Amintiri din ograda bunicilor

Adina Rosetti

Scrumbii la grătar

"Care e mâncarea ta preferată?", m-a întrebat de curând băieţelul meu. M-aş fi putut gândi la o mulţime de feluri sofisticate, dar am răspuns imediat: scrumbiile pe care mi le făcea Taiu la grătar şi salata de roşii culese de Nona, din grădină. Precum "madlena" lui Proust, simpla evocare a fost de-ajuns să mă trimită înapoi, în vacanţele de vară din copilărie. Atmosfera încremenită de căldură de pe străzile Brăilei şi răcoarea plăcută din curtea noastră, limonada rece din după-amiezele leneşe, în care mă mutam cu cartea dintr-o cameră în alta şi-apoi, când arşiţa se mai domolea, la masa de lemn din curte sau în hamacul atârnat în gră­dină, între doi cireşi.
În orice moment al zilei aş fi intrat în bucă­tărie, aş fi găsit-o pe Nona, fie întinzând un aluat pentru vreuna dintre prăjiturile ei fabu­loase, fie supraveghind cuptorul, fie organizând complicata operaţiune a pregătiriii conservelor pentru toamnă. Aici eram mobilizaţi toţi, cu sarcini precise, iar ea ne dirija du-te-vino-ul continuu, care nu se potolea decât când cămara se umplea de borcane cu zacuscă, suc de roşii şi gem de piersici. Spre seară, când curtea încinsă de căldură era stropită cu furtunul şi din straturile de regina-nopţii se ridica un miros ameţitor, începeau vizitele. Vecinele băteau la uşă, cu nepoatele de-o mână, iar în cealaltă cu câte-un platou cu fursecuri sau plăcinte de-abia scoase din cuptor.Îmi plăcea să casc gura la masa lor, pe care apăreau cafele aburinde, în ceşcuţe cu margini aurite, păhărele cu lichior sau vişinată şi, uneori, ţigări Kent, modelul lung, fumegând în scrumiere grele de cristal. Ne prindea miezul nopţii în curte, sub bolta de viţă de vie, la lumina câte unui felinar de grădină, şi noi, copiii, moţăiam pe şezlonguri, dar nu ne dădeam duşi la culcare cu nici un chip, preferând să ne contor­sionăm în poziţii incomode şi să ne lăsăm pişcaţi de ţânţari, numai ca să auzim, ca prin vis, con­versaţiile în care bunicii noştri povesteau despre vremurile de odinioară. Despre Brăila, care fusese un oraş plin de viaţă şi de farmec: negus­tori şi armatori, greci, turci sau evrei făceau afa­ceri în port, navele aveau mereu ceva de descărcat şi de încărcat, în grădinile de vară se cântau romanţe până dimi­neaţa, iar tinerii se întorceau de la che­furi în convoaie de trăsuri, în urma cărora venea încă una, în care călătoreau doar pălăriile sau jobenele. Ăsta era unul dintre amănuntele pe care nu le înţe­legeam, dar care mă fascina. Apoi, când mi se lipeau ochii de somn, urma partea mea preferată, aia în care bunicul, după ce băuse mai multe şpriţuri decât îl lăsa bunica, începea să povestească, plin de nostalgie, cum se cunoscuseră ei doi pe faleză. Puteam să ascult la nesfârşit povestea lor de dragoste, începută în anii în care în lume izbucnea al doilea mare război. Pe faleza Brăilei, un băiat cu mustăcioară, care se plimba cu bicicleta, întâlneşte două fete ieşite la promenadă. Una obişnuită şi alta neasemuit de frumoasă. Cea obişnuită a început să-i facă ochi dulci şi l-a rugat să le înveţe să meargă pe bici­cletă. I-a dat întâlnire în trei, la film şi la cofetărie, iar el s-a dus numai pentru că spera să vină şi cealaltă, cea neasemuit de frumoasă, dar foarte tăcută, ai cărei ochi verzi l-au fermecat pentru tot restul vieţii. După ce le-a condus acasă pe amândouă (stăteau pe aceeaşi stradă), şi-a luat inima-n dinţi, s-a întors din drum şi a su­nat la uşa fetei fru­moase cu ochi verzi. Maria a ieşit în prag, el i-a făcut prima declaraţie de dra­goste, şi de-atunci n-au mai ieşit decât ei doi. 
- Mai termină cu povestea asta, moş pi­sălog ce eşti, îi spunea bunica amuzată, deşi ghi­ceam că-i făcea plăcere, iar bunicul o privea cu ochi de îndrăgostit, deşi mustăcioara lui era acum albă şi vremurile se schimbaseră. Nu vezi c-au adormit copiii, numai tu nu termini cu şpriţurile!, îl mustra ea şi se apuca să strângă masa, musafirii plecau pe la casele lor, iar bunicul mă lua în braţe, aşa adormită cum eram, şi mă ducea în pat. În cameră mirosea ameţitor a regina-nopţii, iar eu visam până dimineaţa oraşul de pe malul Dunării, faleza şi grădinile de vară, trăsura care ducea pălării, vapoarele ancorate în port şi pe bunicii mei tineri şi îndrăgostiţi, aşa cum au rămas, de altfel, până la sfârşitul vieţii. 


