Părintele MARIUS CIPRIAN POP - "Să cânţi muzica neamului înseamnă tot rugăciune"

Ne-am obişnuit să-l vedem cântând pe scenă, în mai toate spectacolele de ţinută din Ardeal. Îşi însoţeşte fiecare recital cu câte-un cuvânt de suflet şi îl încheie cu o priceasnă, aşternută cu evlavie în sufletul fiecăruia dintre cei care-l ascultă. Marius Ciprian Pop nu e, însă, doar un îndrăgit interpret de muzică populară, ci şi preot misionar al Patriarhiei Române.

"Rostul meu e să-mi iubesc aproapele!"

I-am furat câteva minute înaintea unui spectacol la Mediaş, în chiar ziua sfântă a Adormirii Maicii Domnului.

- Unde v-a aflat Sfânta Liturghie de astăzi, Părinte Ma­rius Ciprian Pop?

- La Chinteni, un sat aflat la doar 7 km de Cluj-Na­poca. Când timpul îmi permite, slu­jesc acolo alături de un om deo­sebit, părintele Simion A­bra­ham. Slujesc de câte ori am ocazia, cu binecuvântarea şi cu îngăduinţa ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, pentru că eu sunt oaia neagră a tur­mei. Dar ÎPS Andrei e omul lui Dumnezeu şi nu le vede pe cele rele, doar pe cele bune. Poate-or fi şi la mine câteva bune, poate nu, nu ştiu. Cât priveşte sărbătoarea de astăzi, cred că e o sărbătoare foarte importantă pentru noi, româ­nii, pentru că neamul acesta o iubeşte pe Maica Domnului din toată fiinţa sa, dintotdeauna. Nu întâmplător România e numită Grădina Maicii Dom­nului, iar numele acesta vine din faptul că nea­mul nostru a avut o evlavie şi o dragoste deosebită faţă de Fecioara Maria, şi sunt sigur că doar aşa am reuşit să trecem prin negurile istoriei şi prin toate vâltorile.

"Bucuria nu are nevoie de titluri de proprietate"

- Să înţeleg că v-aţi întors ca preot în lumea satului, sau doar întâmplător aţi slujit azi, la Chin­teni?

- Nu, nu e deloc întâmplător. După 16 ani în Capitală (un "accident" cam lung, cu bune şi rele), am scăpat, slavă Domnului!, şi a rânduit Dumnezeu să mă întorc în lumea satului românesc. Am găsit la Chinteni un colţ de rai şi pentru soţia mea, şi pentru cele două fiice, Antonia şi Iustina, să fie aproa­pe de oraş, de Cluj, dar nu în mijlocul tumul­tului urban. Şi e ceva ce aş vrea să le spun, şi pe această cale, tuturor: casa pe care am construit-o acolo s-a făcut tot printr-un şir de minuni dumne­zeieşti. Chiar intenţionez să pun undeva citatul din Psalmii lui David: "De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce-o zidesc". Am început construcţia fără a avea o sumă minimă de bani puşi deoparte, multe lucrări s-au făcut fără să-mi permit, financiar, să le suport. Dar când mi se părea că trebuie să mă opresc, că nu am resurse să merg mai departe, lucra Dumnezeu în chip minunat, trimi­ţân­du-mă să le cânt oamenilor şi să le bucur sufletele. Mă regăsesc la sat. Am vecini foarte puţini, dar sunt fericit că sunt înconjurat de natură şi am, în apro­piere, un lac superb, de şapte hectare. Nu e al meu decât sufleteşte, dar bucuria nu are nevoie de titluri de proprietate.

"Să nu ieşim din vâltorile timpului curăţaţi de tot"

- Şi, totuşi, de ce aţi ales să fugiţi de confortul urban al Capitalei sau al Clujului?

