EMANUEL MIREA - "Avem trecutul în noi, până în măduva oaselor. Asta este piatra noastră de moară"

- Fostul component al trupei Stigma își pregătește revenirea în muzică -

"Am ajuns un nume apreciat în zona petrecerilor private"

- Emanuel, ultima noastră întâlnire a fost după întoarcerea ta din Canada. Visai să revii în mu­zică, să-ți faci o trupă... Ce-a mai rămas din pla­nurile tale?

- Visele de atunci sunt, într-o bună măsură, rea­lizate. Și mai important decât asta, eu însumi sunt într-un moment foarte bun al meu cu mine însumi. Dar să le luăm pe rând... Împreună cu trupa mea, Emanuel Mirea Band, am devenit în anii din urmă, un nume foarte apreciat în zona pe­tre­cerilor private, care-au atras mulți artiști de top ai fenomenului muzical. Ne-am câștigat o poziție privilegiată, și cântăm mult. Trupa mai suferă modificări, uneori suntem tovarăși de drum două, trei stații, alteori mai mult, dar proiectul merge înainte foarte bine. În ciuda a ceea ce se spune despre participarea la petrecerile private, mie, partea aceasta a vieții mele artistice îmi dă o mare bucurie, chiar o fac din drag pentru oa­meni, și drept do­va­dă e faptul că practic niște tarife care să-mi permită să fiu abordabil pen­tru o plajă cât mai mare de oameni. Am mari sa­tis­facții de pe urma a ceea ce fac: cunosc oameni extraordinari, întâlnesc personalități pe care le ad­mir, dar cunosc și miri aflați la în­ceput de drum în viața de familie. Simt că pre­zența mea acolo între­gește armonios una dintre cele mai frumoase zile din viața lor. Este nemai­po­menit să fii părtaș la o ase­menea fericire. Mă împrietenesc cu oamenii pe ca­re-i cunosc, iar acest aspect este extrem de impor­tant pentru mine, pentru inima mea.

"Am plecat să mă caut în Canada"

- Profesional, nu este prea puțin? Nu ești un artist oarecare. Ai o voce cu totul deosebită, ești un compozitor inspirat, un textier sensibil. Nu crezi că meriți mai mult?

- Eu am trăit o perioadă extrem de frumoasă într-un timp de pionierat al muzicii românești. Am experimentat situații diverse, am fost pe copertele revistelor, am avut mii și mii de oameni în public, am fost foarte expus. Proiectul Stigma și cariera mea solo s-au bucurat de succes. La un moment dat, însă, a apărut pentru mine o acută senzație de supersa­turație. Nu mă mai regăseam deloc, uitasem cine eram eu, Emanuel Mirea. Am plecat din țară, așa cum povesteam la precedentul nostru inter­viu, am plecat tocmai în Canada, să studiez și să mă caut pe mine însumi. Când am revenit, eram deja mult schimbat, dar încă nepregătit să intru în aceeași mași­nărie din care tocmai scăpasem. Lucrurile intraseră pe făgaș normal, bucuria muzicii era din nou acolo. Am înființat trupa și am re­început să cânt, chiar dacă proiectul Ema­nuel Mirea Band a fost și este dedicat petrecerilor private. Pentru mine nu există nimic mai important decât să fac lucrurile cu drag și să aduc bucurie. Dar, ai și tu dreptate în ce spui. Dacă ai de la Dum­nezeu un talent, este de datoria ta să-l împărtășești și să-l maximizezi... Ba mai mult, eu cred că El ne dă tuturor câte un har, iar una dintre poveștile vieților noastre este să-l desco­perim și să-l ex­plorăm. Abia anul aces­ta am realizat pe deplin acest lucru, mai ales după venirea pe lume a fetiței noastre, Radha. Odată cu naș­terea ei, am început să am o serie de noi impulsuri, care m-au determinat să reînnod pro­iectul meu de artist, de com­­po­zitor. Am conștien­tizat anumite bloca­je pe care le aveam, care țin mai mult de niște neliniști me­tafizice, nefiind blo­caje de creație. Pie­se com­puse am sute la sertar, unele ținute de mult închise acolo, încât mă tem că și-au ratat momen­tul. Poate e dificil de înțeles, dar după ce realizezi că oamenii sunt atinși de ceea ce faci, de mu­zica pe care o com­pui, de versurile pe care le scrii, lucrul acesta te respon­sa­bi­lizează și chiar te spe­rie. La mine, sperie­tura a durat o perioa­dă foarte lungă. A trebuit să fac o pauză lungă, ca să-nțeleg că nu pot trăi altfel, că obligația mea primor­dială este să-mi manifest harul: să cânt, să creez, să fac o lume mai frumoasă în jurul meu, să-i ating sufletește pe oameni într-un mod pozitiv, să le propun teme de gândire, să-i duc într-o direcție lu­minoasă prin muzica mea. Viața mea are o dimen­siune spirituală. Știu că totul e de la Dumnezeu. Și încercările, și bucuriile, tot. Munca este a mea, satisfacția lucrului este a mea, dar fructele culese de pe urma acestei munci ne sunt dăruite de Dom­nul. Cu această nouă dimen­siune în suflet, sunt pe baricade în revenirea mea ca artist, compozitor, textier.

