Şi anul acesta, melomanii bucureşteni sunt răsfăţaţi. Ediţia 2019 a Festivalului Internaţional "George Enescu" se desfăşoară în perioada 31 august - 22 septembrie, în mai multe locuri din Bucureşti: Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Sala Mică a Palatului şi Teatrul Excelsior. Pentru această ediţie, organizatorii au ales ca temă centrală "Lumea în armonie". Directorul artistic al Festivalului Enescu este Vladimir Jurowski.
Printre puţinii contemporani care l-au ascultat cântând, pe viu, pe George Enescu, s-a numărat şi istoricul Neagu Djuvara, dispărut anul trecut dintre noi. Neagu Djuvara l-a ascultat concertând pe George Enescu, la Ateneu. România era în război, şi soldatul Djuvara venise la Bucureşti de pe front, într-o scurtă permisie. Prezent la un concert susţinut de Enescu, Neagu Djuvara nu mai avea să uite vreodată întâlnirea "pe viu" cu uriaşul muzician. Scurtul interviu pe care îl publicăm ne-a fost acordat, de altfel, tot cu prilejul unui concert din Festivalul Enescu. Ultimul la care marele istoric a asistat.
Pe front, la 24 de ani
- Domnule Djuvara, vă mai amintiţi când l-aţi ascultat cântând pe George Enescu?
- Sigur că da. Îmi amintesc perfect. Parcă a fost ieri. Era în 1941, perioadă teribilă, de război, când bărbaţii valizi erau pe front, cum era şi cazul meu. Eu aveam doar 24 de ani, dar eram deja însurat şi cu un copil mic. Făcusem un doctorat şi-mi amânasem satisfacerea stagiului militar. Aşa că, atunci când m-au luat în armată, eram deja tată de familie. Am făcut un serviciu militar foarte greu. Când ai 18 ani, mai treacă-meargă, dar când faci armata la 24 de ani şi ai şi o familie care depinde de tine, e cu mult mai greu.
- Vă mai amintiţi evenimentele de atunci?
- Da. Am fost trimis pe front cu 8 zile înainte să înceapă războiul. Nici nu terminasem şcoala militară de la Ploieşti, că am şi fost trimişi în linia de front. Am început războiul în noaptea de 22 iunie 1941 şi, cu Regimentul 6 "Mihai Viteazul", am ajuns până la Odesa. În luptele acelea, regimentul meu a fost complet distrus. Din 3.000 de oameni nu au mai rămas întregi decât 92. Printre care şi eu. M-a iubit Dumnezeu. Aşa cum s-a întâmplat şi de atunci înainte, de multe ori.
Miros de front şi de moarte
Un geniu al viorii
- Se anunţase o permisie de şase zile. Eu eram încartiruit la Tiraspol şi voiam, ca tot soldatul, să plec acasă. În ultima clipă, s-a anunţat că permisia a fost anulată. A ieşit o nenorocire. O mulţime de soldaţi au sărit din trenuri, au vrut de disperare să dezerteze şi, până la urmă, mareşalul Antonescu, realizând că luase o măsură greşită, a revenit asupra ordinului de revocare a permisiei. Eu eram la cazarmă, când un superior de-al meu m-a informat că aveam, totuşi, şase zile libere. Mi-am făcut socoteala că fac patru pe drum, dus-întors, şi eram gata să renunţ. "Uite că e pe câmp un avion care decolează spre Bucureşti. Du-te repede!", mi-a spus ofiţerul. Am plecat imediat, nu mi-am luat nici bagajele, nici măcar o periuţă de dinţi. Era prima dată când zburam cu avionul. Ne-am înghesuit mai mulţi oameni în avion şi în trei ore am fost la Bucureşti.
I-am făcut o surpriză soţiei mele. Ea cumpărase pentru seara aceea două bilete la Ateneu, la un concert al lui Enescu. Voia să meargă cu o prietenă. Bineînţeles că prietena s-a sacrificat şi am mers eu în locul ei. Am făcut un duş lung, să scot din mine mirosul de front şi de moarte, m-am îmbrăcat cu o cămaşă curată, uşoară, civilă, şi am plecat spre Ateneu. A fost o seară magică.
- Mai ţineţi minte ce a cântat George Enescu atunci?
- Cum aş putea uita? Concertul pentru vioară şi orchestră, de Beethoven.
"Am început, bărbat în toată firea, să plâng"
George Enescu în concert
- Cum a cântat?
- Magnific. Nu ştiu dacă de vină a fost interpretarea lui sau durerea mea, cert este că am început, eu, bărbat în toată firea, să plâng. Ţin minte şi acum, eram în rândul întâi şi nu îndrăzneam să mă uit nici în stânga, nici în dreapta, de ruşine, pentru că lacrimile mi se înnodau în barbă. Nu mă mai puteam stăpâni. Diferenţa dintre măcelul de pe front, dintre moartea, mirosul de sânge, păduchii, praful, mizeria, groaza care pusese stăpânire pe noi toţi, şi frumuseţea Ateneului, cu sunetul minunat al concertului, era mult prea mare. Pe front trăisem iadul, iar Enescu m-a transportat în Rai. A fost unul dintre cele mai frumoase, dar şi cele mai dureroase momente din viaţa mea. Soarta a făcut ca atunci să fie singura dată când l-am auzit, cum se spune, "pe viu", pe George Enescu. Sigur că aveam toate discurile lui, în 1936 fusesem şi la premiera operei "Oedip", dar aceea a fost prima şi ultima oară când l-am văzut concertând. E o amintire pe care nu o voi uita câte zile voi mai avea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