Cosmin Perţa
Ziua de montă

Bunicul creştea cei mai mari şi mai frumoşi tauri din zonă. Taurii noştri erau supli şi mus­culoşi, şi când ieşeau din grajd, pământul se cu­tremura sub picioarele lor şi oa­menii se înspăimântau de for­năitul lor gros. Prin urmare, nu era de mirare că mai toată lumea din sat îşi aducea ju­nincile şi vacile pentru montă la noi. Bunicul avea o zi specială pentru asta. În mod normal, zilele de montă în sat erau sâm­băta, dar, cum bunicul era adventist, ziua în care dădea el drumul taurilor era vinerea.
În vara aceea era deosebit de cald. Pământul era crăpat şi sfărâmicios, scoteam apă cu găleata din fântâna aproape secată, pentru a uda merii şi prunii mai tineri, de frică să nu-i pierdem. Pârâul din spatele casei, care primăvara se umfla şi ameninţa să ia colejna pe sus, acum era un biet firicel de apă, în care câteva familii de raci şi câteva zeci de peştişori leşinaţi se luptau să supravieţuiască. Oricâte pietre puneam în baraj, apa nu se strângea şi nu se ridica mai sus de glezne. În vara aceea nu urma să avem scaldă.
M-am trezit dimineaţa devreme. Îmi băgam degetele şi, uneori, mâna, până la încheietură, în crăpăturile pământului, scormonind după râme pe care să le arunc găinilor, când am văzut norul de praf - colbul de pe drum, gros de un lat de palmă, ridicat sub copitele animalelor - şi am auzit primele mugete: mi-am amintit pe loc - era vineri, ziua de montă!
Bunicul avea încredere într-un singur om care să îl ajute cu taurii: în mine, pentru că îi cunoşteam şi ei mă cunoşteau şi pentru că ştiam exact ce am de făcut. Singurul care îi putea struni era el. Orice alt bărbat încerca să îl ajute nu făcea decât să enerveze taurul şi mai tare şi să se pomenească azvârlit cât colo sau, şi mai rău, împuns. Bunicul nici nu folosea cleşti pentru nări ca să îi liniştească, îi prindea de nări cu degetele goale şi plimba ditamai namilele de o tonă jumate în urma lui, ca pe nişte căţeluşi. El avea 70 de ani şi 75 de kilo­grame, eu aveam 9 ani şi 30 de kilograme.Nu mărimea sau greutatea contau, ci încrederea şi, într-un fel, dragostea dintre noi şi animalele acelea superbe. Deşi în mod normal, lucrul cu taurii era una dintre activităţile mele preferate, în vinerea aceea nu eram prea fericit că urma să îl ajut pe bunicul la montă, până încolo, după prânz. Aveam alte planuri. Undeva, în capătul satului, urma să aibă loc în dimineaţa aceea un fel de campionat de fotbal pentru copii şi ado­lescenţi. Feciorii din mai multe sate se înţe­leseseră să se adune şi să se împartă în echipe, pentru a vedea care-i mai talentat la jocul cu cauciucul chinezesc, că minge adevărată nu avea nimeni.
Primisem şi eu promisiunea că voi fi rezervă într-una dintre echipele de la noi. Era limpede că nu aveam nicio şansă, mai ales în faţa celor mari, dar microbul provocării şi adrenalina competiţiei mă chinuiseră groaznic vreo săptămână întreagă de când aflasem. Adormeam greu, imaginân­du-mi stadioane uriaşe, cum auzeam la radio, şi imaginând fente fantastice pe care le făceam în faţa unor adversari de talia lui Ruud Gullit, cel puţin. Zile la rând mă furişasem în spatele colejnei şi şutam într-o minge spartă, descoperită prin pod, încercând să îmi perfecţionez execuţia. Iar acum, în ziua marelui meci, era zi de montă.
După primele trei vaci, soarele era deja sus, iar eu luasem decizia, cu orice risc. L-am minţit pe bunicul că mă duc până în casă să beau apă şi am luat-o prin spatele grajdului şi dus am fost. Mi-am prins echipa încă neintrată în focuri şi am jucat şi eu vreo 15 minute, cât m-au lăsat. Dar eram fericit. La întoarcere, mă aşteptam să mă bată bunicul. Şi apoi să mă ocărască zile în şir. Dar el nu a zis nimic. Nici nu se uita la mine. Şi asta a fost o pedeapsă mai cruntă decât bătaia. Nu a vorbit cu mine o săptămână.
Am aflat mai târziu că după ce a terminat cu vacile oamenilor a luat o joardă şi a pornit după mine. A ajuns la crâng chiar când jucam şi eu. Şi când a văzut cât de neîndemânatic loveam în băşica aceea, dar cât de îmbujorat şi de bucuros eram, a hotărât să mă lase în pace. I-a spus bunicii doar atât: "Că se tăvălea el, că se tăvălea mingea, totuna era". Şi a zâmbit.


