bun, avem de unde alege. Muzica românească este extrem de diversă azi. Chiar dacă ai nişte gusturi exclusiviste, tot poţi să găseşti în muzica actuală din România anumite repere. Dacă vorbim despre acest malaxor care este zona comercială, de consum, a melodiilor promovate intens, ele dau senzaţia că sună la fel. Un cântec repetat la flaşnetă. Dar dacă asculţi atent, realizezi că producţiile sunt totuşi destul de rafinate, destul de în pas cu armoniile muzicii internaţionale. De aceea Inna are atât de mare succes în lume, pentru că muzica ei sună "de acolo", iar acesta este un lucru lăudabil. Sau priveşte-o pe Delia, un om cu o tenacitate extraordinară, care continuă să surprindă cu producţii extrem de interesante.
- Dar basarabenii cum ţi se par? Încep să pună stăpânire pe muzica de la noi...
- Oh, da. Sunt extrem de buni. Şi să nu crezi că sunt valoroşi doar cei care fac azi carieră în România; eu ţin minte că la începutul anilor 2000, erau nişte instrumentişti extrem de buni, care veneau de acolo şi care de multe ori erau preferaţi celor din România. Basarabenii vin din şcoala de muzică rusească, unde înţelegerea fenomenului muzical este mult mai profundă şi largă. Au nişte repere peste care încă nu trec cu lejeritate: marii poeţi ruşi, marea muzică rusească, întreaga cultură de acolo, robustă, grea. Sunt serioşi şi motivaţi. Este un lucru foarte bun pentru noi, pentru că aduc un aer original şi proaspăt în muzica românească. Ei sunt copiii care sar gardul, adică tinerii care, pe lângă talent, au o îndrăzneală şi o tenacitate extraordinară - vin de la nişte condiţii de trai destul de grele, ştiu exact ce-şi doresc şi refuză ideea eşecului. Bravo lor, au tot respectul meu, şi cred că sunt un exemplu pentru noi: Mihail, un artist adevărat, extrem de talentat, am o mare admiraţie pentru el, Irina Rimes, o sensibilitate cu totul deosebită, chiar mă gândeam că dacă ar fi să fac un duet pe o melodie de dragoste, în acest moment, nu văd pe cineva mai potrivit decât pe Irina pentru asta. Carla's Dream, chiar dacă grupul nu e neapărat pe gustul meu muzical, este foarte bun. The Motans - printre marii mei preferaţi în muzica de azi.
"Visez, simplu, la o lume mai frumoasă"
Emanuel şi Oana, soţia lui
- În peisajul muzical, artistic, sunt perioade şi perioade. În trecut, artiştii aveau succes, chiar dacă reuşeau să-şi păstreze o aură misterioasă, de inabordabilitate. Acum e fix invers - ei sunt pur şi simplu peste tot. Ajung să-şi facă singuri poze în propriul dormitor, doar ca să fie vizibili. Au dispărut nişte limite în goana asta după publicitate. Dar popularitatea excesivă are în ea riscul banalizării. Marii artişti au avut totdeauna şi o aură de rezervă, de mister. Cred că explicaţia stă în faptul că este mai greu azi să rezişti. Eu aleg să păstrez limita vieţii mele personale, nu simt nevoia să împărtăşesc tot, iar "preţul" este o expunere mult mai mică. Mai este un aspect aici: este şi de datoria celor din media să promoveze oameni care pot fi exemple. Se poate face o selecţie mai riguroasă, se poate insista mult mai mult pe artişti profunzi, sportivi de performanţă, oameni de cultură... Se fac greşeli în acest domeniu, se promovează insistent non-valoarea, iar faptul ăsta, cumulat cu educaţia precară, ne ţin pe loc. De mult timp suntem precum satul fără câini, în care societatea e intoxicată de poveşti lipsite de valoare, de evenimente goale de conţinut. Se promovează un senzaţional de prost gust, bădărănesc, negativ. Nu e nimeni la timonă care să despartă binele de rău. Modelele promovate sunt prea des de calitate îndoielnică. Nu aşa se formează o societate sănătoasă. Foarte mulţi oameni vizibili, care ar trebui să ne fie exemple, sunt vai de mama lor. Valori încă avem, chiar dacă multe au abandonat lupta şi au plecat, s-au exilat. Poate nu e treaba mea să intru în discuţia asta, dar este ceva în care cred. Cred că vieţile noastre se întrepătrund, că nu putem fi buni sau răi în mod izolat. Ne atingem fără să vrem. Cred că răul care s-a făcut societăţii româneşti, prin expunerea oamenilor needucaţi, pe toate palierele, este incomensurabil. Sper că vitalitatea specifică românilor ne va scoate la mal în final şi mai cred că tocmai copiii de azi o vor face, pentru că ei sunt primele generaţii cu adevărat neatinse de tarele trecutului. Oricât am crede noi că ne-am spălat de trecut, nu este aşa. Până în măduva oaselor îl avem în noi, asta este piatra noastră de moară. Copiii de azi sunt curaţi, dar este de datoria noastră să le oferim o lume în care curăţenia lor să se poată manifesta. Este un proces de durată, mai poate ţine alţi zeci de ani, pentru ca transformarea să fie una de fond. Totul porneşte de la educaţie, una care nu se face numai în şcoală. Este vorba de educaţia din familie, din mediile culturale, din respectul unor reguli. O recalibrare a societăţii româneşti, de asta e nevoie, în opinia mea. Cât despre mine, oglinda mea este viaţa mea. Încerc atât cât pot să fac în jurul meu o lume mai bună şi mai frumoasă. Aşa, în cercul meu restrâns: familie, prieteni, doamna de la prăvălie... Până la urmă, ce este viaţa, dacă nu toate aceste lucruri mărunte, pe care le facem zi de zi?
- Emanuel, eşti în mod evident protejat de o aură bună: activ, limpede, pe calea împăcării cu tine însuţi. La ce mai visezi?
Un domn elegant
- Visez, simplu, la o lume mai frumoasă, mai bună, în care să fim cu toţii mai conectaţi la noi înşine şi la cei din jur. Îmi doresc să rămânem mereu în lupta aceasta interioară de a ne rafina, de a învăţa, de a experimenta. Scopul vieţii este să devenim din ce în ce mai curaţi, mai conectaţi la adevărurile esenţiale, spirituale. În această credinţă trăiesc eu, cel puţin: una spirituală, în care să înţeleg de ce am fost "plantat" aici, care este rostul meu. La asta visez: să fiu bun, împăcat, să am claritate, să nu am frici şi angoase. Este un proces ce ţine o viaţă, un proces de curăţare permanentă a spiritului, de aerare a gândurilor, a sentimentelor, a faptelor. Acesta e sensul vieţii pentru mine, altul eu nu am descoperit până acum. Şi, da, visez să fac lucruri palpabile, visez şi ca muzica mea să atingă oamenii într-un mod nobil, dar visez şi să ajut efectiv. Nu-mi doresc lucruri materiale de niciun fel pentru mine, ci unele care ar putea să servească oamenii. Visez să fac o cantină pentru oameni nevoiaşi, poate un centru în care copiii cu situaţii mai grele să poată fi educaţi şi îngrijiţi. Şi mi-aş mai dori ca România să aibă parte de o educaţie adevărată.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
