Cuptorul cu rugăciuni
- Ştiu că eşti absolvent al Seminarului Teologic. Cum ai "deraiat" către actorie?
- La un moment dat, prin anul patru de Seminar, am fost la un spectacol, la sala mare a Teatrului Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi - "Apus de soare" - şi am fost fascinat. A fost pentru prima dată când intram într-o sală de teatru. Pentru prima dată când vedeam un spectacol de teatru. Până în acel moment, eram atât de concentrat pe Seminar, încât nu mă interesa nimic altceva, nici nu ştiam până atunci că există actori în Iaşi. Pentru mine actorii erau o specie rară, pe care îi vedeam doar la televizor. Atunci, după acel spectacol, a început să se nască dorinţa asta a mea, care mă obseda, de a fi pe scenă. Am spus şi acasă, timid, ce mi-ar plăcea să fac în viitor, dar totul a rămas ca un vis frumos dar imposibil. Mama îşi dorea foarte mult ca eu să mă fac preot şi a rămas aşa până când am terminat Seminarul. Abia atunci am avut curajul să spun acasă hotărât, că nu dau la nici o altă facultate, dacă nu încerc măcar o dată la teatru. M-am înscris şi mai aveam trei zile să mă pregătesc pentru probele eliminatorii. Şi, spre surprinderea tuturor, am intrat.
- Se potriveşte actoria cu spiritul religios în care ai fost educat în familie? Mai ai un frate teolog...
- Mama şi tata au fost întotdeauna modelul nostru. Doi oameni simpli, muncitori şi cu multă credinţă în Dumnezeu. Aşa am fost crescuţi şi noi. Suntem cinci fraţi. Au făcut mari sacrificii să ne crească pe toţi, au luptat din greu să facem o facultate şi să învăţăm o meserie. Ţin minte că de mic stăteam în fiecare seară cu mama pe cuptor şi citeam rugăciuni. Tot ce sunt astăzi sunt datorită lor.
Cântăreţul de pe acoperiş
Portretul artistului la tinereţe
- Chiar este o zonă foarte frumoasă, cu foarte multă verdeaţă şi cu aer curat: satul Laura, comuna Vicovu de sus, judeţul Suceava. Aici revin de fiecare dată când prind câteva zile libere, pentru a-mi reîncărca bateriile, şi de fiecare dată mă năpădesc cele mai frumoase amintiri. Chiar cred că am avut o copilărie ideală aici. Mă urcam pe casă şi cântam melodii de la Ace of Base şi Michael Jackson până se adunau vecinii. Mă urcam în copacii din livadă şi mă jucam cu porumbul luat, pe ascuns, de la vecini, pentru că noi nu aveam. Ştiuleţii ăia cu mătase lungă erau păpuşile mele. Luam perdelele din casă şi mă "îmbrăcam" în ele, mă urcam pe poartă şi îmi imaginam că sunt pe scenă. Acolo o să fie mereu acasă pentru mine.
- Mama ta a plecat la muncă în Italia. Te-a marcat lipsa ei?
- Nu cred că am realizat eu prea multe atunci, eram mic, dar în timp i-am simţit lipsa mult. Înţelegeam că nu a existat o altă soluţie şi că o face pentru mine şi pentru familie, dar a fost greu ca, dintr-o dată, să fiu doar eu şi tata. Eram foarte ataşat de ea. Prima dată am văzut-o după patru ani, când eram deja la liceu. A fost perioada mea cea mai grea, dar după ce am mai crescut, mergeam în fiecare vacanţă la ea, în Italia. Oricum, mama şi tata ne-au crescut pe noi, toţi copiii, foarte uniţi, şi lipsa fizică a mamei a fost acoperită cumva de prezenţa surorilor mai mari.
- Părinţii tăi n-au regretat că nu te-ai făcut preot?
- Nu, chiar sunt încântaţi, se laudă şi spun mereu "băiatul nostru e actor". Ai mei m-au încurajat întotdeauna să fac ceea ce îmi place. La început nu înţelegeau "care e treaba cu teatrul ăsta" şi voiau să îmi aleg o meserie care să îmi asigure o viaţă mai bună, dar până la urmă au avut încredere în deciziile mele şi acum sunt bucuroşi că m-am făcut actor.
- Părinţii şi fraţii tăi te-au văzut jucând?
