În Parâng, la stâna Ştefanu

Unii vorbesc astăzi despre aşa-numitul "lanţ alimentar scurt", adică despre şan­sa agricultorului de a-şi vinde pro­dusele gospodăriei sale direct cumpărătorului, fă­ră ca acestea să mai treacă prin alte mâini.

Alţii încu­rajează la ţară iniţiativa privată, încercând să trezească în agricultorul român spiritul antre­pre­norial. În fine, alţii vin şi spun că degeaba produce fermierul român hrană de calitate, dacă nu o promovează cum se cuvine. Familia Băbu din No­vacii Gorjului a reuşit să întrunească toate aceste cerinţe: vinde produsele stânii sale direct turiştilor, dovedeşte din plin că are spi­rit antreprenorial, iar promo­va­re a învăţat să facă mai bi­ne decât un agent publi­citar. Unde mai pui că toate aces­tea se întâmplă undeva, la mare înălţime, în creierii Pa­rân­gului, în împărăţia stân­cilor de granit şi a jnepeni­şu­rilor.

Drumul regelui

După ce las în urmă sta­ţiunea turistică Rânca, urc pe serpentinele de sub vârful Pă­puşa, apoi trec pasul Ur­dele, cel mai înalt din ţară, şi cobor spre Valea Lotrului, având de o parte şi de alta versanţi prăpăstioşi, dar şi poieni largi, ca nişte şesuri, pe care se răsfiră turmele de oi. Pe şoseaua aceasta numită astăzi "Transalpina", vara e un du-te vino de maşini, mo­to­ciclete şi biciclete. Sunt mulţi turişti din afara ţă­rii, mai ales polonezi, care vin călare pe moto­ci­cletele lor dichiste, fac poze şi le distribuie pe in­ternet, îndemnându-i şi pe alţii să viziteze mun­ţii României. Polonezii aceştia anonimi, aflaţi mai mereu pe drum, sunt, cred, cei mai buni promotori ai României. Năvala aceasta de turişti pe platourile înalte ale Parângului nu ar fi fost posibilă fără asfaltarea, în jurul anului 2010, a drumului de munte cunoscut sub numele de "Drumul regelui", după ce regele Ca­rol al II-lea, însoţit de fiul său, Mihai I, l-a străbătut cu automobilul, de la un capăt la altul, până în nordul Gorjului. Pentru ca automobilul regal să poată parcurge drumul acesta, care jalonează printre stânci şi nori, oamenii locului l-au amenajat atunci cu lopata şi târnăcopul. Unii istorici consideră că pe aici ar fi trecut armatele romane, spre Sarmise­getuza. Dacă o fi fost vreodată drum militar roman, oricum, s-a degradat, în ne­gura vremurilor şi a munţilor, ajun­gând numai o potecă ciobănească, nu­mită elocvent "Poteca Dracului", din ca­uză că şerpuia deasupra hăurilor, iar o rafală de vânt puternic putea să pră­vălească-n adânc pe oricine nu s-ar fi ţinut bine pe picioare. Poteca inspira teamă, iar cel care trecea cu bine se oprea să bea, uşurat, o ţuică de Novaci, la vreun han răsărit în cale. Acum, aşezaţi comod pe scaunul autoturis­mu­lui, turiştii ajung într-o jumătate de oră pe creasta muntelui. Asfaltarea a fost una cu cântec, fiindcă patronul firmei care a efectuat lucrările a ajuns la în­chisoare pentru delapidare de fonduri, iar statul a refuzat să elibereze auto­ri­zaţia de mediu. Cu toate acestea, Trans­alpina este deschisă cir­culaţiei publice, de primă­vara până toamna, iar fluxul de turişti a ridicat foarte mult, economic vorbind, acest colţ al Gorjului. Au fost cons­truite pensiuni turistice, înfiinţate pârtii de schi, deschise muzee în aer liber. Regizorul Du­mi­tru Budrală a realizat recent un excelent docu­mentar intitulat "Drumul regilor", dedicat acestei străvechi căi transcarpatice, străbătute de oieri, negustori şi fugari, spre un trai mai liniştit.

"Transalpina a venit peste noi"

