Cu acest avertisment a început cea de-a opta ediție a singurului festival de film din România dedicat problemelor de mediu, ce se desfășoară la sfârșit de iunie, la Tulcea. Pelicam este totuși un festival luminos, prietenos, plin de tinerețe, de speranță. An de an, la Tulcea sosesc realizatori de film din întreaga lume, activiști de mediu, specialiști și iubitori ai filmului documentar, tineri ce-și instalează corturile și mănâncă film pe pâine. Festivalul a fost fondat de doi tineri, Benjamin Ribout și Corina Moldovan-Florea, care și-au propus ca, prin puterea cinemaului, să emoționeze, să informeze publicul despre schimbările majore prin care trece planeta. "Putem învăța unii de la alții, putem lucra împreună pentru o lume mai bună și mai verde, iar pentru asta, în primul rând, trebuie să fim informați".
"Ori schimbăm sistemul, ori vom fi distruși"
"Am decis că nu mai vreau să fac parte din problemă, ci să ajut la rezolvarea ei", spune, așezată în iarba unui deal însorit, o tânără blondă și roșie în obraji, care s-a angajat la o fermă ecologică. Un alt personaj al filmului, o doamnă trecută de prima tinerețe, îmbrăcată într-un taior sobru, cu o eșarfă fistichie la gât, pășește sigură pe ea în decorul steril al Bursei din Munchen. "Capitalismul va cădea, nu mai poate continua așa, secătuind toate resursele pentru profit. Asta e sigur. Întrebarea care se pune este: ce va lăsa în urma sa?". "Utopia revizitată", filmul austriacului Kurt Langbein, prezentat la "Pelicam", m-a impresionat pentru că reușește să găsească raze de speranță, alternative ale consumerismului distrugător ce se profilează ca un malaxor de neoprit. Șansa pare a fi comuniunea, gruparea oamenilor ce nu mai vor să facă parte din acest sistem, în jurul unor inițiative curate. "Am filmat mult timp efectele devastatoare pe care le produce omenirea și mi-am pus întrebarea: oare nu putem face ceva diferit? Pentru că e clar, ori schimbăm sistemul, ori vom fi distruși. Mi-am propus să caut aspectele pozitive, acele comunități ce găsesc soluții, ce rezistă marilor corporații. Documentându-mă înaintea filmărilor, mi-am dat seama că sunt foarte multe astfel de inițiative peste tot în lume", a spus austriacul la discuția cu publicul festivalului de după vizionarea filmului. Aceeași peliculă prezentată în festival înfățișează o cooperativă fabuloasă din Coreea de Sud, care în câțiva ani a strâns peste patru milioane de clienți, ce au la dispoziție 2000 de produse ecologice, distribuite în 200 de magazine. "Tata folosea pesticide la plantația de portocali, așa cum făceau toți, până ce și-a dat seama că se va îmbolnăvi și el și clienții săi. Eu am ales varianta naturală, iar clienții mei îmi apreciază munca. Cred că, cu o relație de încredere, nu de lăcomie, poți ajunge departe", spune, în film, unul din ecologiști. O altă afacere coreeană este pescuitul hamsiilor după o metode de acum 500 de ani. Toate aceste mici afaceri se întâlnesc într-o cooperativă ce împânzește țara. O dată pe an, reprezentanții clienților abonați la rețea se întâlnesc cu producătorii și stabilesc un preț fix pentru fiecare produs. Toată lumea este mulțumită: producătorul câștigă 73% din profit, iar consumatorul știe ce mănâncă.
