Cred că poveştile de felul ăsta ies la iveală printr-un simplu joc al întâmplării. La noi a fost din pricina varicelei. În după-amiaza aceea de mai - îmi aduc aminte exact, era într-o marţi - băieţelul nostru de cinci ani, Marius, şi sora lui mai mică, Elvira, se umpluseră de puncte roşii şi aveau temperatură. Panicată, am pus mâna pe telefon, ca să-l sun pe Matei, prietenul cel mai bun al soţului meu, care e medic. Ştiam că stabiliseră să petreacă o "seară între băieţi". Nimic ieşit din comun, eu şi Claudiu ne facem de multe ori program separat. Am simţit o ezitare în glasul lui Matei. Intuiţia mea a dat alarma. Fără să stau pe gânduri, l-am întrebat scurt, pe un ton de somaţie: "Claudiu nici măcar nu-i la tine, nu-i aşa?". Matei mi-a răspuns încurcat: "Ascultă, Clarisa, eu nu vreau să mă amestec între voi doi...".
"Sper că merită". Doar trei cuvinte, atât avea SMS-ul pe care i l-am trimis lui Claudiu. Pe urmă mi-am sunat părinţii şi le-am cerut ajutorul. Soţul meu mi-a reproşat, mai târziu, că, intrând pe uşă, a găsit acasă un tribunal pregătit să-l condamne. Dar ce ar fi trebuit să fac? Copiii bolnavi, eu cu nervii la pământ, soţul meu, dispărut fără urmă, probabil în patul unei alte femei. "Scuze, n-am mai putut ţine seama şi de sensibilităţile tale", i-am replicat.
Nunta, casa noastră, venirea pe lume a copiilor - tot ce am clădit împreună de-a lungul anilor, tot ce aveam de preţ s-a făcut ţăndări într-o singură clipă. Noaptea târziu, Claudiu s-a hotărât, în fine, să deschidă gura. Femeia la care fusese are 35 de ani, e divorţată şi îşi creşte singură copilul. "Nu e vina ei", zise repede. "Eu am început legătura".
Povestea, aşa cum mi-a relatat-o el în cele din urmă, se petrecuse cam aşa. O cunoscuse în februarie, într-un restaurant, unde se ducea să mănânce cu alţi colegi în pauza de prânz de la birou. La început, fusese între ei doar o simpatie nevinovată. Era o bună ascultătoare. Îl înţelegea de minune. Împreună cu ea, putea să trăncănească orice şi să râdă. Lângă ea, se simţea liber de orice constrângeri. Iar într-o zi, pur şi simplu, se întâmplase. Dezamăgirea şi mânia mea n-aveau margini. Îmi venea să-l zgâlţâi, să-l lovesc, să ţip. Cum se poate aşa ceva? Cum ajungi cu altă femeie în pat, fără să-ţi dai seama? Susţine că l-am prins la primul lui pas greşit, dar nu pot să-l cred.
Am plâns şi, pentru prima dată în cei şapte ani de când ne cunoaştem, Claudiu nici măcar n-a încercat să mă consoleze. "Mai dă-mi puţin timp", a fost tot ce mi-a putut spune. "Dacă ai nevoie de timp, piei din ochii mei", am strigat eu, scoasă din fire. Ce-şi închipuia? Că aici, cu noi, poate să joace comedia familiei intacte, iar din când în când să-şi ia câte o după-amiază liberă, ca să se distreze cu prietena lui, şi pe urmă să se întoarcă la mine, să stăm pe canapea şi să ne uităm la televizor?
Din seara aceea de marţi, căsnicia noastră nu-şi mai merită numele. Ce-i drept, Claudiu îşi dă osteneala acasă, e foarte grijuliu cu copiii, foarte atent cu mine şi dispus să mă ajute. Mustrările de conştiinţă, pesemne. Însă eu ştiu - iar el ştie că ştiu - că se întâlneşte în continuare cu femeia aceea. Mai înainte, n-am avut niciodată tentaţia să-l spionez. Acum îmi notez kilometrajul maşinii, când el mă anunţă că vrea să dea o raită pe la IKEA, să vadă ce mobilă nouă au mai adus. Îi scotocesc prin buzunare, îi controlez telefonul mobil, îi răsfoiesc agenda. Niciodată nu mi-am dorit să fiu o astfel de nevastă-gardian. Mi-e cât se poate de clar că, dacă mă apuc să caut, voi găsi negreşit dovezi ale infidelităţii lui, şi totuşi, sunt mereu şocată şi dezamăgită.