"Am scăpat de obsesia perfecțiunii"

- Pregătești ceva nou?

- În această toamnă va apărea prima piesă muzicală, după multă vreme. Este deja gata, înregistrată. Alte multe sunt compuse și pe cale de a fi imprimate, tot ce mai rămâne sunt detalii strict tehnice și de strategie: ce casă de producție să mă reprezinte, ce posturi de radio să mă așeze în playlist-uri. Nu mă grăbesc, vreau să fiu sigur că fac alegerile cele mai bune. Revenirea mea este programată foarte curând, în toamnă. Sunt cu totul sincer și-ți mărturisesc că pe mine mult timp m-a timorat perfecționismul, gândul că oamenii au o așteptare înaltă de la mine. Piesa perfectă. Problema aceas­ta a atârnat ca o piatră de gâtul meu, până când am discutat cu dragul meu prieten și coleg de la Stigma, Cornel. El lucrează de mulți ani la Londra, în do­meniul muzical, și m-a lămurit des­pre chinul acesta de a căuta perfec­țiu­nea. El m-a învățat despre importanța duratei, a consec­venței în muzică, în creație. Așa cum se întâmplă în orice artă, în pictură, în literatură. Pe dru­mul acesta mă aflu acum. Sunt în plin entu­ziasm, unul al noilor începuturi. Nu vreau să mă adresez doar nostal­gi­cilor, vechilor mei ascultători, ci sper să ating și noua generație, care poate nu a auzit niciodată de mine. E o mare provocare. Sunt în­conjurat de muzi­cieni extrem de talentați, iar eu nu mă abat de la obiceiul de a scrie versuri care spun ceva. Este în firea mea de a fi puțin mai liric, poezia e o latură a firii mele, la care nu vreau niciodată să renunț.

"Un zâmbet mic, la prima oră a dimineții"

- Ai afirmat că momentul de­blocării tale artistice a coincis cu ve­nirea pe lume a fetiței tale. De cele mai multe ori se întâmplă invers: via­ța personală, familia pot mai degrabă inhiba un artist...

- Nu e și cazul meu. Atât eu, cât și Oana, soția mea, am simțit, odată cu nașterea Radhei, că viețile noastre se îmbogățesc enorm. Fetița aceasta a avut un rol decisiv în transformarea mea. Ea m-a relaxat, m-a motivat, m-a impulsionat să merg mai departe. Deși are doar un an și ceva, ea îmi arată zilnic cum să mă bucur de lucruri mărunte, cum să mă încarc de energie din te miri ce. Un zâmbet mic, un surâs de-al ei la prima oră a di­mineții și simt că pot dărâma munții. Sper să o fac cu această melodie nouă, care se numește "Unu, amândoi".

- E un titlu simbolic, care o include și pe soția ta? Cum v-ați cunoscut?

- Pe Oana am senzația că am cunoscut-o din­totdeauna. În primă fază, am întâlnit-o în clubul în care cântam. Am simțit atunci o vibrație cu totul aparte, ceva ce nu mai cunoscusem vreodată, am văzut un șir nesfârșit de funde colorate care ne leagă. Dar la început, povestea noastră a fost una platonică. Eu sunt un bărbat crescut în integritate, iar atunci eram implicat în altă relație. Mi-am spus că dacă va fi să fie, poate o voi reîntâlni pe Oana în viața următoare. Chemarea inimii a fost însă mult prea puternică, așa că, după câțiva ani, ne-am reîntâlnit liberi. Îmi este extrem de limpede că așa era să fie, noi doi, pur și simplu, trebuia să fim împreună. Relația noastră continuă să mă uimeas­că în toate cele, viața mi-a fost repusă în matcă oda­tă cu această întâlnire. Oana este un su­flet de artist, pe orice obiect pune mâna, acela se va transforma în ceva minunat. Are un atelier, numit Mar­gaux, confecționează podoabe de păr de po­veste, voaluri de mireasă extrem de delicate, rochii. Este soția mea, da, dar cu obiectivitate spun că este un suflet de artist, un om cu harul de a transforma totul în ceva frumos. În plus, este și o mamă extraordinară, de­votată și sensibilă. Trăim toți trei în mi­cul nostru univers, un apartament pe care Oana l-a aranjat extrem de frumos. Suntem o familie fericită, suntem com­plementari, nu ne plictisim niciodată împreună. Asta, poate și pentru că, din­colo de faptul că este soția mea, îmi e un prieten, un om pe care mă pot baza în orice.