"În ziua de azi, nu ajunge să fii indignat. Trebuie să acționezi"
"Dilema carnivorului", filmul francezului Benoit Bringer, ne poate produce mai multe insomnii decât un film de groază, pentru că ne demonstrează că habar nu avem de unde provine hrana noastră zilnică. Unde a crescut, câte chimicale s-au folosit, de pe ce continent a pornit. Drept urmare, aceste mici ferme, cooperative, inițiative particulare de grup, par tot mai mult o soluție pentru o viață sănătoasă. Un mare plus al festivalului Pelicam îl reprezintă discuțiile de după unele proiecții de film, la care participă, în fața publicului ce poate interveni cu întrebări, regizori, membri ai unor organizații nonguvernamentale, specialiști în domeniu. "Când am fondat rețeaua din Franța, am mers la autorități și ni s-a spus că nu avem nici un drept. Am zis: Rahat! Cum adică? Ni se spune că nu există alternativă, dar este fals", a povestit Jean-Guy Henckel, cel mai de succes militant al agriculturii ecologice în Franța, fondatorul unei cooperative impresionante. "În ziua de azi, nu ajunge să fi indignat, trebuie să acționezi". La discuția despre agricultura ecologică, alternativă a celei industriale, a participat și președintele Asociației Eco Ruralis, rețea românească, aflată deja în al zecele an de funcționare. L-am rugat să răspundă la câteva întrebări.
ATTILA SZOCS
"România are 4 milioane de țărani. O avuție pe care putem construi o agricultură ecologică durabilă"
- Ce impresie v-au făcut filmele prezentate la Pelicam?
- Am văzut și în filmele de aici cum agricultura, în special cea industrială, are un puternic impact negativ în această criză climatică în care ne aflăm. Noi, țăranii, putem avea un rol în rezolvarea crizei, prin implementarea unei agriculturi durabile, pe termen lung, care să respecte mediul, fără a veni în contradicție cu dezvoltarea economică. O astfel de agricultură promovăm cei de la Eco Ruralis de zece ani, o agricultură țărănească, dar nu doar una arhaică, ci mereu inovatoare. Există mai multe feluri în care se poate obține hrana. Programul nostru cu semințele vechi, țărănești, a fost un succes, pentru că mii de oameni au ales să producă cu aceste semințe, care nu se potrivesc cu agricultura chimizată. Și atunci, pornind de la o simplă sămânță, trebuie să regândești sistemul, iar asta protejează mediul și oferă consumatorului o oază de biodiversitate. Totul pornește de la inițiative mici, locale.
- Care sunt particularitățile agriculturii ecologice din România?
- Țările din Europa de Vest încep deja să se gândească la strategii alternative, cu un mai mic impact asupra mediului. Noi ne aflăm printre acele țări ce nu se gândesc decât la dezvoltarea economică cu orice preț, la reducerea decalajului față de țările dezvoltate. Dacă te uiți la ce discurs am avut ca țară ce a prezidat Consiliul Europei, este dezamăgitor, suntem mult în urmă ca gândire, strategie. În continuare, promovăm marile comasări de terenuri agricole. Ce vezi, când vii de la București la Tulcea? Parcele cât cuprinzi cu ochii, ferme de mii de hectare, zeci de mii. Noi, cei de la Eco Ruralis, am făcut multe cercetări legate de felul în care se acaparează pământurile, am mers cu echipe occidentale de televiziuni, am stat de vorbă cu bancheri ce n-au nimic de-a face cu agricultura, cu mari fermieri. Și au recunoscut că folosesc România ca interfață, toată producția merge afară. Asta-i politică guvernamentală. Ești deznădăjduit, te gândești ce poți face, când zarurile sunt aruncate? Putem încerca prin inițiative precum cea cu semințele. Dar ce te faci când ai sămânța bună, ai pământ, produci lucruri de calitate și te întrebi "unde naiba duc aceste produse, unde le vând?" Asta-i marea întrebare, acum, când piețele din Cluj, de exemplu, au fost cumpărate de magnați care au mărit de 3-4 ori prețul tarabei și acolo vând numai samsari și nu mai ai de unde cumpăra produse țărănești.
- Care ar fi soluțiile?
