Amintiri de la Castelul Electric

- Petrecerea a trecut, bucuria continuă -

"Ne întâlnim la Castel!". Am tot zărit acest îndemn încă din plină iarnă gri, scris în culori vii, în metrouri, pe străzi, pe afişe-gigant, ce acopereau clădiri de şapte etaje, ca o promisiune a verii îndepărtate, ca o chemare codată şi misterioasă. Anul trecut, la această che­mare, s-au strâns 200.000 de oameni, pe domeniul castelului Bánffy, din satul clujean Bonţida. Am vrut să aflu ce-i strânge laolaltă aco­lo, ce farmec are acel loc, cum a devenit Electric Castle, printre sutele de festivaluri, un fenomen.

Vechi arcade

Autocarele pleacă şi vin, indiferent de oră, din faţa Sălii Sporturilor "Horia Demian" din Cluj-Na­poca. Cum s-a umplut unul, a demarat. Fluxul este atât de mare, încât la unele ore, poţi face, în loc de 40 de minute, trei ore până la Bonţida. Câmpia Fi­zeşului din Podişul Transilvaniei, e plină de lanuri de floarea-soarelui şi turme de oi. Apoi se zăresc turlele bisericilor din Bonţida şi intri în sat. Curţile oamenilor sunt pline cu corturi, maşini cu numere din toată ţara, centrul aşezării e agitat şi aglomerat. Şuvoiul te duce spre castel. Intri şi încerci să te acomodezi cu acest perimetru uriaş, plin de scene, cu ritmuri ce bubuie din toate părţile, cu o lume atât de pestriţă. Vezi un căruţ dublu, pentru bebeluşi gemeni, şi te întrebi ce caută acolo, apoi înţelegi repede că este un festival al tinereţii, de la 7 luni la 70 de ani, din care fac parte şi puştani exaltaţi, şi bebeluşi cu căşti antifonice pe cap, şi bunici veniţi să înţeleagă ce-i fascinează atât de tare aici pe nepoţi, şi adulţi ce vor să revină pentru câteva ore la sentimentul anilor fără de griji. Pustiu şi devastat de timp, castelul Banfly, construit la 1652, după pla­nurile arhitectului veneţian Agostino Serena, îşi păstrează aura, zilele astea prinde viaţă, odată cu for­­fota din jur, cu miile de oameni ce intră să vadă ex­poziţiile, instalaţiile de artă contemporană orga­ni­zate în încăperile lui. Afară, pe o scenă joasă, aflată în faţa unor vechi arcade, cântă o trupă timişoreană de rock, de care n-ai auzit niciodată, Grave for Sale, dar cântă atât de bine, încât nu te mai dez­li­peşti de acel loc. Este ora patru du­pă-amia­ză, în soarele sfârşitului de iulie, şi te afli pentru prima oară la Electric Castle.

Un mic Babilon

Scena cea mare, pe care concertează sea­ra vedetele, arată uluitor. Orice festival din lume s-ar mândri cu ea. Doi rockeri de 15 ani cântă la patru mâini. Ca un pian trans­parent. Cine ştie să cânte la pian este bine­ve­nit să se aşeze la clape, iar cei tolăniţi pe iar­bă au surpriza să asculte şi să aplaude talente remar­cabile, ce strălucesc pentru zece minute. Undeva, în apro­piere, scena de muzică rap e plină de fervoare, se nasc rime instant, pe ritmuri saca­date, întrecerile între cei ce preiau microfonul sunt susţinute cu mult entuziasm de public. La doi paşi se află cortul în care se pot exersa, sub supra­ve­ghe­rea unui profesor, poziţii de yoga. O mică pădurice arată la ora amiezii ca o încrengătură de hamace atârnate între copaci. Oa­menii stau la umbră, poves­tesc între ei sau mo­ţăie. Un cort te îmbie la jocuri de interior - remmy, "nu te supăra, frate!", pe pa­jişte se joacă volei şi badminton. E coadă la o ca­bină telefonică pe care scrie "Vorbeşte cu Dum­ne­zeu". Stai la rând, ridici re­ceptorul şi un prieten îţi face poză. Iată o gaşcă de liceeni plecaţi pentru pri­ma oară singuri de acasă, iată-i pe străinii veniţi în Transilvania să descopere noi senzaţii, iată domni­ţele ce se gândesc tot anul cum se vor îmbră­ca în fie­ce zi a festivalului şi, odată ajunse acolo, îşi pe­trec timpul făcându-şi poze şi aşteptând comen­tariile pe social media. Iată şi adolescentele venite cu mamele de mână, mame ce au făcut efor­turi serioase ca să arate ca nişte surori mai mari. Orice extra­va­ganţă vestimentară este acceptată şi chiar căutată, băr­ba­ţilor nu prea le pasă cum se îm­bra­că, însă fe­tele vor să fie cât mai sexy, mai provocatoare. Elec­tric Castel se în­scrie în moda ac­tuală, în care muzica e cea care strânge lumea, dar nu audiţia ei contează cel mai mult, ci socia­lizarea. Un festival iubit, simpatizat, un uriaş efort organizatoric, trecut cu brio şi datorită aplicării tehnologiei la zi. Pentru prima oară, la un astfel de eveniment în România, în această vară, s-a făcut o "traducere" simultană a principalelor concerte, în limbajul persoanelor cu deficienţe de auz.

