Dar nu un foc domol, aprins iarna în sobă, ci un vulcan din care se revarsă neîntrerupt o iubire clocotitoare. I-am întâlnit de-a lungul vieții pe aproape toți marii duhovnici ai neamului nostru, dar nu cred că am simțit vreodată o dragoste mai năprasnică decât alături de părintele Valerian. "Să știi că ne cunoaștem de la întemeierea lumii!", mi-a spus din prima clipă, în timp ce mă îmbrățișa strâns, topindu-mi orice reținere. Aproape că nu are trup. E atât de slab, încât iei în brațe o alcătuire de piele și oase și te miri de viața care țâșnește din ele. Te uimesc râsul sprințar, copilăros, iuțimea mișcărilor, vioiciunea privirii și lipsa oricărui strat de rugină, care acoperă, la oamenii obișnuiți, trupul, iar la unii chiar spiritul, odată cu trecerea anilor. Pe părintele Valerian timpul nu l-a atins, pentru că a trăit mereu în marginea veșniciei. "Sunt pe lumea asta de nouăzeci de ani fără unu, dar mă simt de șaptesprezece!", mi-a spus râzând și m-a prins de mână de parcă i-aș fi fost prieten de-o viață.
Părintele Valerian Grecu este călugăr dintotdeauna, dar nu a apucat să stea prea mult în mânăstire. O bună parte a dictaturii comuniste și-a petrecut-o prin temnițe. E din soiul acela neînduplecat, care nu a putut îngenunchea în niciun fel în fața bolșevicilor. Singurul stăpân de care știe și în fața căruia se pleacă până la pământ este Hristos. De aceea, în fața politrucilor și a securiștilor a spus tot timpul ceea ce a gândit și a pus mereu în practică ceea ce a crezut, indiferent de consecințe. Fiu duhovnicesc al părintelui Ioan Iovan, marele duhovnic al mânăstirilor Vladimirești și Recea, a pribegit alături de el prin țară și prin pușcării - Gherla, Aiud, Poarta Albă, Râmnicu Sărat, Balta Mare, Periprava. Îi e greu să socotească anii de temniță, pentru că îi consideră un dar. Pentru părintele Valerian, suferința în numele lui Hristos a fost un dar de neprețuit. Un dar care l-a dus la iubire, o iubire despre care îmi e greu să scriu, pentru că e anevoie de prins în cuvinte. Ca să o pătrundeți, ar trebui să îl întâlniți. Sau măcar să îi cunoașteți viața...
Mânăstirea din vis
Avea 17 ani când pleca pe jos, patruzeci de kilometri dus și alți patruzeci întors, fără să mănânce, pentru ca să se poată împărtăși. Atât era drumul din satul său, Corod, și până la Mânăstirea Vladimirești de lângă Galați. Obștea aceea de 300 de fecioare, pierdută în imensitatea câmpiei și învelită în lumina lui Dumnezeu, a fost steaua polară a adolescenței lui, nordul după care își potrivea bătăile inimii. Un loc sfânt, descoperit prin vedenie dumnezeiască. "Vladimireștiul a fost un miracol dumnezeiesc", spune părintele Valerian, apăsând pe fiecare cuvânt, pentru că fără această mânăstire, el nu ar fi fost ceea ce este acum.
