Părintele Teofan Mada este conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii "Aurel Vlaicu" din Arad şi vicar eparhial la Arhiepiscopia Aradului. De slujit, slujeşte în Catedrala Ortodoxă din Arad sau la Mânăstirea Hodoş-Bodrog, dar, cel mai ades, în bisericuţele aproape goale, din parohiile cele mai sărace din Episcopia Aradului. Nu-i place să vorbească despre asta. Dar oamenii ştiu şi-l aşteaptă peste tot cu drag, fie la Sfânta Liturghie, fie pe străzile înnoroiate ale satelor arădene, ducând ajutoare celor nevoiaşi, fie în sălile de conferinţe, alături de personalităţi de prim rang, din toate colţurile Pământului. Ascultându-l, intri direct într-o poveste fascinantă, ce te îndeamnă să descoperi, ulterior, nebănuite lumi interioare. Cu smerenia unei moşteniri de care suntem, fiecare dintre noi, direct răspunzători.
"Şansa de a-l cunoaşte pe părintele Cleopa a fost o experienţă a eternităţii"
Catedrala ortodoxă din Arad
S-a întâmplat ca părintele Mada să meargă foarte des la Mânăstirea Sihăstria, ceea ce i-a înlesnit şi cunoaşterea altor mari duhovnici: părintele Paisie Olaru, părintele Constantin Galeriu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Dumitru Stăniloae, şi l-a făcut şi să îndrăgească mânăstirile vechi, încărcate de istorie. "De fiecare dată când văd pietre roase de paşi, de milenii, simt o chemare extraordinară de aducere aminte a celor ce au fost înaintea noastră. Îmi spun că nu poţi să fii superficial când prin aceste locuri au păşit atâtea generaţii. Cred că asta este ceea ce face şi biserica ortodoxă: are o dimensiune liturgică prin excelenţă, dar şi capacitatea de aducere aminte a memoriei mântuirii".
"E o fascinaţie extraordinară întâlnirea cu Iisus!"
De Bobotează, în parohia satului Cintei
Au urmat alte şi alte cursuri de teologie şi filozofie, în Germania, Regatul Unit al Marii Britanii şi Grecia. "În străinătate, am avut numeroase ocazii de a mă autoanaliza. În Anglia, de exemplu, a fost acceptarea interioară, că am câte ceva de învăţat şi de la un anglican, că, deşi ortodox, eu nu le ştiu pe toate, iar în Grecia, mi-am descoperit intuiţia şi am început să scriu. După toate aceste experienţe, am ajuns să simt iubirea Lui Dumnezeu, şi aşa am reuşit să merg înainte. Numai când iubeşti poţi să mergi înainte!
La întoarcerea în ţară, Dumnezeu m-a surprins din nou. Mi-am dat seama că nu mă pot retrage în sihăstrie, cum visam la început, pentru că mă preocupă să ating nevoia şi inima celuilalt. E sfâşietor să vezi un om care se confruntă cu probleme vitale şi să nu poţi să-l ajuţi. Mă doare când nu-i pot ajuta pe oameni aşa cum aş vrea. Trebuie să ne străduim, totuşi, să ajutăm atât cât putem, chiar dacă nu putem rezolva toate lipsurile şi toate golurile din lume".
"Ar fi bine ca noi, preoţii, să fim prezenţi mai mult între cei suferinzi, căci acolo ne vrea Dumnezeu"
Slujba de pomenire a făuritorilor Marii Uniri
- Drumul adevărat al creştinului, nu numai în sărbători, ci şi zilnic, este în urcuş: trebuie trecut de culmea egoismului, nu trebuie să alunecăm în prăpăstiile lumescului şi consumismului. A face caritate este un mod de a fi evanghelic şi ortodox. Avem nevoie să învăţăm că eroismul, chiar pastoral, se află în dăruire şi jertfă, tăria se află în a avea milă, înţelepciunea se află în blândeţe. Dăruirea, milostenia şi blândeţea sunt virtuţi care dau împlinire tuturor lucrurilor în viaţă. Toţi trebuie să fim conştienţi că adevărata credinţă creştină se "joacă" pe terenul deschis al vieţii, împărtăşite cu ceilalţi; fiecare persoană, familia şi parohia ortodoxă, trebuie să săvârşească miracolul unei vieţi comunitare pentru întreaga societate. Când eşti instrumentul iubirii lui Dumnezeu şi când te atinge această iubire, nu poţi rămâne la distanţă de celălalt. Ar fi bine ca noi, preoţii, să fim prezenţi mai mult între cei suferinzi, căci acolo ne vrea Dumnezeu. Doar aşa reuşeşti să nu te plafonezi, înţelegând, ca preot, că, doar atâta timp cât epitrahilul e lucrător şi atâta timp cât atingi oamenii în inimile lor, ai satisfacţie şi bucurie.
- Părinte Mada, folosiţi în mod frecvent reţelele de socializare. Sunt acestea doar un mijloc de informare sau un alt mod de a scoate biserica dintre ziduri şi a o duce, fie şi pe această cale, în viaţa reală a credincioşilor?
Noile tehnologii au deschis calea pentru dialog între oameni din diferite ţări, culturi şi religii, ne permit să ne întâlnim şi să ne cunoaştem reciproc tradiţiile şi valorile. Dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de cei care caută să fie pur şi simplu consumatori, într-o piaţă de posibilităţi nediferenţiate, unde experienţa subiectivă înlocuieşte adevărul. Tinerii credincioşi trebuie încurajaţi să ducă în lumea digitală mărturia despre credinţa lor, să introducă în acest nou mediu de comunicare valorile pe care se întemeiază vieţile noastre de creştini ortodocşi.