- Inițiative paralele curate, cum este "Cutia țăranului". Te înscrii, plătești lunar un preț fix și primești acasă, la ușă, o cutie plină cu bunătăți de la țară. Pasul următor ar fi să se deschidă magazine de desfacere în marile orașe. Românii au încă o traumă legată de cooperative, de încredere, dar este nevoie să trecem peste asta și să realizăm o legătură trainică între producători și consumatori. Altfel, singura soluție e să mergem mai departe în supermarket, să cumpărăm o roșie care e făcută să arate ca tărtăcuța bunicii de la țară, dar e sterilă, fără gust și, dacă o dai de perete, trebuie să fi atent, că ricoșează, îți vine înapoi în față, ca o minge. Pe de o parte, consumatorul trebuie să devină un "consum - actor" în acest lanț alimentar, să investească un pic în calitate. Un alt aspect este faptul că, spre deosebire de Franța, de exemplu, care are, să spunem, o sută de mii de oameni implicați în agricultură, România are patru milioane. Țăranii români sunt o avuție pe care putem construi o agricultură ecologică durabilă.
Secrete de ciment
Rețeta de succes continuă să fie implementată în diferite forme prin lume. Gigantice companii multinaționale, cu sprijinul autorităților locale corupte, pornesc proiecte de exploatare prin care distrug mediul și, odată cu el, comunitățile din jur, apoi pleacă cu un uriaș profit, lăsând în jur dezastru. În Africa și în America de Sud, protestele localnicilor sunt înnăbușite de poliție, iar viețile activiștilor de mediu și ale jurnaliștilor de investigație, mereu amenințate. La noi, partea proastă e că țara geme de grave probleme cauzate de corupție, iar cea bună, că încă se poate spune ce se întâmplă și că avem jurnaliști de investigație demni de laudă. Unul dintre aceștia este Romana Puiuleț, de la RISE Project, care, după ce a dezvăluit pas cu pas cum ajunge pădurea furată la compania austriacă Holzindustrie Schweighofer, în reportajul "Clear Cut Crimes", a venit la Pelicam cu un nou material de investigație, "Secrete de ciment" în care caută să afle ce se întâmplă în culisele profitabilei industrii a cimentului din România. Mai nou, fabricile de ciment nu mai ard combustibili fosili, ci deșeuri, ceea ce, la prima vedere, ar avea un impact pozitiv asupra mediului. Doar că, în România ajung cantități uriașe de deșeuri toxice, interzise, care arse în aceste fabrici, otrăvesc aerul și pun în mare pericol comunitățile umane din jur. "La fel ca în reportajul despre despăduriri, am urmat calea banilor și am ajuns la cei ce profită de această situație", a povestit la Tulcea Romana Puiuleț. "Am descoperit aceeași Sfântă Treime, cum îi spun eu, formată din corporații - crimă organizată - autorități corupte". Descoperirea Romanei din "Secrete de ciment" este tulburătoare: în România, deși panourile de monitorizare a calității aerului au fost achiziționate pe fonduri europene, ele zac în depozite. În lipsa lor, o singură companie are dreptul de a monitoriza eventuala poluare produsă de industria cimentului. Nu este o agenție de stat, ci particulară, și aparține unui om cu interese vădite în acele afaceri. Am rugat-o pe Romana să ne spună mai multe despre reportajul său.
ROMANA PUIULEȚ
"Aproape întotdeauna vine momentul când înțelegi că munca ta a contat"
- Cum te-ai îndreptat spre acest subiect de investigație?
