Omul se naşte cu vocaţia Fericirii, aceasta face parte din însăşi fiinţa lui. O caută fără încetare toată viaţa. De multe ori, foarte de multe ori, trece însă pe lângă ea fără să o observe, i se pare prea banală, prea neînsemnată, dar Fericirea este acolo, undeva, pentru fiecare.
Am parcurs zilnic, vreme de 40 de ani, drumul către elevii mei, urmând succesiunea celor patru anotimpuri, umplându-mi sufletul cu miraculoasele lor frumuseţi. Drumul nu era chiar o bagatelă, dar, prin ferestrele autobuzului obosit, câmpurile înverzite sau chiar troienite de zăpadă, pădurea care toamna se încărca cu cele mai frumoase culori, înlăturau, pe nesimţite, disconfortul şi rămânea numai imaginea şcolarilor mei, care mă aşteptau în băncile lor dintr-o şcoală de sat. Nu îmi îngăduiam o întârziere sau o absenţă, îi vedeam atenţi, aproape nemişcaţi în aşteptare. Orele se scurgeau pe nesimţite, dorinţa lor de a învăţa o limbă străină trecea peste orice bariere de oboseală, mă uimea râvna lor de a repeta cuvintele, de a citi sau de-a scrie pe tablă sau în caiete. Le priveam căciuliţele strâmbe, năsucurile albăstrite de cerneală, ochii strălucind la vederea unei note bune. Îmi dăruiau flori primăvara - satul lor era satul florarilor vestiţi din jurul Bucureştiului. În ochii lor erau lumină, curăţenie şi bucurie. Nu ştiau, drăguţii de ei, câte îmi dăruiau alături de flori. Doamne, eram fericită! Dumnezeu mi-a îngăduit să trăiesc lângă copii.
Dar şi elevii mai mari prinşi în hăţişul adolescenţei aveau nevoie de răspuns la dilemele lor. Ştiau că eu pot să deschid "ferestre" nebănuite în sufletul lor. Anii trec, dar gândurile îmi sunt pline şi astăzi de chipul elevilor mei. Îi văd, îi simt, călătoresc imaginar prin generaţii şi generaţii, îmi amintesc scene încă pline de viaţă şi zâmbesc, plină de fericire. Am rămas lângă ei şi ei au rămas lângă mine, oriunde aş fi. I-am preluat pentru totdeauna în sufletul meu. Doamne, binecuvântează-i pe copii! Fericirea există şi va exista atâta vreme cât ei vor fi. Adică: veşnic!
TEODORA C. - Bucureşti