Cred că poveștile de felul ăsta ies la iveală printr-un simplu joc al întâmplării. La noi a fost din pricina varicelei. În după-amiaza aceea de mai - îmi aduc aminte exact, era într-o marți - băiețelul nostru de cinci ani, Marius, și sora lui mai mică, Elvira, se umpluseră de puncte roșii și aveau temperatură. Panicată, am pus mâna pe telefon, ca să-l sun pe Matei, prietenul cel mai bun al soțului meu, care e medic. Știam că stabiliseră să petreacă o "seară între băieți". Nimic ieșit din comun, eu și Claudiu ne facem de multe ori program separat. Am simțit o ezitare în glasul lui Matei. Intuiția mea a dat alarma. Fără să stau pe gânduri, l-am întrebat scurt, pe un ton de somație: "Claudiu nici măcar nu-i la tine, nu-i așa?". Matei mi-a răspuns încurcat: "Ascultă, Clarisa, eu nu vreau să mă amestec între voi doi...".
"Sper că merită". Doar trei cuvinte, atât avea SMS-ul pe care i l-am trimis lui Claudiu. Pe urmă mi-am sunat părinții și le-am cerut ajutorul. Soțul meu mi-a reproșat, mai târziu, că, intrând pe ușă, a găsit acasă un tribunal pregătit să-l condamne. Dar ce ar fi trebuit să fac? Copiii bolnavi, eu cu nervii la pământ, soțul meu, dispărut fără urmă, probabil în patul unei alte femei. "Scuze, n-am mai putut ține seama și de sensibilitățile tale", i-am replicat.
Nunta, casa noastră, venirea pe lume a copiilor - tot ce am clădit împreună de-a lungul anilor, tot ce aveam de preț s-a făcut țăndări într-o singură clipă. Noaptea târziu, Claudiu s-a hotărât, în fine, să deschidă gura. Femeia la care fusese are 35 de ani, e divorțată și își crește singură copilul. "Nu e vina ei", zise repede. "Eu am început legătura".
Povestea, așa cum mi-a relatat-o el în cele din urmă, se petrecuse cam așa. O cunoscuse în februarie, într-un restaurant, unde se ducea să mănânce cu alți colegi în pauza de prânz de la birou. La început, fusese între ei doar o simpatie nevinovată. Era o bună ascultătoare. Îl înțelegea de minune. Împreună cu ea, putea să trăncănească orice și să râdă. Lângă ea, se simțea liber de orice constrângeri. Iar într-o zi, pur și simplu, se întâmplase. Dezamăgirea și mânia mea n-aveau margini. Îmi venea să-l zgâlțâi, să-l lovesc, să țip. Cum se poate așa ceva? Cum ajungi cu altă femeie în pat, fără să-ți dai seama? Susține că l-am prins la primul lui pas greșit, dar nu pot să-l cred.
Am plâns și, pentru prima dată în cei șapte ani de când ne cunoaștem, Claudiu nici măcar n-a încercat să mă consoleze. "Mai dă-mi puțin timp", a fost tot ce mi-a putut spune. "Dacă ai nevoie de timp, piei din ochii mei", am strigat eu, scoasă din fire. Ce-și închipuia? Că aici, cu noi, poate să joace comedia familiei intacte, iar din când în când să-și ia câte o după-amiază liberă, ca să se distreze cu prietena lui, și pe urmă să se întoarcă la mine, să stăm pe canapea și să ne uităm la televizor?
Din seara aceea de marți, căsnicia noastră nu-și mai merită numele. Ce-i drept, Claudiu își dă osteneala acasă, e foarte grijuliu cu copiii, foarte atent cu mine și dispus să mă ajute. Mustrările de conștiință, pesemne. Însă eu știu - iar el știe că știu - că se întâlnește în continuare cu femeia aceea. Mai înainte, n-am avut niciodată tentația să-l spionez. Acum îmi notez kilometrajul mașinii, când el mă anunță că vrea să dea o raită pe la IKEA, să vadă ce mobilă nouă au mai adus. Îi scotocesc prin buzunare, îi controlez telefonul mobil, îi răsfoiesc agenda. Niciodată nu mi-am dorit să fiu o astfel de nevastă-gardian. Mi-e cât se poate de clar că, dacă mă apuc să caut, voi găsi negreșit dovezi ale infidelității lui, și totuși, sunt mereu șocată și dezamăgită.