Mânăstirea a început cu un vis pe care Lica, maica Veronica de mai târziu, l-a avut pe când era doar o copilă. Era orfană, trăia amărâtă, într-un grajd, unde o ținea închisă unchiul ei. Era iarnă, frig, a adormit și a visat cum din cer se cobora o bisericuță mică, care nu-și găsea un loc pe pământ. Și-atunci, ea și-a întins mânuța și a spus: "Coboară, Doamne, aici!", iar bisericuța i s-a așezat în palmă. Au trecut anii, era deja adolescentă, când a avut o vedenie, pe 22 octombrie 1937, în timp ce muncea pe câmp - Mântuitorul i s-a arătat aevea, plin de lumină, și i-a spus: "Aici va fi altarul meu, în cinstea Maicii Mele! O mânăstire cu o obște numai de fecioare!". Și când a spus asta, din mâna sfântă a Domnului a ieșit o flacără care a străpuns pământul. Apoi Iisus a dispărut. Maica Veronica a făcut așa cum i-a spus Hristos. Împreună cu câteva copile, s-au mutat într-un bordei săpat în pământ, și cu mâinile lor crude au frământat cărămizi și au ridicat o biserică, exact așa cum o visase în copilărie, în locul în care flacăra a ieșit din mâna sfântă a lui Hristos. Vestea despre lucrarea celor 300 de fecioare s-a răspândit ca fulgerul în întreaga țară. Cu miile veneau pelerinii la mânăstire, uneori câte douăzeci, treizeci de mii! Printre ei era și părintele Valerian. "La Vladimirești, prin rugăciunile părintelui Ioan Iovan, ale părintelui Arsenie Boca și ale Maicii Veronica demonizații erau aduși în lanțuri și se izbăveau, muții prindeau glas, surzii începeau să audă, iar paralizații se ridicau de jos. Mii de oameni își schimbau acolo viața, ceea ce era mai important decât tămăduirile miraculoase de boli, pentru că dintr-o boală poți să ieși vindecat și să te apuci mai apoi de păcate, dar dacă ți se vindecă sufletul nu te mai întorci la viața de dinainte. La Vladimirești, bețivii se lăsau de pahar, fumătorii de țigară, curvarii de patima lor. Printre miile de oameni care și-au schimbat viața acolo mă număr și eu. Am fost și eu la mânăstire și nu o dată, ci de patruzecișișapte de ori, totdeauna pe jos! Simțeam că e loc sfânt!"
Născut a doua oară
Mânăstirea Vladimirești nu ar fi ajuns un loc de pelerinaj, fără doi mari sfinți ai neamului nostru - părintele Arsenie Boca și părintele Ioan Iovan. La începuturile mânăstirii, maica Veronica l-a căutat pe părintele Arsenie Boca și l-a rugat "Dați-ne un preot că se închide cerul!". Iar sfântul Ardealului i-a răspuns: "Măicuță, o să îți dau un munte, dar mai așteaptă să crească". "Muntele" era părintele Ioan Iovan, care la vremea dialogului își făcea studiile de teologie. După absolvire, a fost trimis de părintele Arsenie la Vladimirești, iar mulțimile au luat foc. Cei doi vor lucra mereu împreună.
"În 1949, m-am nimerit la Vladimirești când slujeau Prea Sfințitul Nicolae Popovici, părintele Ioan Iovan și părintele Arsenie Boca. Aveam un mare dor și, în mulțimea aceea, strânsă în fața lor, am strigat și eu: «Părinților, vreau să vă întreb ceva!» Părintele Ioan Iovan s-a uitat la mine și, fără să apuc să îi zic ce vreau, mi-a cunoscut gândul și mi-a spus direct: «Te duci și te călugărești la Mânăstirea Sihastru, unde m-am călugărit eu!», Atunci mi-am zis în sine: «Ăsta-i un om mare! Aici e mâna lui Dumnezeu!». Dacă toată lumea ar spune că la Vladimirești nu a fost lucrarea lui Dumnezeu, eu voi fi singurul care voi spune că a fost! Atunci, la 17 ani, m-am născut a doua oară, am devenit un alt om. Simțeam că nu mai trăiesc pe pământ! La Vladimirești m-am trezit la realitate și am putut să îmi iau viața după Hristos. Și, din clipa aceea, nu am mai avut liniște. Nu mai puteam sta în lume, gândul meu era numai la mânăstire, dar când i-am spus mamei că plec la călugărie, mi-a zis atât: «Ce să cauți acolo? Să meargă ăi de sunt șapte frați la părinți!». Era ca o sabie mama, așa că, până la urmă, am fugit fără să îi spun. S-a întâmplat de Nașterea Maicii Domnului, în anul 1950. M-am dus, așa cum mi-a spus părintele Ioan Iovan, direct la Mânăstirea Sihastru, care era foarte strâns legată de Vladimirești. Nu am stat să merg înainte, să cercetez cum e sau să vizitez alte mânăstiri. Am mers direct! Și să știți că am iubit călugăria, ca nimic altceva. Astăzi, pot să vă spun că, dacă ar fi să mă nasc de încă șapte ori, tot călugăr m-aș face."