"Copiii care sar gardul"

- După perioada petrecută în Ca­na­da, cu siguranță că ai o privire des­tul de clară asupra muzicii româ­nești de azi. Distanța obiectivează. Cum o vezi? Este muzica de la noi pe dru­mul cel bun?

- Ascult cu mult interes tot ce se cântă la noi, tot ce se difuzează la radio. Nu am încetat să fac asta niciodată, sunt extrem de atent la toate amănuntele acestei industrii. Da, suntem într-un moment destul de bun, avem de unde alege. Muzica românească este extrem de diversă azi. Chiar dacă ai niște gusturi exclusiviste, tot poți să găsești în muzica actuală din România anumite repere. Dacă vorbim despre acest malaxor care este zona comercială, de consum, a melodiilor promo­vate intens, ele dau senzația că sună la fel. Un cân­tec repetat la flașnetă. Dar dacă asculți atent, rea­lizezi că producțiile sunt totuși destul de rafinate, destul de în pas cu armoniile muzicii inter­na­ționale. De aceea Inna are atât de mare succes în lume, pentru că muzica ei sună "de acolo", iar acesta este un lucru lăudabil. Sau privește-o pe Delia, un om cu o tenacitate ex­traordinară, care continuă să surprindă cu producții extrem de interesante.

- Dar basarabenii cum ți se par? Încep să pună stăpânire pe muzica de la noi...

- Oh, da. Sunt extrem de buni. Și să nu crezi că sunt valoroși doar cei care fac azi carieră în Româ­nia; eu țin minte că la începutul anilor 2000, erau niște instrumentiști extrem de buni, care veneau de acolo și care de multe ori erau preferați celor din România. Basarabenii vin din școala de muzică ru­sească, unde înțelegerea fenomenului muzical este mult mai profundă și largă. Au niște repere peste care încă nu trec cu lejeritate: marii poeți ruși, ma­rea muzică rusească, întreaga cultură de acolo, ro­bustă, grea. Sunt serioși și motivați. Este un lucru foarte bun pentru noi, pentru că aduc un aer ori­ginal și proaspăt în muzica românească. Ei sunt copiii care sar gardul, adică tinerii care, pe lângă talent, au o îndrăzneală și o tenacitate extraor­di­nară - vin de la niște condiții de trai destul de gre­le, știu exact ce-și doresc și refuză ideea eșecului. Bravo lor, au tot respectul meu, și cred că sunt un exemplu pentru noi: Mihail, un artist adevărat, extrem de talentat, am o mare admirație pentru el, Irina Rimes, o sensibilitate cu totul deosebită, chiar mă gândeam că dacă ar fi să fac un duet pe o melodie de dragoste, în acest moment, nu văd pe cineva mai potrivit decât pe Irina pentru asta. Carla's Dream, chiar dacă grupul nu e neapărat pe gustul meu muzical, este foarte bun. The Motans - printre marii mei preferați în muzica de azi.

"Visez, simplu, la o lume mai frumoasă"

- Și mai au ceva cântăreții basarabeni: dis­creție și bună creștere, calități pe care nu le pierd pe drum. Unii dintre cântăreții de la noi se cam lasă furați de glorie și uită aceste as­pecte. Oare este atât de greu să rămâi lucid, să-ți păstrezi echili­brul în lumea artistică?

