M-am născut într-o familie de oameni săraci. Săraci material, dar bogaţi spiritual. Am crescut cu disciplina în sânge, iar în suflet, cu dragoste de adevăr, cinste şi frică de Dumnezeu. Era perioada când nu se vorbea de Dumnezeu. Nici la şcoală, nici în reviste, nici la radio. La biserică mergeam foarte rar. Şi totuşi, în cuminţenia mea sufletească, ştiam că acolo, sus, cineva vede ceea ce fac şi mă ocroteşte. Eram conştientă că nu face minuni pentru mine, că nu mă voi trezi a doua zi cu haine noi, cu mâncare multă şi bună în cămară sau cu un 10 în catalog. Dar Îl rugam cu ochii ridicaţi spre cer să ne dea sănătate, părinţilor mei putere de muncă, şi mie, minte, ca să pot învăţa. Acum, după 30 de ani, Dumnezeu a hotărât să-mi arate că totuşi merit şi eu o minune. Miracolul rugăciunii s-a produs prin mâna Lui salvatoare, care m-a scos din ghearele morţii.
Era în octombrie 2000 şi tocmai sărbătorisem majoratul celei mai mari dintre fiicele noastre. Mă pregăteam să plec la serviciu, în tura de noapte, când, ca lovită de un trăsnet, m-am prăbuşit înapoi în pat. Totul se învârtea în jurul meu cu o viteză nebună. Am ajuns la baie târându-mă. Şapte zile am vomitat întruna. Nu m-au ajutat nici perfuziile, niciun alt tratament. Nu puteam sta în şezut sau în picioare, nu puteam mânca, vedeam ca prin ceaţă şi vorbeam doar în şoaptă. Aveam tensiunea 6 cu 8 şi-mi era tot mai rău. Simptomele erau multe şi confuze, încât nu s-a putut preciza un diagnostic. S-au exclus, pe rând, toate presupunerile: nu era nici dischinezie biliară, nici meningită, nici encefalită. După cinci zile, am fost transportată de urgenţă la Spitalul Judeţean. În disperarea lui, soţul meu striga după ajutor în toate părţile. Îi auzeam ca prin vis strigătul de durere, dar nu-l mai vedeam, simţeam cum alunec tot mai jos, în nişte cutii maronii de lemn, al căror capac se închidea singur, înghiţindu-mă. N-aveam putere să mă rog, doar atât gândeam: "Doamne, mor, şi nici măcar nu ştiu de ce!". În cele din urmă, starea mi-a fost stabilizată dar nu puteam să mă ridic, nici măcar cu capul, în sus, pe pernă. Tatăl meu, om la 70 de ani, mă întorcea de pe o parte pe cealaltă. Îmi dădeau ceai cu paiul şi mâncare cu linguriţa. Dar durerea cea mai mare o vedeam pe chipul soţului meu. Nu plângea de faţă cu mine, dar plângea afară, plângea acasă, plângea pe străzi. Alerga zilnic de la spital la Catedrală, de acolo, acasă, la fete, de acasă trecea pe la Catedrală şi venea din nou la spital. După ce mă spăla cu prosopul şi mă schimba de haine, îmi spunea că pleacă să mănânce prin oraş, dar el alerga la biserică, cerând îndurare bunului Dumnezeu. Îmi citea din cărţile de rugăciuni până adormeam, iar de câte ori mă trezeam, el mă veghea cu cartea de rugăciuni în mână, citind. Am fost adusă acasă dar, după o lună, tot nu aveam echilibru şi stabilitate. Am ajuns, în cele din urmă, la Timişoara. Aici, în urma examenului RMN, mi s-a pus diagnosticul adevărat: scleroză în plăci. Leziunile demielinizate din substanţa albă m-au "secerat" de pe picioare şi tot ele m-au făcut din om, o plantă. Nu se cunoaşte cauza apariţiei lor şi nici tratamentul. M-am întors acasă cu sufletul îndoit de durere şi deznădejde. Dar puterea soţului meu depăşea orice imaginaţie. Începuse serviciul şi, mecanic fiind, avea în spate grija a sute de călători. Acasă gătea, spăla, călca. Şi totuşi, îşi făcea timp să meargă la biserică şi nu era noapte să nu-l aud rugându-se cu tot sufletul şi cu lacrimi amare pentru sănătatea mea. Începuseră Sfintele Masluri şi nu a lipsit de la nici unul, cât i-a permis serviciul. Mi-aducea fericit şi plin de speranţă mir şi apă sfinţită. Acum, când merg din nou pe picioare şi o mare minune s-a împlinit, pot spune cu mâna pe inimă care a fost tratamentul meu: rugăciunea. Atât de mult L-a rugat soţul meu pe Dumnezeu să facă o minune, încât miracolul s-a produs: I s-a făcut milă de el şi şi-a întors faţa spre mine, vindecându-mă!
CODRUŢA R. - jud. Hunedoara
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