- Da, aproape toţi m-au văzut jucând. Nu m-a văzut sora mea care locuieşte în altă ţară, iar vara, când vine acasă, stagiunea este închisă la teatru. Dar sunt sigur că o să se întâmple şi asta cândva. Atunci când trebuie.
O stea norocoasă
Privind în ochi publicul
- Am avut noroc. Cred că am o stea norocoasă acolo, sus, care sclipeşte în momentele potrivite. Ca actor, de foarte multe ori mă întreb dacă sunt pe drumul cel bun, iar aceste concursuri şi premii pe care le-am câştigat au fost, cred, confirmarea de care aveam nevoie că e bine şi că nu trebuie să renunţ. În 2013, când mi-am auzit numele la Gala Tânărului Actor Hop, nu îmi venea să cred. După o perioadă în care îmi spuneam că nu am şanse, că sunt alţii mult mai buni ca mine, a venit şi premiul pentru debut de la Cluj.
- Ai fost actor la Teatrul "Luceafărul" din Iaşi, la care ai renunţat, ca să vii în Bucureşti. A fost o decizie bună?
- Ca să poţi evolua, cred că ai nevoie mereu de experienţe noi şi de oameni noi de la care să înveţi. Colaborarea cu Teatrul "Luceafărul" a început în anul 2008, încă din primul an de facultate, şi a fost una dintre cele mai frumoase etape din viaţa mea. Am avut norocul de avea nişte colegi extraordinar de talentaţi, de la care am învăţat cât de mult am putut. În 2015, am considerat, însă, că e timpul să plec şi să caut lucruri noi în mine. Cred că e foarte periculos când începi să te automulţumeşti cu tine, şi de aceea am vrut să îmi dau un refresh şi să plec. Şi aşa am ajuns în Bucureşti. Tot ce aveam în minte era: "Dacă are sens să fac meseria asta, dacă sunt bun şi nu o să fiu doar un actor din mulţime, o să rezist" . Şi chiar a fost bine. Am făcut parte din trupa Frilensăr, cu care am făcut trei spectacole la Teatrul Luni, de la Green Hours, apoi am lucrat cu Radu Nica, la spectacolul "Bucureşti. Instalaţie umană", la ArCub, cu Attila Vizauer, la spectacolul "Bambi", la Teatrul Excelsior, cu Radu Popescu, la spectacolul "O călătorie cu Urmuz", la Teatrul Elisabeta, cu Diana Mititelu la "Tragedia omului", la T.N.B. etc. Cred că experienţa din Bucureşti a fost o etapă necesară în formarea mea ca actor.
- Te-ai rupt, totuşi, ispitelor Bucureştiului, şi te-ai întors la Iaşi, de data asta la Teatrul Naţional. Iaşiul rămâne oraşul în care simţi că te împlineşti mai bine profesional? N-ai prejudecata provinciei?
- Simt că aparţin acestui loc. Mă simt bine şi împlinit aici. De fiecare dată când mă îndrept spre teatru zâmbesc fără motiv. Vin cu mult mai devreme la teatru, ca să stau pe banca din faţa clădirii şi, pur şi simplu, să îl privesc. Nu îmi vine să cred că e real ce trăiesc acum. Simt că publicul din Iaşi mă iubeşte la fel de mult cum îl iubesc şi eu pe el.
- Încă din studenţie, ai lucrat cu regizorul Radu Afrim. Acum joci în ultimul lui spectacol montat la Iaşi, "Dansul Delhi". Cum a fost colaborarea cu el? "Love and hate" sau numai "love"?
Un actor cu aripile deschise (Foto din spectacolul "Dawn Way" montat de Radu Afrim la Teatrul Naţional din Iaşi - Foto: Alex Condurache)
- Ce regizori ţi-au mai marcat cariera?
- Am lucrat extrem de bine cu Radu Nica şi cu Radu Iacoban. Mi-ar plăcea foarte mult să am şansa să lucrez din nou cu ei.
- Ai făcut şi film?
- Prea puţin.
- Ce proiecte mai ai? Ce dorinţe?
- Împreună cu Dan Baltag, sunt trainer de actorie şi dicţie pentru copii, la Şcoala TV pentru copii - dicţie.ro din Bucureşti. Deci, uite, nu am rupt legătura complet cu Bucureştiul. Dorinţe? Să fiu sănătos!
- Unde te vezi peste 20 de ani, să zicem?
- Pe scenă. Cu aceeaşi pasiune şi dorinţă de joc.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