- În Bucureşti nu mă mai regăseam sufleteşte şi, cred, acelaşi lucru l-aş fi păţit şi la Cluj. Dar, ştiţi cum e, când e tânăr, omul vrea să încerce de toate şi e ca apa: degeaba vrei să-i schimbi cursul, să-l muţi, căci tot la matca origi­nară se întoarce. Sunt năs­cut şi crescut la ţară, oraş­ul e doar ceva ce m-a ajutat, temporar, în deve­nirea mea. Din păcate, acest proces de globalizare, în care suntem incluşi vrând-nevrând şi că­ruia nu ştiu dacă i ne putem sustrage, în fapt, reţelele sociale, toată încrengătura aceasta, păienjenişul infor­maţional, la nivel global, ne bombar­dează din toate păr­ţile şi au creat un fel de vâl­toare, de nu mai ştim ce se întâmplă cu noi. Şi asta cu precădere în mediul urban.
Mereu le spun oamenilor să aibă grijă, pentru că se întâmplă cu noi exact ce se întâmpla în vâltorile de demult, în care erau puse laolaltă lepedeele, cergile, hainele, chiar şi izmenele, şi atâta le învârtea apa, de nu mai ştiau care-i una şi care-i alta. Riscul e ca, din această vâltoare, să ieşim curăţaţi cu totul: nu mai ştim cine suntem, nu mai avem principii, nu mai avem identitate, nu mai avem credinţă, suntem doar o masă bună de manipulat şi de îndreptat înspre orizonturi care nu sunt ale fiinţei umane şi nici omului lui Dumne­zeu, spre care ar trebui să tindem fiecare dintre noi.
Dacă nu suntem atenţi, ajungem să ne irosim viaţa, darul cel mai mare de la Dumnezeu, în lucruri care nu sunt proprii şi specifice fiin­ţei umane, să ne preo­cupăm de ceea ce fac alţii. Suntem ispitiţi să luăm ce e neziditor de la ceilalţi şi asta nu e treaba noastră. Treaba mea e să-l iubesc pe aproapele şi-atât. Punct. În rest, am treabă cu mine însumi, cât m-am rugat azi, cât am citit, cât bine am făcut, cât am lucrat. Dar noi nu mai avem timp de noi, la modul acesta. De-aia spun, ca pe un semnal de alarmă, că suntem prinşi ca într-o vâltoare şi mi se pare potrivită aceas­tă comparaţie.

- Spuneaţi la începutul dialogului nostru că sunteţi "oaia neagră". De ce?

- Ce înseamnă asta? Explică Sfinţii Părinţi în Pateric. Când Iisus Hristos te cheamă la această mi­siune foarte înaltă, preoţia, atunci eşti înscris în Oastea Împăratului, şi nu te mai ocupi de treburile cetăţii. Chemat fiind la acest dar al slujirii, de care consider că nu sunt foarte vrednic, eu am înţeles că firesc ar fi, probabil, să nu mă mai ocup şi cu altce­va. Cântatul nu e rău în sine, să nu fiu greşit înţeles, să cânţi muzica neamului e o altfel de rugăciune, dar sunt atâţia alţii care o pot face mult mai bine şi mai corect decât mine şi au chemarea asta. Cânt pentru că mi-e îngăduit să fac şi asta, aşa-mi spune şi duhovnicul meu, doar că am această îndoială: nu ştiu dacă e bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. De-aia spun că sunt oaia neagră. Aşa mă simt eu! Un preot care e hirotonit are antimisul lui, are alta­rul lui, are misiunea lui, biserica lui, unde slujeşte duminică de duminică, pentru zeci, sute de credin­cioşi, câţi are, pe când eu nu sunt aşa, eu sunt la o dimensiune a preotului misionar, care fac ce pot şi cât pot, ca argument în faţa lui Dumnezeu. Sunt con­ştient că nu sunt o oaie albă, ci una neagră, dar sunt bucuros cât timp rânduieşte Dumnezeu să ră­mân în turmă.

"Slujirea preoţească depăşeşte slujirea îngerilor"

- Dar nu sunteţi singurul preot care cântă pe scenă!

