Părintele Teofan Mada este conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității "Aurel Vlaicu" din Arad și vicar eparhial la Arhiepiscopia Aradului. De slujit, slujește în Catedrala Ortodoxă din Arad sau la Mânăstirea Hodoș-Bodrog, dar, cel mai ades, în bisericuțele aproape goale, din parohiile cele mai sărace din Episcopia Aradului. Nu-i place să vorbească despre asta. Dar oamenii știu și-l așteaptă peste tot cu drag, fie la Sfânta Liturghie, fie pe străzile înnoroiate ale satelor arădene, ducând ajutoare celor nevoiași, fie în sălile de conferințe, alături de personalități de prim rang, din toate colțurile Pământului. Ascultându-l, intri direct într-o poveste fascinantă, ce te îndeamnă să descoperi, ulterior, nebănuite lumi interioare. Cu smerenia unei moșteniri de care suntem, fiecare dintre noi, direct răspunzători.
"Șansa de a-l cunoaște pe părintele Cleopa a fost o experiență a eternității"
Drumul spre monahism nu a fost o primă alegere pentru părintele Mada, dar a căutat, încă de tânăr, modele demne de urmat. Așa s-a întâmplat să afle, într-una din cărțile părintelui Antonie Plămădeală, despre un cuvios care l-a fascinat: părintele Ilie Cleopa. Abia după ce a citit cartea și a simțit lucrarea de har a părintelui Cleopa, avea să afle cu uimire că acesta trăiește, și atunci, și-a dorit să-l cunoască. "Deși aveam doar 17 ani, rugăciunea îmi spunea ceva. M-a frapat harul pe care l-am simțit, bucuria părintelui Cleopa, credința sa extraordinară. Modul prin care am înțeles creștinismul lângă el mi-a creat un mic blocaj, pentru că, până atunci, nu mă gândeam că voi face teologia, mă gândeam la o viață de familie. Dar Dumnezeu surprinde, ne surprinde. Șansa de a-l cunoaște pe părintele Cleopa a fost o experiență a eternității".
S-a întâmplat ca părintele Mada să meargă foarte des la Mânăstirea Sihăstria, ceea ce i-a înlesnit și cunoașterea altor mari duhovnici: părintele Paisie Olaru, părintele Constantin Galeriu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Dumitru Stăniloae, și l-a făcut și să îndrăgească mânăstirile vechi, încărcate de istorie. "De fiecare dată când văd pietre roase de pași, de milenii, simt o chemare extraordinară de aducere aminte a celor ce au fost înaintea noastră. Îmi spun că nu poți să fii superficial când prin aceste locuri au pășit atâtea generații. Cred că asta este ceea ce face și biserica ortodoxă: are o dimensiune liturgică prin excelență, dar și capacitatea de aducere aminte a memoriei mântuirii".
"E o fascinație extraordinară întâlnirea cu Iisus!"
După câțiva ani, când a absolvit Teologia și a făcut și un master în domeniu, i s-a oferit șansa unei burse doctorale la Ierusalim. "A fost o experiență interesantă. Nu am stat foarte mult în biblioteci, ci am luat textul biblic și m-am dus pe urmele lui. E o fascinație extraordinară întâlnirea cu Iisus! Pacea, liniștea și bucuria mi le găseam când mergeam la Sfântul Mormânt, unde stăteam nopți întregi rugându-mă. A fost și o provocare, de a mă deschide și a-l înțelege pe celălalt, de a-l așeza în inima mea, mai ales că acea perioadă a fost una cu multe probleme în Israel", își amintește părintele.
Au urmat alte și alte cursuri de teologie și filozofie, în Germania, Regatul Unit al Marii Britanii și Grecia. "În străinătate, am avut numeroase ocazii de a mă autoanaliza. În Anglia, de exemplu, a fost acceptarea interioară, că am câte ceva de învățat și de la un anglican, că, deși ortodox, eu nu le știu pe toate, iar în Grecia, mi-am descoperit intuiția și am început să scriu. După toate aceste experiențe, am ajuns să simt iubirea Lui Dumnezeu, și așa am reușit să merg înainte. Numai când iubești poți să mergi înainte!
