- Deşi omul se consideră cea mai avansată făptură de pe pământ, multe dintre vieţuitoarele alături de care trăieşte îl întrec în toate privinţele -
Moliile şi fluturii beau lacrimiŞi insectele au nevoie de apă, şi când setea e mare, se descurcă cum pot. Unele specii de molii, bunăoară, îşi ostoiesc setea bând lacrimile păsărilor adormite. O asemenea scenă incredibilă a fost filmată recent de ecologistul Leandro Moraes în jungla amazoniană. Pentru a bea din lacrimile zburătoarei adormite pe o ramură, molia şi-a folosit o excrescenţă a capului (ca şi când ar fi fost un pai) şi a reuşit chiar să deschidă ochiul păsării pentru a nu rata nicio picătură. Dacă asta vi se pare ciudat, aflaţi că s-au văzut şi fluturi care au băut lacrimile unor crocodili, deşi, de regulă, frumoasele înaripate preferă să se servească din ochii broaştelor ţestoase amazoniene. Dar de ce oare această preferinţă pentru lacrimi? Să fie vorba numai despre sete? Ei bine, nu! Lacrimile sunt bogate în sodiu, un mineral care se găseşte greu în regiunile în care trăiesc aceste vieţuitoare.
Urangutanii care nu îmbătrânesc niciodatăÎn general, urangutanii nu obişnuiesc să se amestece unii cu alţii, ducând vieţi solitare. Când se întâmplă, totuşi, ca mai mulţi masculi să convieţuiască în acelaşi perimetru, poate să apară un fenomen extrem de interesant. Masculii devin maturi din punct de vedere sexual în jurul vârstei de 15 ani, când organismul le permite să se reproducă. În mod normal, atingerea maturităţii sexuale devine evidentă cu ochiul liber, graţie unor umflături (perniţe) care li se dezvoltă pe obraji, încadrându-le chipul. Un mascul matur din punct de vedere sexual se mai remarcă şi prin sunetele lungi pe care le scoate pentru a atrage femelele şi a-şi intimida rivalii. Atunci când un urangutan adolescent, pe cale să devină matur, întâlneşte însă un mascul dominant, care deja şi-a dezvoltat perniţele şi obiceiul de a scoate sunete înspăimântătoare, el face o mică şmecherie. Ca să nu provoace vreun conflict nedorit, pur şi simplu îşi opreşte maturizarea şi îşi păstrează chipul de adolescent, fără să-i mai apară umflături pe obraz. Să nu vă închipuiţi însă că discreţia lui merge atât de departe încât să renunţe la căutarea unei partenere. Nici pe departe! Doar că în vreme ce masculul urangutan "cu acte în regulă" curtează femelele cu ajutorul sunetelor prelungi, urangutanii "sub acoperire" sunt siliţi să procedeze mult mai puţin cavalereşte. Ei umblă tăcuţi de colo-colo în căutarea femelelor şi, în momentul în care dau în sfârşit de una prin pădure, pur şi simplu o siluiesc. Nu este, aşadar, de mirare că femelele preferă să aibă drept parteneri urangutani cărora li s-au dezvoltat perniţele de pe faţă, inclusiv pentru a fi protejate în faţa pornirilor brutale ale celorlalţi.
Veveriţele şi păsările mănâncă ardei iuţiExplicaţia este simplă. După cum au aflat cercetătorii, ambele animale au o mutaţie a proteinei TRPV1, adică tocmai receptorul pentru capsaicină, care le determină să nu mai fie sensibile la substanţa activă din ardeiul iute care poate provoca acea acută senzaţie de usturime. Cu alte cuvinte, veveriţele şi păsările pot consuma cât ardei iute poftesc, fără a simţi vreo urmă de disconfort. Păsările de companie, cum ar fi papagalii, tolerează şi cei mai iuţi ardei, dând adesea gata cu mare plăcere până şi seminţele lor. Un ardei iute întreg reprezintă de altfel pentru ele nu doar un deliciu, ci şi o distracţie, pentru că păsările nu se vor lăsa până nu vor reuşi să-l spargă cu ciocul şi cu ghearele lor. Atât de apreciaţi sunt ardeii iuţi de către aceste zburătoare, încât şi producătorii de hrană pentru păsările de companie bagă câte un pic din leguma picantă în mâncarea lor.