În vremuri normale, părintele Valerian și-ar fi dus anii, egali și sfinți, în Mânăstirea Sihastru. Ar fi ajuns poate preot, apoi un duhovnic încercat, cu mii de ucenici. Dar vremurile prin care și-a croit viața au fost aspre. Vremuri de durere și prigoană. Iar el a răspuns cu o inimă bravă. Când mai multe călugărițe de la Mânăstirea Vladimirești au fost arestate, toți călugării de la Sihastru au mers să protesteze. Erau patruzeci, iar Securitatea i-a ridicat până la unul, în noaptea zilei de 25 martie 1955. Pentru părintele Valerian Grecu asta a fost cea mai dură lovitură. Nu torturile, nu foamea, nu umilințele din nesfârșitele temnițe. Cea mai mare durere a fost despărțirea de ceilalți călugări. "Nu m-am mai putut găsi cu frații mei. Comuniștii m-au rupt de tot ce am iubit mai mult: frățietatea, călugăria, chipul ăsta îngeresc." În mânăstire nu avea să se mai reîntoarcă niciodată. Au urmat ani grei de închisoare. Primii nouă i s-au scurs până la decretul de amnistiere din 1964. Ani de chinuri, dar și de bucurii. Despre marile minuni săvârșite de Hristos cu el în închisoare, părintele Valerian vorbește cu sfială. Pentru că, spune el, "Noi oamenii totdeauna umblăm după minuni, dar cea mai mare minune este atunci când ne schimbăm viața și suntem alții. Dumnezeu vrea minuni de la noi, nu să îi cerem Lui să facă miracole." Cu toată reținerea, mi-a istorisit două clipe de foc, în care harul l-a ținut în viață. Altminteri, ar fi fost astăzi pe cealaltă lume, așa cum și-au dorit călăii lui.
Două minuni
"În 1962 ne aflam în Delta Dunării, la Periprava. Era de Sfinții Trei Ierarhi, pe 30 ianuarie, un ger cumplit. Nu știu câte grade erau, că nu aveam termometre în închisoare, dar dacă aruncai apa cu gamela de sus până jos, se prefăcea în zăpadă. Și, pe frigul acela, ei ne-au scos la tăiat de stuf într-un ghiol. Stuful era în mijloc, înconjurat de jur împrejur de apă înghețată. Eram împreună cu părintele Ilie Lăcătușu, cel care a fost descoperit neputrezit, cu părintele Iustin Pârvu, cu părintele Gheorghe Calciu și cu alții. Gardienii ne-au ordonat să intrăm în ghiol, spărgând gheața de la mal. Ar fi trebuit să lucrăm toată ziua prin apă până la brâu. Noi am refuzat! Cum să intri în apă pe gerul ăla?! Dar nu am avut de ales. Ori intram, ori ne împușcau, pentru că, oricum, eram închiși pentru exterminare. Așa că, până la urmă, am intrat, am spart gheața, apoi am înaintat prin apa până la glezne, apoi până la brâu. Dar a dat Dumnezeu de nu am simțit nimic. Nici măcar nu îmi mai simțeam trupul. Cred că dacă îmi tăia ceva din mine, nu simțeam nicio durere. Așa am lucrat până ce ne-am făcut norma, iar când am ieșit din ghiol, s-a întâmplat o mare minune. Harul s-a revărsat în sufletele noastre și o căldură ne-a învăluit de parcă afară ar fi fost 30 de grade! Gardienii se uitau la noi cu gura căscată, că ieșeau aburi din noi! Hainele s-au uscat pe noi și niciunul nu a avut nimic! Nici măcar nu am tușit! Îmi e și greu să vă spun în cuvinte ce s-a petrecut atunci. De bucurie, nu am mâncat nimic în ziua aia. Vă puteți da seama că a fost Dumnezeu cu noi? El ne-a întărit în suferință, pentru că, să știți, nu am fost noi cei care am suferit. În fruntea bătăliei noastre au fost Mântuitorul, Maica Domnului și toți sfinții. De aceea eu nu regret ce s-a întâmplat în închisoare. Aș vrea să mai fac acum o baie în gheața de atunci!