La întoarcerea în țară, Dumnezeu m-a surprins din nou. Mi-am dat seama că nu mă pot retrage în sihăstrie, cum visam la început, pentru că mă preocupă să ating nevoia și inima celuilalt. E sfâșietor să vezi un om care se confruntă cu probleme vitale și să nu poți să-l ajuți. Mă doare când nu-i pot ajuta pe oameni așa cum aș vrea. Trebuie să ne străduim, totuși, să ajutăm atât cât putem, chiar dacă nu putem rezolva toate lipsurile și toate golurile din lume".
"Ar fi bine ca noi, preoții, să fim prezenți mai mult între cei suferinzi, căci acolo ne vrea Dumnezeu"
- În Arad, sunteți cunoscut drept sufletul a numeroase acțiuni caritabile. Cum anume ar putea credincioșii să se implice concret pentru a le face celor mai nefericiți viața mai suportabilă, în fiecare zi din an, nu doar la marile sărbători?
- Drumul adevărat al creștinului, nu numai în sărbători, ci și zilnic, este în urcuș: trebuie trecut de culmea egoismului, nu trebuie să alunecăm în prăpăstiile lumescului și consumismului. A face caritate este un mod de a fi evanghelic și ortodox. Avem nevoie să învățăm că eroismul, chiar pastoral, se află în dăruire și jertfă, tăria se află în a avea milă, înțelepciunea se află în blândețe. Dăruirea, milostenia și blândețea sunt virtuți care dau împlinire tuturor lucrurilor în viață. Toți trebuie să fim conștienți că adevărata credință creștină se "joacă" pe terenul deschis al vieții, împărtășite cu ceilalți; fiecare persoană, familia și parohia ortodoxă, trebuie să săvârșească miracolul unei vieți comunitare pentru întreaga societate. Când ești instrumentul iubirii lui Dumnezeu și când te atinge această iubire, nu poți rămâne la distanță de celălalt. Ar fi bine ca noi, preoții, să fim prezenți mai mult între cei suferinzi, căci acolo ne vrea Dumnezeu. Doar așa reușești să nu te plafonezi, înțelegând, ca preot, că, doar atâta timp cât epitrahilul e lucrător și atâta timp cât atingi oamenii în inimile lor, ai satisfacție și bucurie.
- Părinte Mada, folosiți în mod frecvent rețelele de socializare. Sunt acestea doar un mijloc de informare sau un alt mod de a scoate biserica dintre ziduri și a o duce, fie și pe această cale, în viața reală a credincioșilor?
- Dorința de a aparține unei comunități și nevoia de comunicare nu sunt decât manifestări moderne ale înclinației constante a oamenilor de a intra în relație cu ceilalți. În realitate, când ne deschidem față de alții, noi răspundem la nevoile noastre cele mai profunde și devenim mai deplin umani.
Noile tehnologii au deschis calea pentru dialog între oameni din diferite țări, culturi și religii, ne permit să ne întâlnim și să ne cunoaștem reciproc tradițiile și valorile. Dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați de cei care caută să fie pur și simplu consumatori, într-o piață de posibilități nediferențiate, unde experiența subiectivă înlocuiește adevărul. Tinerii credincioși trebuie încurajați să ducă în lumea digitală mărturia despre credința lor, să introducă în acest nou mediu de comunicare valorile pe care se întemeiază viețile noastre de creștini ortodocși.
"Biserica este casa cu ușile mereu deschise"
- Numeroasele conferințe duhovnicești inițiate de dvs. au parte de invitați de seamă, dintre cei mai neobișnuiți și mai interesanți, iar sălile sunt arhipline. Să aibă lumea modernă, creștinii vremurilor noastre, nevoie de un limbaj mai puțin rigid, pentru a înțelege mai bine cât de aproape este DUMNEZEU de noi cu adevărat?
- Lumea de astăzi are nevoie de creștini care să facă vizibilă oamenilor milostivirea lui Dumnezeu, duioșia Sa față de orice creatură. Știm cu toții că această criză a societății contemporane, pe care o trăim, este profundă. Noi, preoții, suntem chemați să avem curajul de a merge împotriva curentului, de a folosi o pastorație dinamică care să folosească limbajul iubirii, format din gesturi și din atitudini practice, chiar mai înainte de cuvinte. Acest dinamism face parte din marea misiune a lui Hristos, de a aduce omenirii iubirea Tatălui. Iar Biserica este în interiorul acestei mișcări, fiecare creștin este chemat să meargă în întâmpinarea celorlalți, să dialogheze și să folosească un limbaj propice, vrednic de Dumnezeu, cu aceia care nu gândesc asemenea nouă, cu aceia care au o altă credință sau care nu au credință. Putem merge în întâmpinarea tuturor, fără frică și fără a renunța la apartenența noastră. Biserica este casa în care ușile sunt mereu deschise nu numai pentru ca fiecare să poată găsi primire în ea, ci și pentru ca noi să putem ieși spre lume, ca să ducem această iubire și această nădejde tuturor.