"Cea mai faină zi a anului"

Nico din Bistriţa - "Ştiam că va ploua zilele alea şi venisem pregătită cu pelerină şi cizme de cau­ciuc. Îmi era foame, nu mai mâncasem de dimineaţă şi după ce am stat la o coadă lungă, ca să cumpăr un sandvici, a început ploaia. Toren­ţia­lă! Ca un duş. Dacă m-ai fi vă­zut cum stăteam uitată în ploaie, nu ştiam ce să fac mai întâi, să salvez mân­ca­rea sau să mă echi­pez... Toa­tă lumea fugea să se adă­pos­tească, eu nu ve­deam ni­că­ieri vreun loc, toa­te spaţiile de sub umbrele erau pline-ochi. Mi-am pus pelerina, ciz­mele, apoi am luat sand­viciul ce mustea de apă. În loc să mă enervez, râ­deam. N-am mai trăit o bucu­rie aşa de curată din anii copilăriei". Nico crede că festivalul de la Bonţida se măreşte, evo­luează constant. "Cel mai mult îmi place momentul acela de pauză dintre concertele de la scena mare. Aşteptarea. Oamenii ăia cu care îţi zâmbeşti şi te împrieteneşti din priviri. Mergi la festival pentru muzică, dar şi pentru atmosferă. Aşteptarea asta-mi creează aşa, un sentiment, o emoţie, ce nu poate fi povestită, ci trăită".
David Mircea avusese un început de an greu, cu o tragedie în familie şi o despărţire dificilă. Îşi aminteşte cum, în prima zi a sa la Bonţida, se re­zemase de literele E şi C de pe micul dâmb din faţa castelului şi privea de acolo întregul domeniu. Vre­mea părea în tranziţie, încă dogorea soarele, dar adia vântul şi nori mari apăreau la orizont, ploaia părea inevitabilă. A simţit atunci cum i se ia o piatră de pe inimă, a simţit că a sosit momentul schimbării, după acea primă jumătate cenuşie a anului, că de acum înainte, lucrurile vor mer­ge bine. De atunci, calendarul fiecărui an se învârte în jurul festivalului. Când are impresia că presiunea-i prea mare, că îl copleşesc grijile, se gândeşte că au mai rămas doar câteva luni până la o nouă ediţie, şi as­ta-l relaxează. "Domeniul ăsta al IT-ului, în care lucrez şi care are centrul puterii la Cluj, poate fi foarte stresant. Ce-mi place cel mai mult la Electric Castle e că aici mă pot deconecta cu adevărat, dispar grijile, problemele zilei de mâi­ne. Uite, am telefonul aproape des­cărcat şi nu vreau să-l încarc. Văd în jur toată lumea cu ochii-n telefoane, eu nu vreau să mai ştiu nimic din afară, vreau să fiu eu cu festivalul. Nu merg pentru muzică neapărat, ci pentru atmosfera festi­va­lului. Pentru mine, suma celor cinci zile de Elec­tric Castle înseamnă cea mai lungă şi mai faină zi a anu­lui. Îmi place să merg la petrecerile cu DJ, afară-i cald, am o bere rece-n mână şi fre­do­nez refrene pe care le ştiu, îmi amin­tesc când le-am ascul­tat mai demult, îmi trezesc amintiri. Mă bucur să văd voluntari ce fac curat, voluntari cu tricouri anitidrog, pentru că nu-i deloc fain să vii aici şi să dai peste cineva făcut clă­tită, care nu ştie pe ce lume e. Festivalul capătă prestanţă inter­na­ţională, pentru că numele ar­tiştilor ce vin aici sunt tot mai celebre. Logistica e din ce în ce mai bună, transport, condiţii sanitare. Si­gur, se aud şi nemulţumiri, dar dacă te vei uita, prin luna no­iembrie, la brăţara pe care poate o mai ai la mână, decolorată, cu scrisul decojit, îţi vor veni în minte amintirile faine, momentele frumoase trăite aici".
Nicole vine din Bucu­reşti pentru a cincea oară con­secutiv la Bonţida. Îşi amin­­teşte cum, prima oară, tot perimetrul festi­valului era inundat, peste tot apa îţi ajun­gea până aproape de ge­nunchi, însă lumea continua să vină, să facă haz de necaz, să se simtă bine. "N-am auzit pe unul care să zică: gata, m-am săturat, nu mai vin aici vreodată." Ni­cole merge şi la celelalte festivaluri uriaşe ale verii, Ne­versea, pe malul mării, şi Untold, în centrul Clu­jului, însă Electric Castle este de departe fes­tivalul ei de suflet. "Nu este doar un festival, este o comu­nitate, este o întreagă expe­rien­ţă, este un festival care a crescut organic, cu muzică elec­tronică, rock şi underground, este dovada că mu­zica este lim­ba­jul universal care ne conectează şi care ne aduce pe aceeaşi frecvenţă. De departe, aici am găsit cel mai frumos şi civilizat public pe care l-am întâl­nit  la vreun festival. Festivalul reu­şeşte îmbinarea perfectă între două concepte din două lumi diferite, locul istoric uitat şi societatea urbană tânără. Punctul culminant pentru mine a fost concertul Florence+The Machine. Piele de găină şi lacrimi în ochi, pe durata întregului con­cert. Erau lacrimi de fericire şi de euforie, că mă aflam acolo şi că simteam energia şi emoţia pe care o transmiteau".

*

"Uite, mamă, o lună sângerie", spune un bă­ieţel de 8-9 ani, american. Pe geamul autocarului ce duce la Cluj după miezul nopţii, priveliştea e în­tr-adevăr spectaculoasă: luna roşie tocmai s-a ri­dicat peste sat, laserele de la scena mare se duelează pe cer, roata mare e şi ea plină de lumini colorate. Ultima noapte de distracţii s-a terminat. O fată se întoarce spre prietenii ei ce stau tăcuţi: "Ce ziceţi, când ne luăm bilete pentru la anul?".