O altă minune a făcut Dumnezeu cu mine în colonia de la Giurgeni, unde eram cam două mii de deținuți. S-a întâmplat tot iarna, lucram la dig, dar, pentru că ninsese mult de tot, nu ne-au mai scos la muncă. Rămași în închisoare, eu cu un alt deținut, Mihai Rădulescu, ne-am rugat într-un colț al celulei și am fost prinși. Gardienii ne-au scos în curte, dezbrăcați în pielea goală și ne-au ordonat să ne lungim pe zăpadă. Am făcut tot ce ne-au spus, deși mi-era un frig de nu mai puteam. Am început să mă rog cu rugăciunea lui Iisus și m-am rugat și cu cuvintele mele așa: «Doamne, dacă tu exiști, fă o minune și scapă-ne!» Din adânc am strigat către El, așa cum scrie în Psaltire, că să știți că Dumnezeu nu vrea bolboroseli multe, ci un gând curat. Un gând curat face cât zece mii de acatiste. Eu simt în inimă focul ăsta și de aceea vă spun. Și am stat, așa, goi pe zăpadă, până s-a topit tot omătul de sub noi, de ieșeau aburi din pământ, din cauza căldurii din trupurile noastre. Apoi călăii ne-au dus înapoi în dormitor, dar, vă spun, nici măcar nu am tușit după pedeapsa asta."
Călător prin lume
După amnistierea tuturor deținuților politici, părintele Valerian ar fi vrut să se întoarcă în mânăstire, la fel ca și duhovnicul său, părintele Ioan Iovan. Dar Partidul nu putea permite renașterea Vladimireștiului, așa că i-a interzis părintelui Ioan să se mai închinovieze, cum a făcut, de altfel, și cu părintele Arsenie Boca. Cei doi stâlpi de foc ai monahismului nostru au rămas pribegi prin lume. Părintele Valerian le-a împărtășit soarta și a rămas lipit, trup și suflet, alături de părintele Ioan Iovan. Mergeau împreună și le cercetau pe maicile alungate din mânăstiri, le îmbărbătau, apoi părintele Ioan le împărtășea și plecau mai departe. În pofida presiunilor Securității, părintele Valerian nu și-a renegat niciodată călugăria. Îmbrăcat mereu în dulamă și rasă, a fost condamnat în repetate rânduri, chiar și în vremea lui Nicolae Ceaușescu. "Port ilegal de uniformă monahală", dădeau verdictul judecătorii și îl trimiteau câte doi ani în închisori, împreună cu deținuții de drept comun, pentru că România nu mai avea voie să aibă deținuți politici. La un moment dat, a socotit că e momentul să se oprească. Anii se strânseseră peste el, prigoana nu dădea semne că se va sfârși vreodată. A vrut să plece la părintele Cleopa, să se închinovieze în secret. Ar fi fost doar taina lor. Înainte de a pleca spre Sihăstria, a mers însă la părintele Arsenie Boca să ceară sfat, dar sfântul Ardealului i-a așezat pe umeri o cruce grea. "Oamenii aleargă astăzi unde sunt apele limpezi, acolo unde văd că se pot oglindi. Din nenorocire, în vremurile noastre, mânăstirile sunt iazuri stătute. Nu vei intra în mânăstire, vei fi o apă mergătoare, călător prin lume. Vei fi trâmbița mea și a părintelui Ioan Iovan". Răspunsul l-a năucit. La vremea aceea, nu a înțeles ceea ce părintele Arsenie dorea de la el, dar a ascultat și a făcut ceea ce făcuse mereu - a trăit în satul său, ascuns într-o chilie micuță, de lut, pe care și-a ridicat-o cu mâinile lui, muncind pe unde apuca, pentru o bucată de pâine. Le-a întărit pe maicile alungate din Vladimirești cu sfaturi, a alergat ori de câte ori una dintre ele se clătina în furtuna lumii. Dacă ele s-au întors în mânăstire după 1990, asta se datorează și slujirii lui, discrete, de monah alb cu haină neagră. Puterea profetică a părintelui Arsenie Boca a înțeles-o abia în ultimii ani, când a început să fie chemat peste tot să vorbească. Din bisericile orașelor și până în schiturile din vârfurile munților, de la tineri arși de întrebări și până la pustnici încercați în meșteșugul rugăciunii, toți se regăsesc în cuvintele și dragostea lui de foc. E o apă limpede și mergătoare, din care se adapă toți credincioșii, așa cum i-a profețit sfântul Ardealului.