"Biserica este casa cu uşile mereu deschise"
Cu elevi arădeni, la biserica din Ioneşti
- Lumea de astăzi are nevoie de creştini care să facă vizibilă oamenilor milostivirea lui Dumnezeu, duioşia Sa faţă de orice creatură. Ştim cu toţii că această criză a societăţii contemporane, pe care o trăim, este profundă. Noi, preoţii, suntem chemaţi să avem curajul de a merge împotriva curentului, de a folosi o pastoraţie dinamică care să folosească limbajul iubirii, format din gesturi şi din atitudini practice, chiar mai înainte de cuvinte. Acest dinamism face parte din marea misiune a lui Hristos, de a aduce omenirii iubirea Tatălui. Iar Biserica este în interiorul acestei mişcări, fiecare creştin este chemat să meargă în întâmpinarea celorlalţi, să dialogheze şi să folosească un limbaj propice, vrednic de Dumnezeu, cu aceia care nu gândesc asemenea nouă, cu aceia care au o altă credinţă sau care nu au credinţă. Putem merge în întâmpinarea tuturor, fără frică şi fără a renunţa la apartenenţa noastră. Biserica este casa în care uşile sunt mereu deschise nu numai pentru ca fiecare să poată găsi primire în ea, ci şi pentru ca noi să putem ieşi spre lume, ca să ducem această iubire şi această nădejde tuturor.
"Copilăria la sat a fost o universitate a inimii"
Un dar din dar pe uliţele satelor arădene
- Copilului şi tânărului de astăzi le lipseşte cel mai mult dialogul. Trebuie să le oferim mai mult timp, să-i ascultăm, să dialogăm cu ei. Mai ales să împărtăşim cu ei bucuria, discuţia, pelerinajul. Trebuie să-i integrăm în dimensiunea comunitară a vieţii de zi cu zi. Tinerii trebuie învăţaţi să înţeleagă dimensiunea reală a creştinismului, a unei sărbători, trebuie ajutaţi să se integreze în anumite programe în care ei înşişi să se simtă implicaţi. Să le dăm şansa să se simtă folositori, importanţi, să le dăm spaţiu, o misiune, sarcini. Şi mai trebuie să-i învăţăm ceva pe tineri, pe copii: să înţeleagă că fiecare moment al vieţii noastre este definitiv şi fiecare faptă este încărcată de veşnicie, că răspunsul pe care îl dăm astăzi, aici şi acum lui Dumnezeu are incidenţă asupra viitorului nostru.
- Cum a arătat propria dvs. copilărie, părinte?
- Am avut şansa de a trăi o copilărie luminoasă şi bucuroasă. Am iubit foarte mult viaţa pe care am dus-o acolo, în satul acela din judeţul Bihor, înainte de 1989, când prieteniile erau prietenii, joaca era joacă, era o comuniune deplină. Foarte multe valenţe, importante ulterior în viaţa mea, au început atunci şi mi-au rămas în suflet. Acolo am învăţat să iubesc şi ce am început să iubesc atunci continui să iubesc şi azi. În plus, oriunde am umblat în lume, mi-a plăcut să păşesc în astfel de zone, departe de vacarmul urban. Pentru mine, copilăria la sat a fost o universitate a inimii. Trăiam bucuria jocului, dar mi-era foarte bine când mă regăseam singur.
- Eraţi singuratic?
- Nu, nu eram nici singuratic, nici contemplativ. Nu am avut niciodată probleme de adaptare, de nesiguranţă, de psihologie. Pentru mine, a fi singur nu a însemnat niciodată o angoasă, iar mai târziu a devenit chiar o binecuvântare.
"Bătaie de şoaptă la uşa lui Dumnezeu"
În mijlocul elevilor, la început de an şcolar
- E o şansă a creştinilor adevăraţi aceea de a nu se teme de singurătate?
- Da. Asta e marea binecuvântare a unui creştin adevărat: să nu aibă probleme psihologice, să nu ajungă cu traume foarte mari. Din păcate, lumea de azi are foarte multe fărâmiţări interioare, foarte multe contradicţii sufleteşti, multe nelinişti. Paradoxul lumii contemporane e că, dincolo de civilizaţie şi de tehnologiile care avansează, de o oarecare siguranţă economică, natura umană e fragilă şi, la mici încercări, la mici obstacole, are nevoie repede de consiliere. Dar, în creştinism, se întâmplă să ajungi la o maturitate la care tu stai singur pe picioare. Pentru asta, însă, e nevoie de spovedanie şi, desigur, de un duhovnic bun. Eu cred că un duhovnic bun nu e cel care se bucură când vine multă lume la el, ci acela care-i face pe oameni să stea pe picioarele lor, să meargă ei singuri înainte. Pentru că un duhovnic nu este un îndrumător al cuvântului, ci spre Cuvânt, spre Fiul lui Dumnezeu. Iar statornicia în bine, statornicia în har înseamnă o permanentă căutare, bătaie de şoaptă la uşa lui Dumnezeu. Trebuie să ceri har, altfel cazi. Dar asta nu se poate face decât cu rugăciune multă, cu post şi, repet, cu sprijinul discret al unui duhovnic.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