Pentru a scăpa de sex, libelulele îşi înscenează moarteaFemelele libelule din specia Aeshna juncea au o metodă foarte interesantă de a scăpa de peţitorii pe care nu îi agreează. Descoperirea a fost făcută întâmplător de biologul Rassim Khelifa, de la Universitatea din Zürich, care a şi publicat un studiu pe această temă în Jurnalul de ştiinţă Ecology. Cercetătorul a observat cum femelele libelule veneau la un iaz, unde masculii le interceptau în aer, pentru a se împerechea cu ele. Cu cât erau mai mulţi masculi în jurul iazului, cu atât creştea probabilitatea ca femelele să se prefacă moarte. În 86% dintre cazuri, femelele au căzut la pământ, 77,7% dintre ele reuşind să păcălească masculii că ar fi moarte. Motivul "înscenării" rămâne obscur, sau să fie vorba, şi în lumea insectelor, de frigiditate?
De ce dansează albinele?Aţi urmărit vreodată comportamentul albinelor, atunci când se întorc în stup? Adesea, ele încep să se rotească de colo-colo, de parcă ar dansa. Ce pare însă o bâţâială fără rost a albinelor cercetaşe reprezintă, de fapt, o modalitate precisă de a comunica informaţii importante. Etologul austriac Karl Ritter von Frisch, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină pe 1973, a fost unul dintre primii cercetători care au reuşit să înţeleagă semnificaţiile dansului albinelor. Astfel, un dans rapid, cu balans maxim, le transmite celorlalte albine din stup că sursa de cules polen descoperită de cercetaşă se află departe, fiind nevoie de multe bătăi din aripi pentru a ajunge la ea. Mişcările sunt atât de precise, încât în funcţie de numărul lor, se poate calcula distanţa exactă în zeci sau sute de metri. Nu există, practic, detaliu lipsit de importanţă în dansul albinelor. Alte mişcări ale cercetaşelor oferă indicii importante legate de raportul între răsăritul soarelui, poziţia lor în acel moment şi locul unde se află mult râvnitele flori. Cu ultimii paşi ai acestui dans complex şi elaborat, cercetaşele le oferă suratelor, spre degustare, bunătăţurile găsite, astfel încât să se poate lua decizia finală cu privire la o expediţie de anvergură către zona recoltării lor.
Rechinul de Groenlanda trăieşte peste 500 de aniÎntrebaţi care este cel mai longeviv animal de pe Terra, cei mai mulţi oameni s-ar gândi, probabil, la broasca ţestoasă. Este drept că aceasta se află în topul celor mai longevive animale, putând trăi peste 100 de ani. Ea este însă întrecută de balena de Groenlanda, care este capabilă să vieţuiască şi 200 de ani. Încă şi mai longeviv este rechinul de Groenlanda, care are un ritm extrem de lent de dezvoltare, crescând cu doar un centimetru pe an în lungime şi ajungând la maturitatea sexuală abia la vârsta de 150 de ani. Constatările au fost făcute de o echipă de cercetători, care a studiat 28 de femele, între anii 2010 şi 2013. Potrivit specialiştilor, două dintre ele aveau între 335+/- 75 de ani şi 392+/-120 de ani. Cel mai bătrân exemplar avea cel puţin 272 de ani şi cel mult 512 ani, fiind unul dintre cele mai longevive vertebrate cunoscute până în prezent. Dar şi alte creaturi s-au dovedit, totuşi, cel puţin la fel de longevive. În anul 2006, cercetătorii de la Universitatea Bangor au extras de pe fundul Atlanticului de Nord o scoică vie, pe care au aşezat-o frumos într-un frigider, aşa cum se obişnuieşte, pentru a o putea studia, mai târziu, pe îndelete. Când au dus-o în laborator, au constatat cu stupoare că aceasta avea 400 de ani, motiv pentru care au botezat-o Ming Molusca (după dinastia chineză care era la putere la naşterea vietăţii marine). Scoica a fost trecută în Cartea Recordurilor, însă, spre marele regret al oamenilor de ştiinţă, scoasă din mediul ei de viaţă, a murit. Studierea ei a continuat, totuşi, şi cercetătorii au putut astfel afla că se înşelaseră cu privire la vârsta scoicii, care trăise, în realitate, nu mai puţin de 507 ani.