Otilia Ţeposu
Păpuşa de lut

Am scris de multe ori despre copilăria mea şi nu obosesc niciodată povestind-o. Sunt un om fericit, pentru că pot să mă întorc cu uşurinţă la acele zile şi să mă încălzesc încă la soarele uriaş al verilor de atunci. Mai pot să simt şi acum umbra nucului drag, care mi-a vegheat primele jocuri, iar mirosul crud-amărui al frunzelor lui a umplut deja şi această dimi­neaţă. Am avut norocul şi bucuria să cresc în casa şi curtea bunicii mele, Buna, mama tatălui meu, de­parte de oraş, lângă o pădure bă­trână. Capătul ei nu l-am văzut nici­­când, dar mereu mi l-am ima­ginat ca pe un loc al tuturor po­si­bi­lităţilor. Dincolo de pădurea aceea, totul se putea îm­pli­ni pe măsura do­­rinţelor mele, chiar dacă erau încă nelă­mu­rite. Aşa că pădurea a fost multă vreme prelungirea tainică, secretă, a curţii în care am crescut. Din acest motiv, şi jocu­rile mele (solitare cel mai adesea, fiindcă am fost singură la părinţi, până la şapte ani) erau de cel puţin două categorii. Primele, de care mă plictiseam cam re­pede, erau acelea în care o imi­tam pe Buna în tot ceea ce ve­deam că face de-a lungul unei zile. În colţul meu de joacă încropisem, în mic, din pietre, lemnişoare, frunze şi crengi, un fel de gospodărie ca a Bunei, pe care o imitam până şi în felul în care-şi ţinea degetele când îşi lega bas­maua pe cap. O urmăream pe Buna, fără ca ea să-şi dea seama, îi pândeam mişcările şi-mi do­ream enorm să fiu ca ea. Să mă mişc atât de uşor între toate cele ce alcătuiau gospodăria aceea mare, să ştiu când să fac una şi când alta, cum să aşez ouăle sub cloşcă, cum să frământ pâinea, cum să aranjez lemnele în şiraguri înalte, fără ca acestea să se prăvălească. Mă uimea uşurinţa cu care tăia aluatul în tăiţei subţiri, subţiri, pentru supa de găină de duminică, hotărârea cu care amesteca în căldarea în care făcea dulceţuri şi magiun, grija cu care "împistrea" prăjiturile şi tortele de sărbători, bucuria jucăuşă cu care intra în casă iarna, când aducea de afară hainele spă­late, întărite de ger, ca nişte platoşe uriaşe de frig. Mă străduiam s-o copiez în toate şi mă ima­gi­nam peste ani purtând ca ea o năframă alburie cu picăţele mărunte, legată la spate peste un conci cenuşiu. Dar oricât