"Cum adică, lângă mine nu te simţi liber şi nu mai poţi râde?", mi-am întrebat într-o zi soţul. Mi-a spus: "Încetează, nu te mai chinui, ştii doar că te iubesc, am nevoie de tine şi de copii, mai dă-mi doar puţin timp". E singurul răspuns pe care-l obţin de la el, de aproape două luni: "Dă-mi timp!". Mă aflu la capătul puterilor. Îmi iubesc soţul şi aş fi gata să-l iert - şi de dragul copiilor. Însă o căsătorie în trei nu pot accepta nici în ruptul capului. "Se va cuminţi cu siguranţă", mă încurajează mama şi, deocamdată, îmi propune să mă mut împreună cu copiii în casa părintească. Dar e bine să dau bir cu fugiţii? Să-i cedez terenul acestei femei? Ar fi de folos să am o discuţie deschisă cu ea? Ori să-l invit pe Claudiu să-şi facă bagajele? Ar avea sens o terapie de cuplu? Niciodată, în toată viaţa mea, nu m-am simţit atât de neajutorată. Dar şi să depun armele fără luptă mi s-ar părea o dovadă de laşitate. Efectiv, nu ştiu ce am de făcut. Mă puteţi ajuta?
CLARISA
Opinia psihologului
PATRICIA LALA
Pornind într-o căutare dureroasă a "adevărului", multe cupluri se sfâşie zadarnic cu acuzaţii şi justificări. Un episod extraconjugal dezvăluie faptul că fundamentul comun s-a fisurat, iar relaţia a pierdut din calitatea ei iniţială. Şi numai despre asta e vorba. De aceea, iată câteva întrebări la care e important să se răspundă.
* Căsnicia mai este realmente validă?
* Cei doi vor fi în stare să găsească o nouă bază pentru relaţia lor? Sau iubirea s-a uzat atât de mult în decursul timpului, încât e mai bine să se despartă?
* Soţii au rămas împreună şi din alte considerente, în afară de responsabilitatea comună faţă de copii?
În cazul aflat în discuţie, Clarisa se găseşte într-o poziţie mai avantajoasă, căci hotărârea îi aparţine ei. Totodată, ezitările prelungite ale soţului ei pot deveni extrem de dăunătoare pentru întreaga familie. În ce o priveşte pe Clarisa, lupta ei pentru a-şi salva căsnicia nu trebuie să însemne nici acceptarea fără murmur a unei situaţii umilitoare, nici transpunerea în faptă a tuturor scenariilor pe care şi le-a imaginat. E necesar ca ea să-şi clarifice poziţia, iar pentru aceasta, să reflecteze serios, mai întâi asupra propriilor sale nevoi şi aspiraţii, dacă doreşte ca viaţa ei să nu depindă de deciziile soţului. O posibilitate ar fi ca ea să-i spună răspicat soţului: "Aş vrea să rămân cu tine - dar numai în următoarele condiţii". Apoi să-i fixeze un termen, care să nu fie o ameninţare deşartă, ci un reper cu consecinţe sigure. Dacă el nu renunţă la aventură, să-i impună plecarea. În prealabil, Clarisa ar trebui să se gândească bine cum are de gând să-şi organizeze concret viaţa, în eventualitatea că ultimatumul va expira fără rezultat, respectiv, Claudiu se va hotărî să plece.
Nici o femeie nu-şi doreşte ca bărbatul să rămână alături de ea din milă sau obligaţie. Pentru căsniciile fragile, o aventură a soţului poate da semnalul despărţirii. Cu puţin noroc, însă, ea oferă şi şansa unui nou început.
DINA BRAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