- Revista dvs. are foarte mulţi cititori, şi vă felicit că e aşa, de aceea am să încerc să explic, să risipesc eventualele nedumeriri, poate fireşti, să ex­plic cum e treaba asta, cu cântatul, cum am înţeles eu de la Sfinţii Părinţi, şi de ce cred că e un pic ne­potrivit. Se spune că slujirea preoţească e o treaptă foarte înaltă. Sf. Ioan Gură-de-Aur vorbeşte atât de frumos, încât eu nu pot să reproduc, despre această chemare sublimă, ce depăşeşte slujirea îngerilor. În altar, la Sfânta Liturghie, îngerii intră doar după ce preoţii binecuvântează intrarea lor, la începutul Li­turghiei. În tot acest context, se spune că slujirea preo­ţească, într-o ierarhie oarecare, e stabilită de înţe­lepţi a fi cu şapte trepte mai sus decât funcţia unui preşedinte de stat. În acest context, este nepo­trivit să faci altceva. Gândit omeneşte şi lumeşte, nu ni s-ar părea potrivit ca un preşedinte de ţară să cânte pe o scenă, nu-i rău, dar el are alte treburi. Aşa e, într-un fel, şi cu preoţia, de aceea mă simt puţin jenat. Nu spun că ar fi rău, ci doar nepotrivit. Ar trebui să-ţi fie destul să slujeşti în altar. Dacă ţi-a dat Dumnezeu atâta sublim şi ţi-a îngăduit să-l porţi pe Hristos pe braţe, prin pâine şi vin, nu mai ai nevoie de celelalte. Dar cred că Dumnezeu a rân­duit să şi cânt, căci n-a fost visul vieţii mele să cânt, să ajung artist. Nici nu mă con­sider artist! Pentru mine, muzica neamului e ca rugăciunea, ca respi­raţia. Şi tata a cântat, şi bunicul.
M-am cutremurat când am citit povestea unui părinte din Pateric, care s-a nevoit o viaţă întreagă în rugăciuni şi, când i s-a arătat că are să plece pe lumea cealaltă, mai cerea o zi, două, pentru pocăin­ţă. Iar fraţii îi spuneau: "Cum, te-ai rugat toată viaţa, ai postit, ai făcut ce trebuia, mai mult decât trebuia şi tot nu crezi că e destul?". Şi a zis părin­tele: "Da, m-am străduit, dar eu ştiu dacă e bine­plă­cut înaintea lui Dumnezeu sau nu?". Pentru că toată dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu e ca o cârpă lepădată, aşa se spune. De aceea mă cutre­mur şi-mi fac probleme când sunt întrebat de ce cânt şi încerc să explic, pentru că nădăjduiesc să mă duc cât se poate şi cât mi-o da Dumnezeu îngă­duinţă, pe calea aceasta. Cel mai potrivit cuvânt pentru toate este îngăduinţă. Îngăduinţă şi dragoste, pentru care nu mă simt vrednic şi de care am parte din partea ierarhilor mei. Vă spun asta ca la spove­danie şi vă rog să mă iertaţi!

"Oamenii sunt fericiţi să se întoarcă în veşnicia satului românesc, care încă există"

- Ca fiu al satului, rătăcit o vreme la oraş, şi reîntors, cum se vede azi satul românesc?