m-am străduit s-o ur­mez în ceea ce făcea, n-am reuşit pe deplin. De aceea, de la o vreme, după ce-am mai crescut, mi s-au părut mai ciudate, mai interesante, mai de neexplicat şi cu atât mai incitante şi atrăgă­toa­re momentele în care Buna, după ce-şi termi­na treburile din gospodărie, se aşeza pe scău­naşul rezemat de trunchiul bătrân al viei şi privea către pădurea de dincolo de gard.Putea să stea aşa nemişcată multă vreme şi nu puteam înţelege atunci de ce. Ce vedea oare acolo, mă străduiam să înţeleg, ce asculta, ce auzea, în afară de cântecul neobosit al păsărilor?
Ţin minte ziua în care mi-a făcut loc pe scăunel lângă ea. Fără vorbe, fără îndemnuri, în tăcere cuminte şi chiar cu un fel de uimire sfi­oasă, Buna mea, care în alte împrejurări se purta ca un căpitan, m-a învăţat să privesc, să gust, să cunosc frumuseţea pădurii care ne era vecină, a lumii care începea peste gard.
Aşa au început celelalte jocuri din curtea copilăriei mele, acelea în care îmi imaginam ceea ce este dincolo de ceea ce cunoşteam deja, de ceea ce-mi era apropiat, familiar. Vai, cât de colorate au fost şi sunt încă jocurile acestea... Şi cât de bine pot ele să umple golul unor după-amiezi cenuşii!
Târziu, când am început s-o întreb de una şi alta, după ce-am tăcut multă vreme, exact ca ea, am priceput şi mai bine din răspunsurile ei că ceea ce este în mintea mea poate fi mult mai mi­nu­nat şi mai interesant, uneori, decât ceea ce pot vedea. Într-o dimineaţă de vară, pe cărarea care ducea spre pădure, m-am jucat în lutul galben înmuiat de ploaie. Nu ştiu de unde mi-a venit gândul să-mi fac din lut o păpuşă. A ieşit un fel de om în miniatură, nu mai mare de-o palmă, cu mâini, picioare, cap, burtă şi spate. În timp ce-l modelam, ţin minte şi acum, am simţit că fac ceva cu totul nou, ceva deosebit de tot ce trăisem până atunci. Acum ştiu că acela a fost momentul în care m-am desprins, cumva, de curtea bunicii, că am trecut dincolo de pădurea pe care ea o pri­vea tăcută, în amurg, şi că am ajuns în tărâmul visului. Şi pentru că ea m-a învăţat asta, nu pot decât să-i mulţumesc, cu vorbe pe care tot ea mi le-a desluşit, sau cu tăceri al căror tâlc îl va pricepe negreşit. Poate că şi în lumea de dincolo sunt păduri...