Salamandrele îşi pot reface corpul amputatO specie de salamandre din Mexic a atras atenţia cercetătorilor din cadrul Departamentului Apărării al Statelor Unite, după ce s-a constatat că deţine capacitatea de a-şi regenera orice părţi amputate din corp. În timpul testelor de laborator, salamandrele Axolotl, cunoscute şi sub numele de peştele mexican mergător, s-au dovedit capabile să-şi regenereze nu doar picoarele, ci şi fălcile, pielea, diferite organe, inculsiv inima şi chiar părţi din creier, coloana vertebrală şi ochii. Pentru orice armată din lume supusă mereu accidentelor fizice, o asemenea abilitate înseamnă aur curat. Nu e deci de mirare că Departamentul american al Apărării a alocat fonduri de peste 6 milioane de dolari pentru ca cercetătorii să poată studia mai îndeaproape straniul fenomen. Dar salamandra nu e singură în performanţele ei. Steaua de mare, de pildă, chiar dacă rămâne cu un singur braţ, se poate dezvolta din nou, în totalitate, cu condiţia să aibă inelul nervos central intact. La rândul lor, şoarecii ţepoşi îşi pot regenera pielea, iepurii îşi pot regenera părţi din lobul urechii, şi liliecii, părţi din aripi. Un alt caz, cu totul bizar, este cel al viermelui Planaria, care, chiar dacă este decapitat, nu doar că-şi regenerează această parte a corpului în maximum 14 zile, dar îşi păstrează, totodată, amintirile, ca de pildă, cele vizând modul în care poate ajunge la o sursă de hrană.
Ursul de apă - cel mai rezistent animal de pe globEste o vietate micuţă, având o lungime cuprinsă între 0,5 şi 1,5 mm, dar care e răspândită pe tot globul. Tardigradele, numite şi "urşi de apă", sunt adaptate pentru a supravieţui atât la frig, cât şi la căldură, în unele dintre cele mai aspre regiuni de pe Pământ, prezenţa lor fiind observată, deopotrivă, în munţii Himalaya, la altitudini de 5.546 de metri, în geroasa Antarctică, în izvoarele termale fierbinţi din Japonia şi pe fundul oceanului. Urşii de apă rezistă fără probleme, la doze uriaşe de radiaţii, la temperaturi extreme, precum şi atunci când sunt striviţi sau uscaţi. De altfel, ei pot supravieţui timp de decenii fără pic de apă. Pentru a face faţă provocării, tardigradul îşi retrage capul dolofan şi cele 8 picioare, se încovoaie şi intră într-o stare asemănătoare decesului, nemaimişcându-se şi reducându-şi metabolismul la 0,01% din activitatea normală. Dacă intră din nou în contact cu apa, chiar şi după câteva zeci de ani, animăluţul uscat revine în mod spectaculos la viaţă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ursul de apă este imun şi la căldură. În 1920, călugărul benedictin Gilbert Franz Rahm a reanimat tardigrade, după ce le-a încălzit până la 151 de grade Celsius, timp de 15 minute! La cealaltă extremă, unele tardigrade au rezistat şi dacă au fost îngheţate la -272,8 grade Celsius, ele tolerând, din câte se pare, formarea de gheaţă în celulele lor. Nici presiunile extreme nu-i dau gata pe micuţii urşi de apă, ei fiind capabili să supravieţuiască, în stare latentă, la o presiune de 600 de megapascali (MPa), care este mai mare decât orice presiune care ar putea fi întâlnită în natură. Uimiţi de rezistenţa neobişnuitelor creaturi, cercetătorii au expus urşii de apă inclusiv la doze letale de raze X şi la doze mari de radiaţie ultravioletă, de radiaţie alfa sau gamma, constatând că tardigradele supravieţuiesc şi acestei provocări.
Dar culmea probelor la care au fost supuşi urşii de apă a fost trimiterea lor în cel mai ostil loc posibil: spaţiul cosmic. Experimentul s-a desfăşurat în 2007, când mii de tardigrade au fost ataşate unui satelit. După ce satelitul a revenit pe Pământ, oamenii de ştiinţă au decoperit nu doar că multe dintre tardigrade supravieţuiseră, ci şi că unele femele s-au simţit suficient de confortabil pentru a depune ouă în spaţiu, de unde puii au revenit pe Terra cât se poate de sănătoşi şi de în formă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