"Cum adică, lângă mine nu te simți liber și nu mai poți râde?", mi-am întrebat într-o zi soțul. Mi-a spus: "Încetează, nu te mai chinui, știi doar că te iubesc, am nevoie de tine și de copii, mai dă-mi doar puțin timp". E singurul răspuns pe care-l obțin de la el, de aproape două luni: "Dă-mi timp!". Mă aflu la capătul puterilor. Îmi iubesc soțul și aș fi gata să-l iert - și de dragul copiilor. Însă o căsătorie în trei nu pot accepta nici în ruptul capului. "Se va cuminți cu siguranță", mă încurajează mama și, deocamdată, îmi propune să mă mut împreună cu copiii în casa părintească. Dar e bine să dau bir cu fugiții? Să-i cedez terenul acestei femei? Ar fi de folos să am o discuție deschisă cu ea? Ori să-l invit pe Claudiu să-și facă bagajele? Ar avea sens o terapie de cuplu? Niciodată, în toată viața mea, nu m-am simțit atât de neajutorată. Dar și să depun armele fără luptă mi s-ar părea o dovadă de lașitate. Efectiv, nu știu ce am de făcut. Mă puteți ajuta?
CLARISA
Opinia psihologului
PATRICIA LALA
A cere socoteală iubitei bărbatului n-ar avea nici un rost, și la fel de inutilă ar fi o consiliere conjugală, în această etapă. Nici o formă de investigare a cauzelor n-ar ajuta-o acum pe Clarisa. La întrebarea "de ce?", probabil că Claudiu n-ar fi capabil să dea un răspuns - nici chiar lui însuși.
Pornind într-o căutare dureroasă a "adevărului", multe cupluri se sfâșie zadarnic cu acuzații și justificări. Un episod extraconjugal dezvăluie faptul că fundamentul comun s-a fisurat, iar relația a pierdut din calitatea ei inițială. Și numai despre asta e vorba. De aceea, iată câteva întrebări la care e important să se răspundă.
* Căsnicia mai este realmente validă?
* Cei doi vor fi în stare să găsească o nouă bază pentru relația lor? Sau iubirea s-a uzat atât de mult în decursul timpului, încât e mai bine să se despartă?
* Soții au rămas împreună și din alte considerente, în afară de responsabilitatea comună față de copii?
În cazul aflat în discuție, Clarisa se găsește într-o poziție mai avantajoasă, căci hotărârea îi aparține ei. Totodată, ezitările prelungite ale soțului ei pot deveni extrem de dăunătoare pentru întreaga familie. În ce o privește pe Clarisa, lupta ei pentru a-și salva căsnicia nu trebuie să însemne nici acceptarea fără murmur a unei situații umilitoare, nici transpunerea în faptă a tuturor scenariilor pe care și le-a imaginat. E necesar ca ea să-și clarifice poziția, iar pentru aceasta, să reflecteze serios, mai întâi asupra propriilor sale nevoi și aspirații, dacă dorește ca viața ei să nu depindă de deciziile soțului. O posibilitate ar fi ca ea să-i spună răspicat soțului: "Aș vrea să rămân cu tine - dar numai în următoarele condiții". Apoi să-i fixeze un termen, care să nu fie o amenințare deșartă, ci un reper cu consecințe sigure. Dacă el nu renunță la aventură, să-i impună plecarea. În prealabil, Clarisa ar trebui să se gândească bine cum are de gând să-și organizeze concret viața, în eventualitatea că ultimatumul va expira fără rezultat, respectiv, Claudiu se va hotărî să plece.
Nici o femeie nu-și dorește ca bărbatul să rămână alături de ea din milă sau obligație. Pentru căsniciile fragile, o aventură a soțului poate da semnalul despărțirii. Cu puțin noroc, însă, ea oferă și șansa unui nou început.
DINA BRAN