Valentin Iacob
Bunicul Iacob şi paradisul

Verile copilăriei mele au avut un avantaj ne­mă­surat: curtea bunicilor era şi curtea casei noas­tre. Şi nu era orice fel de curte: bu­nicul o gân­dise şi o făcuse cu mâna lui, în spatele casei de lângă Mânăs­ti­rea Caşin, din Bucureşti. Era un uni­vers fabulos, o feerie a vieţii la ţară, care înflorea şi creştea acolo, vigu­roasă şi tainică, în plină Capitală. Un colţ de Rai, cotropit de o splendoare săl­batică, încropit cu migală de buni­cul meu. O picătură de Paradis pierdut, despre care n-ai fi ghicit că există dincolo de porţile ace­lei vile din cartierul Domenii, cartierul rezidenţial al Bucureştiului. Căci bunicul meu, Iacob, care fusese inginer silvic, tocmai ieşise la pensie, şi ca să nu se aplatizeze în capcana de asfalt a ora­şului, îşi făcuse grădina aceea mirabilă, grădina co­pilăriei mele, de o diversitate şi luxurianţă ului­toare. O arcă a lui Noe, plină de plante.
Erau acolo rânduri lungi de viţă-de-vie, care copleşeau în întregime grădina, şi de care bunicul se ocupa toată vara - de la legat şi stro­pit, până la făcutul vinului. Şi în vremea asta, îmi explica, pasionat şi răbdător, toată magia aceea a prefacerii boabelor coapte de struguri în licori parfumate şi ameţitoare. Iar bunicul făcea vinuri rare şi nobile - din care îmi dădea să gust şi mie câte puţin, cu porţii ca de împăr­tăşanie. Ţin minte că avea şi un butuc de stru­guri ghiurghiulii - aşa, ca în faimosul cântec al Mariei Tănase. Vinurile bunicului erau făcute dintr-un amestec de soiuri cum n-am mai întâlnit nicăieri, de atunci. O şti­inţă pe care o stăpânea ca un vră­jitor. Bunicul făcea tot felul de minuni din strugurii lui, chiar şi coniac a făcut într-un an, acolo, nu departe de Arcul de Triumf. Dar din toată grădina aceea plină de piersici, caişi şi smo­chini, strecuraţi ca nişte santinele cu frunze, prin vie, un singur pom era cinstit cu adevărat şi era aproape ve­nerat de bunicii mei: un prun renglot.
Renglotul acela fusese primul copac din viaţa mea în care mă că­ţă­rasem. Prima aventură a vieţii me­le, curmată, brusc, de bunica. Nu aveam nici doi ani şi mă căţărasem în pie­­lea goală, până hăt, sus, pe trun­chiul renglotului. Poate că mă ademeniseră fruc­tele lui mari şi zemoase, la care bunicii mă dedul­ciseră deja. Dar, din cine ştie din ce motive ne­cu­nos­cute, înainte de aventură, îmi lepădasem spielhosenul la rădăcina groasă a copacului. Şi bunica, văzân­du-mă mic, gol şi captiv în copac, a ţipat. Iar eu, spe­riat, mi-am dat drumul frumuşel, până jos, ţi­nându-mă strâns de trunchiul renglo­tului cu coaja lui aspră, ca spinarea unui arici. M-am zgâriat tot, dar fără urmări nefaste, mai ales în ceea ce pri­veşte viitorul meu băieţesc. De atunci, renglotul devenise un totem. Ai mei îl ară­tau cu o veneraţie delicată tuturor celor care pă­şeau în Paradisul vegetal al bunicului... Era primul copac în care mă urcasem, primul meu contact cu verticala...
Într-o primăvară timpurie, l-am găsit uscat. Dar chiar şi aşa, cum stătea acolo, în grădina bu­nicilor, înnegrit pe cer ca o amintire veche, tot mai avea ceva din forţa lui sălbatică şi ocrotitoare. În primăvara aia, viaţa mea s-a schimbat. Odată cu ren­glotul, se uscase şi copilăria mea.

Pagini ilustrate cu reproduceri după picturi de HORIA BERNEA, CORNELIU PETRESCU, ILIE BOCA