"Dacă stăteam în mânăstire și nu în temniță, putea să îmi crească barba până la tălpi degeaba"
- Părinte Valerian, aș vrea ca, la sfârșitul întâlnirii noastre, să îmi vorbiți despre cum putem purta durerile acestei lumi fără să ne clătinăm. Sfinția voastră ați trecut prin prigoană, dar nu v-ați pierdut nici credința, nici bucuria. Cum ați făcut?
- Niciodată nu trebuie să ne temem de jertfă și de dureri, că Dumnezeu ne întărește să le purtăm. Să știți că pe mine suferința m-a călit și m-a îndumnezeit. Dacă stăteam în mânăstire și nu în temniță, putea să îmi crească barba până la tălpi degeaba. Dacă nu treceam prin focul ăla, nu primeam nici focul iubirii care arde acum în sufletul meu. Acei călăi mi-au completat toate lipsurile. M-au călit, m-au îndumnezeit! Astăzi mă bucur că temnița mi-a dat prilejul să am astfel de bucurii duhovnicești, pe care lumea asta nu le simte. De aceea, nu pot să condamn pe nimeni pentru pătimirile mele. Biserica a triumfat mereu atunci când a fost prigonită. Ea s-a clădit pe osemintele martirilor. Torționarii le-au ucis mărturisitorilor trupurile, dar le-au trimis sufletele direct în cer. Ei ne-au băgat în închisoare să ne scoată din cap credința, dar s-a întâmplat invers. Eu am ieșit din închisoare mai lucid decât am intrat. Îmi pare rău doar că nu am murit acolo și că nu sunt astăzi la Domnul, alături de frații mei din temniță, care nu au mai văzut lumina zilei și au plecat la cer, ca martiri. Nu am nimic bun în inimă, chiar îmi doresc să vină peste mine o prigoană să mă pot curăți, că nu vreau să mor așa. Pentru că, după ce m-am eliberat, s-a mai pus praful pe haina asta a mea călugărească. E ca și cum ai intra cu o haină albă în mină - se așterne peste ea praful negru de cărbune. De aceea, mă rog și mă cutremur mereu la gândul că ei au murit pentru Hristos, iar eu trăiesc. Și-l întreb pe Dumnezeu de ce nu sunt și eu cu ei, acolo, în cer... Că dorința să mor pentru Hristos am avut, să știți... Pentru mine, închisoarea a fost atât de ușoară, pentru că am primit-o cu toată dragostea, ca pe un balsam pentru suflet. Am avut și clătinări, uneori m-am întrebat dacă nu sufăr degeaba, dar am înțeles, cu timpul, rostul suferinței. Astăzi este în țară o atmosferă de mare secetă spirituală. Noi toți trăim într-o lume moartă, ca niște moluște. Din pricina noastră, a slujitorilor Domnului, s-a răcit credința poporului. Creștinul aleargă, caută hrană duhovnicească, și dacă noi, slujitorii lui Hristos, am fi oglinzi și ferestre spre lumina lui Dumnezeu, el s-ar putea adăpa. Dar dacă el aleargă către noi și nu găsește o apă vie, atunci pleacă... și mă doare inima!"
La plecare, părintele Valerian m-a strâns tare în brațe. Într-un fel straniu toate grijile, supărările, micile mizerii ale vieții s-au dus. Stai lângă el, ca într-o baie de lumină și te bucuri de frumusețea lui Dumnezeu. Când ne-am despărțit, mi-a spus cu lacrimi în ochi: "Eu mi-am băgat adânc în sufletul meu dragostea și chipul dumneavoastră, iar de acolo nu vă mai scoate nici chirurgul!". Cred că asta este taina lui. A trăit toată viața doar pentru Dumnezeu și frații săi. Din el nu a mai rămas nimic, doar dragostea lui Hristos în care s-a întâmplat să mă oglindesc și eu. Părintele Arsenie Boca avea dreptate. Oamenii caută ape limpezi, iar părintele Valerian Grecu e un izvor.