- Satul românesc e puţin trist, pentru că sunt atâtea comori de care nu se mai bucură nimeni. Putem vorbi şi de cele spirituale, de bise­rică, din ce în ce mai goală, de harul lui Dumnezeu care pluteşte pes­te tot, de bogăţia revărsată de Dum­nezeu în frumuseţea lo­curilor, în darurile pămân­tului, în cele de sub pământ. Peste tot pe unde te duci e bogăţie, e cer, e hrană, e dragostea lui Dum­nezeu revăr­sată. Putem să vor­bim despre liniştea şi pacea din satul ro­mânesc pe care, ca să folosesc un ter­men la modă, nu le mai "ac­ce­săm". Noi, gene­raţia noas­­tră, suntem atraşi de vâl­toa­re, de nebunie, de alergă­tură, de informaţie, uitând că ha­rul lui Dumnezeu nu poate lucra decât într-o stare de pace a omului, nu într-o stare de ră­tăcire. Şi atunci, pe de o parte, sunt trist, pentru că e atâta bo­găţie, atâta comoară, în lumea satului românesc, şi nu are cine s-o preia şi să o salveze. Toţi ne-am risipit în dorinţa de înavuţire, căutând fericirea în mod eronat şi înşelaţi de cel rău în alte realităţi, străinătate, virtual, nu­mărul contului şi-al banilor din cont, maşina din care cobori, funcţii, ş.a., uitând că toate acestea nu aduc fericirea omu­lui, ci sporesc grija zilei, fură şi scurtează viaţa omu­lui şi, pot să spun cu-ndrăznire, chiar o anulea­ză. Din această cauză sunt trist.
Pe de altă parte, sunt fericit că încă avem un loc în care să ne întoarcem, încă există case care au suflet, în comparaţie cu cele de la oraş, care au doar ziduri, încă există lanuri de grâu unde, dacă te duci şi priveşti, îţi dai seama cât de milostiv este Dumne­zeu cu noi, oamenii, de ce e pusă culoarea galbenă în tricolorul nostru, încă sunt vestigii istorice, încă sunt animale... Ştiţi ce bucurie am când am drum prin satele noastre şi nu pot trece din cauza ciurde­lor de bivoli şi vaci? E o energie, o bucurie fantas­tică! Încă avem unde să ne întoarcem la adevăr, şi asta ar trebui să fie o bucurie pentru oricine care se trezeşte, ca şi fiul risipitor, şi se întoarce în el însuşi, putând să-şi regăsească matca originară, rădăcinile.
Vedeţi că, la noi, dar şi la alte popoare, la naşte­rea unui copil se plantează un pom. De ce? Pentru că există similitudinea aceasta între pom şi om. Po­mul care nu are rădăcinile bine înfipte în pământ se usucă, nu mai aduce roadă, e bun de foc. Aşa păţim şi noi, înstrăinându-ne. Alienarea la care suntem supuşi ne duce la această stare de golire de noi înşine, de sens, de pierderea scopului vieţii, care e îndumnezeirea omului, şi care vine din roadele pe care le facem. Şi nu le putem face decât având rădă­cinile şi conştiinţa aceasta a identităţii noastre. Tris­teţea golirii satului românesc mi se îndulceşte la gândul că, totuşi, adevăratele valori rămân şi ne pu­tem întoarce oricând la ele. La biserica din sat, la liniştea de acolo, să bei lapte de vacă, o palincă ade­vărată, s-o bei ca medica­ment. Să mă iertaţi, dar asta facem noi, în Ardeal. Am învăţat de la ÎPS Calinic al Argeşului un lucru minunat: domnia-sa spunea că, pentru noi, ardelenii, pălinca e darul lui Dumnezeu. Nu pentru că ne-a îmbătat, ci pentru că ne-a întărit în situaţiile cele mai gre­le din istorie. Prima dată am crezut că e glumă, apoi m-a făcut să înţeleg că e un adevăr, istoric chiar: când a dat de ne­caz, ardeleanul a băut un pahar de palincă, apoi şi-a privit copiii şi ne­vas­ta şi a zis: "No, las că-i bine şi-aşa rău!". Vă daţi sea­ma ce filozofie profundă? Revenind la satul românesc, ar trebui să înţelegem cât e de bine să mai ai un loc în care să te-ntorci. Problema este să ne revenim noi în noi înşine şi să ne întoarcem acasă din lumea în care ne-am risipit.

- Sunt tot mai mulţi români care lasă oraşele şi aleg tihna unei vieţi la ţară. Pot fi ei o şansă în plus pentru revigorarea satului românesc?

- Da, categoric! E o bucurie să vezi cum vin ei cu un stil modern de viaţă, care, însă, păleşte pe loc în faţa imensităţii numită veşnicie, pe care Blaga o vedea în satul românesc. Liniştea, încărcătura ener­getică, adevărul de acolo, jertfa. Pentru că majori­ta­tea satelor noastre au pământul sfinţit de sânge, iar asta dă o energie, o duhovnicie, o putere în ceea ce-ţi oferă acel sat, sunt sute de ani de rugă­ciune, toate astea te pătrund. Chiar dacă tu vii din oraş, unde n-ai fost niciodată la biserică, la sat, du­minica te duci, ce altceva să faci? Aşa intri în ritmul adevărului, un ritm mai apropiat de Dumnezeu. Ne bucurăm că încă Dumnezeu mai are milă de noi şi ne ajută să mai păstrăm acest dar minunat care, la rându-i, păstrează veşnicia, lumea satului românesc.