- În peisajul muzical, artistic, sunt perioade și perioade. În trecut, artiștii aveau succes, chiar dacă reușeau să-și păstreze o aură misterioasă, de inabordabilitate. Acum e fix invers - ei sunt pur și simplu peste tot. Ajung să-și facă singuri poze în propriul dormitor, doar ca să fie vizibili. Au dispărut niște limite în goana asta după publicitate. Dar popu­laritatea ex­cesivă are în ea ris­cul bana­lizării. Marii artiști au avut totdeauna și o aură de rezervă, de mister. Cred că explicația stă în faptul că este mai greu azi să reziști. Eu aleg să păstrez limita vieții mele personale, nu simt nevoia să împărtășesc tot, iar "prețul" este o expunere mult mai mică. Mai este un aspect aici: este și de da­toria celor din media să promoveze oameni care pot fi exemple. Se poate face o selecție mai ri­gu­­roasă, se poate insista mult mai mult pe artiști profunzi, sportivi de performanță, oameni de cul­tură... Se fac greșeli în acest domeniu, se pro­mo­vea­ză insistent non-valoarea, iar faptul ăsta, cumu­lat cu educația precară, ne țin pe loc. De mult timp suntem precum satul fără câini, în care societatea e in­toxicată de povești lipsite de va­loare, de eveni­men­te goale de conținut. Se pro­movează un senza­țional de prost gust, bădărănesc, negativ. Nu e nimeni la timonă care să despartă binele de rău. Modelele promovate sunt prea des de calitate îndo­iel­nică. Nu așa se formează o societate sănătoasă. Foarte mulți oameni vizibili, care ar trebui să ne fie exemple, sunt vai de mama lor. Valori încă avem, chiar dacă multe au aban­donat lupta și au plecat, s-au exilat. Poate nu e trea­ba mea să intru în discuția asta, dar este ceva în care cred. Cred că viețile noastre se întrepă­trund, că nu putem fi buni sau răi în mod izolat. Ne atingem fără să vrem. Cred că răul care s-a făcut societății românești, prin expu­nerea oa­me­nilor needucați, pe toate palierele, este in­comensurabil. Sper că vitalitatea specifică ro­mânilor ne va scoate la mal în final și mai cred că tocmai copiii de azi o vor face, pentru că ei sunt pri­mele generații cu adevărat neatinse de tarele trecu­tului­. Oricât am crede noi că ne-am spălat de trecut, nu este așa. Până în măduva oaselor îl avem în noi, asta este piatra noastră de moară. Copiii de azi sunt curați, dar este de datoria noastră să le oferim o lume în care curățenia lor să se poată manifesta. Este un proces de durată, mai poate ține alți zeci de ani, pentru ca transfor­marea să fie una de fond. Totul pornește de la educație, una care nu se face numai în școală. Este vorba de educația din familie, din mediile culturale, din respectul unor reguli. O recalibrare a societății ro­mânești, de asta e nevoie, în opinia mea. Cât despre mine, oglinda mea este viața mea. Încerc atât cât pot să fac în jurul meu o lume mai bună și mai fru­moasă. Așa, în cercul meu restrâns: familie, pri­e­teni, doamna de la pră­vălie... Până la urmă, ce este viața, dacă nu toate aceste lucruri mărunte, pe care le facem zi de zi?

- Emanuel, ești în mod evident protejat de o aură bună: activ, limpe­de, pe calea împăcării cu tine însuți. La ce mai visezi?

- Visez, simplu, la o lume mai frumoasă, mai bună, în care să fim cu toții mai conectați la noi înșine și la cei din jur. Îmi doresc să rămânem mereu în lupta aceasta interioară de a ne rafina, de a învăța, de a experimenta. Scopul vieții este să devenim din ce în ce mai curați, mai conectați la adevărurile esențiale, spirituale. În această credință trăiesc eu, cel puțin: una spirituală, în care să înțeleg de ce am fost "plantat" aici, care este rostul meu. La asta visez: să fiu bun, împăcat, să am claritate, să nu am frici și angoase. Este un proces ce ține o viață, un proces de curățare perma­nentă a spiritului, de aerare a gândurilor, a senti­mentelor, a faptelor. Acesta e sensul vieții pentru mine, altul eu nu am descoperit până acum. Și, da, visez să fac lucruri pal­pabile, visez și ca muzica mea să atingă oamenii în­tr-un mod nobil, dar visez și să ajut efectiv. Nu-mi doresc lucruri materiale de niciun fel pentru mine, ci unele care ar putea să servească oamenii. Visez să fac o can­ti­nă pentru oameni nevo­iași, poate un centru în care copiii cu situații mai gre­le să poată fi educați și îngrijiți. Și mi-aș mai dori ca România să aibă parte de o educație adevărată.