E incredibil câtă lume poate aduna la un loc stâ­na turistică a familiei Băbu! Zeci de maşini parcate, ca la un târg de ţară. În curtea stânii, înghesuială mare. Unii stau la rând, să cumpere porţia de tocană de oaie, specialitatea zonei, şi porţia de clătite cu dulceaţă de afine. Alţii îşi fac poze cu clopul ciobănesc pe cap şi cu cojocul miţos în spinare. Mulţi admiră priveliştea şi o fotografiază: spre apus se înşiră ver­san­ţii stâncoşi şi măreţi ai Parângului, desprinşi din creasta principală spre Jieţ. În fine, nu puţini turişti îi răsfaţă pe măgăruşii strânşi de prin împre­jurimi, învăţaţi să primească biscuiţi şi alte dulciuri din mâna vizitatorilor. "Transalpina a venit peste noi, nu noi am venit după asfaltarea drumului" îmi spune Marioara Băbu, aşezată la o masă mică, în încăperea amenajată pentru vizitatori, plină cu ve­linţe şi costume populare, din ungurenimea Gor­jului, din Ţinutul Momârlanilor şi din Mărginimea Sibiului. Unele haine au fost purtate la nuntă, altele în viaţa de zi cu zi. Mărioara e momârlancă de pe Jieţ, măritată cu Gheorghe (Dede) Băbu din No­vaci. Muncesc amândoi, aici, în vârful muntelui, ajutaţi de fiul lor, Bogdan. "L-am botezat aici, la stână. Am chemat preotul şi aici l-am botezat", îşi aminteşte femeia. Totuşi, cum au reuşit, o întreb, să facă dintr-o stână oarecare, atracţia gastro­no­mi­că a Parângului? De mic, Gheorghe Băbu a mun­cit pe munţi, la stână sau la căşeria din Ştefanu, unde lucra mama lui. Căşeria aceea aparţinea fa­bricii de lactate din Târgu Jiu. Când a crescut, Gheorghe şi-a făcut turma lui, apoi s-a însurat cu Mărioara de pe Jieţ şi au trăit din creşterea oilor. Stâna lor era la margine de drum, un drum de munte pe unde puţini călători se aventurau să treacă. Dar nu atât de puţini, încât să nu bată în uşa stânii şi să cumpere o bucată de brânză. Mai târziu, pe drumul de munte au apărut utilajele pentru as­faltare. Peste muchia muntelui, la Rânca, vilele şi pensiunile se înmulţeau ca mănătărcile în pădure, după o ploaie zdravănă. Parângul, încet-încet, se popula, tot mai mulţi turişti se iveau după dâmbul în­ierbat cu negară. "Am făcut un miel la proţap, am întins afară două mese, iar fiul nostru, Bogdan, a atârnat un cojoc într-un par şi în vârf a pus o pălărie. Primii noştri clienţi au fost nişte ciobani din Vaideeni. Apoi, au început să vină tot mai mulţi, din Rânca, peste munte. Stâna Ştefanu de­venise un nume atât de cunoscut, încât au început să-l folosească şi alţii, în staţiune. Când am văzut asta, m-am dus şi am înregistrat marca la OSIM. Una e Stâna Ştefanu, nu-s mai multe", îşi amin­teşte Mărioara Băbu. Mai nou, au reuşit să ateste la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca produs tradiţional, tocanul de oaie, cea mai cu­nos­cută mâncare a ciobanilor.

Vizita unei campioane

După asfaltare, utilajele au plecat, iar în locul lor au urcat muntele miile, zecile de mii de auto­turisme. Familia Băbu şi-a mutat stâna undeva, mai sus, într-o poiană largă, de unde vezi ca în palmă izvorul Lotrului. Turişti de toate categoriile şi toate rangurile, inclusiv politicieni cunoscuţi, s-au perindat pe lângă pirostriile cu ceaune mari, în care fierbe tocanul, dar şi mămă­liga. Tocan bun, ciobănesc, din carne de oaie muia­tă în seu topit. Mân­cării de aici i s-a dus vestea. Într-o zi din iunie, anul acesta, gazdele s-au po­menit în bătă­tura stânii cu Simona Halep, cea mai iubită sportivă a României. Fireşte că turiştii au sărit ca din arc ca să-şi facă poze cu Simona, care se afla într-o mini-vacanţă, după ce participase la un eveniment sportiv organizat la Cluj. Nişte amici îi recomandaseră ca, în drum spre Bucu­reşti, să meargă peste Parâng, pe Transalpina şi, musai, să oprească la Stâna Ştefanu, pentru bunătăţile de aici. Momentul nu a scăpat televi­ziu­nilor de ştiri, care imediat au titrat că "Si­mona Halep a ajuns în vârful mun­ţilor!". Peste o lună, Simona a ju­cat fi­nala de la Wimbledon şi a câş­tigat. Ae­rul tare al Parângului face bine cam­pio­nilor. Toată vara e aglo­me­raţie la stâna Ştefanu. Când dă pri­ma ninsoare, fa­milia Băbu închide por­ţile şi nu mai revine decât la primă­vară, când se re­deschide şoseaua, pe toată lungimea ei. Cu toate controversele legate de cons­truirea Transalpinei (costuri, avize etc.), beneficiile pentru oameni, fie ei lo­cal­nici, turişti, antre­prenori, sunt imense, greu de cuan­ti­ficat. O excursie în inima Parângului, fie şi cu maşina, e de neuitat. La fel şi un prânz la stâna Şte­fanu.

Foto: Shutterstock (2), Gheorghe Chelu