"Copilăria la sat a fost o universitate a inimii"
- Sunteți profesor universitar, dar desfășurați numeroase alte activități cu tinerii. Ce anume credeți că le lipsește tinerilor de azi?
- Copilului și tânărului de astăzi le lipsește cel mai mult dialogul. Trebuie să le oferim mai mult timp, să-i ascultăm, să dialogăm cu ei. Mai ales să împărtășim cu ei bucuria, discuția, pelerinajul. Trebuie să-i integrăm în dimensiunea comunitară a vieții de zi cu zi. Tinerii trebuie învățați să înțeleagă dimensiunea reală a creștinismului, a unei sărbători, trebuie ajutați să se integreze în anumite programe în care ei înșiși să se simtă implicați. Să le dăm șansa să se simtă folositori, importanți, să le dăm spațiu, o misiune, sarcini. Și mai trebuie să-i învățăm ceva pe tineri, pe copii: să înțeleagă că fiecare moment al vieții noastre este definitiv și fiecare faptă este încărcată de veșnicie, că răspunsul pe care îl dăm astăzi, aici și acum lui Dumnezeu are incidență asupra viitorului nostru.
- Cum a arătat propria dvs. copilărie, părinte?
- Am avut șansa de a trăi o copilărie luminoasă și bucuroasă. Am iubit foarte mult viața pe care am dus-o acolo, în satul acela din județul Bihor, înainte de 1989, când prieteniile erau prietenii, joaca era joacă, era o comuniune deplină. Foarte multe valențe, importante ulterior în viața mea, au început atunci și mi-au rămas în suflet. Acolo am învățat să iubesc și ce am început să iubesc atunci continui să iubesc și azi. În plus, oriunde am umblat în lume, mi-a plăcut să pășesc în astfel de zone, departe de vacarmul urban. Pentru mine, copilăria la sat a fost o universitate a inimii. Trăiam bucuria jocului, dar mi-era foarte bine când mă regăseam singur.
- Erați singuratic?
- Nu, nu eram nici singuratic, nici contemplativ. Nu am avut niciodată probleme de adaptare, de nesiguranță, de psihologie. Pentru mine, a fi singur nu a însemnat niciodată o angoasă, iar mai târziu a devenit chiar o binecuvântare.
"Bătaie de șoaptă la ușa lui Dumnezeu"
- E o șansă a creștinilor adevărați aceea de a nu se teme de singurătate?
- Da. Asta e marea binecuvântare a unui creștin adevărat: să nu aibă probleme psihologice, să nu ajungă cu traume foarte mari. Din păcate, lumea de azi are foarte multe fărâmițări interioare, foarte multe contradicții sufletești, multe neliniști. Paradoxul lumii contemporane e că, dincolo de civilizație și de tehnologiile care avansează, de o oarecare siguranță economică, natura umană e fragilă și, la mici încercări, la mici obstacole, are nevoie repede de consiliere. Dar, în creștinism, se întâmplă să ajungi la o maturitate la care tu stai singur pe picioare. Pentru asta, însă, e nevoie de spovedanie și, desigur, de un duhovnic bun. Eu cred că un duhovnic bun nu e cel care se bucură când vine multă lume la el, ci acela care-i face pe oameni să stea pe picioarele lor, să meargă ei singuri înainte. Pentru că un duhovnic nu este un îndrumător al cuvântului, ci spre Cuvânt, spre Fiul lui Dumnezeu. Iar statornicia în bine, statornicia în har înseamnă o permanentă căutare, bătaie de șoaptă la ușa lui Dumnezeu. Trebuie să ceri har, altfel cazi. Dar asta nu se poate face decât cu rugăciune multă, cu post și, repet, cu sprijinul discret al unui duhovnic.