- Mă motivează, atunci când aleg un subiect, câteva criterii: opacitatea industriei vizate, mecanismul de corupere a statului, dacă natura și sănătatea sunt afectate, interferența cu crima organizată. Cam asta ar fi rețeta afacerilor murdare, pe care încercăm să le dezgropăm. Subiectul tratat în documentarul "Cement's Dirty Business (Secrete de ciment)" a venit natural, după ce câțiva ani mai deveme, urmărisem traseul deșeurilor, iar sursele mele de atunci m-au contactat să îmi spună că rutele obișnuite s-au schimbat, iar gunoiul ilegal ajunge acum în fabricile de ciment. Mai multe camioane care transportau gunoi menajer neconform, venite din Vest, cu aceeași destinație, fusesera întoarse de la graniță. Am verificat informația, apoi a urmat munca de teren după documente financiare și vamale. Așa am înțeles că e un fenomen slab monitorizat de stat. Iar logica afacerii e următoarea: Mafia aruncă ieftin la noi deșeuri industriale sau menajere, pentru ca marile corporații sau salubrizatori să nu plătească neutralizarea lor legală. Ceea ce mi-a ridicat alte întrebări. Dacă deșeul neconform ajunge în fabricile de ciment, cum sunt monitorizate emisiile care rezultă în urma coincinerării/arderii lor? Or, în România, nimeni nu face monitorizări paralele ale acestor emisii, iar companiile din industria cimentului au contractat, în acest sens, o singură firmă privată, controlată de familia unui oficial important de la Mediu. Compania privată care monitorizează emisiile tuturor fabricilor de ciment din România aparține familiei lui Mihail Fâcă, fostul șef al Agenției Naționale de Mediu. Pe vremea când încheia contracte private cu fabricile de ciment, spre exemplu, aproba și transferuri de deșeuri din Italia înspre aceleași fabrici din România. E greu să nu te întrebi dacă măsurătorile lui sunt corecte, mai ales când statul nu poate să facă unele proprii.
- Ce te motivează la meseria de jurnalist de investigație? Cum te împaci cu faptul că de multe ori, chiar dacă reportajele dezvăluie grave nereguli, ele nu sunt continuate de anchete ale justiției?
- Sunt multe cazuri când investigațiile noastre au fost continuate de cele oficiale. Nu și în acest caz. După publicare, s-a așternut o profundă liniște instituțională. Vorbim despre o industrie puternică, bogată, greu de atins. Altfel, un senator a interpelat Ministerul Mediului, jurnaliștii străini au preluat subiectul și l-au adus în atenția publicului lor, iar afacerile intermediarilor cu deșeuri au fost deocamdată stopate. Chiar și când autoritățile rămân pasive, schemele pe care le dezvăluim se resimt în zonele afacerilor vizate. Treaba noastră e doar să publicăm. Societatea poate face presiune asupra autorităților și astfel planurile s-ar completa. Așadar, cu toate frustrările acumulate, ne facem treaba și așteptăm. Avem acest exercițiu. Aproape mereu vine și momentul când înțelegi că munca ta chiar a contat și că un subiect relevant are mereu calea lui misterioasă de a se face auzit și văzut.
"Ni se poate întâmpla și nouă, oricând"
Pelicam echivalează cu trei zile de călătorii filmate în jurul lumii, în care putem înțelege schimbările ce se petrec pe planetă și felul în care reacționează oamenii la acestea. Dacă în România, foarte mulți silvicultori sunt parte turnantă a mafiei lemnului ce devastează pădurile, în Franța, aceștia ies în stradă, protestează pentru a le salva. "Este o rușine adusă acestei meserii, ceea ce ni se cere", spune un pădurar în filmul "Vremea pădurilor". "Când am dat examen pentru a deveni silvicultor, ni s-a spus că misiunea noastră este să păstrăm continuitatea pădurilor seculare, să le asigurăm regenerarea, nu să facem calcule economice meschine, să ne gândim doar la profit. Pentru lucrătorii forestieri care rezistă, presiunea e constantă". 35 de pădurari francezi s-au sinucis în ultimii ani, sub aceste presiuni. În Franța, suprafețele împădurite cresc an de an, dar iată cum. Se plantează păduri cu un singur soi de copac, care arată ca aleile unui parc artificial, păduri tratate chimic, astfel încât nici o insectă să nu deranjeze creșterea, nici o pasăre să nu-și facă cuibul, nici un animal sălbatic să nu mișune. Când pădurea crește la jumătate din potențialul său și presiunea cererii de lemn din China, India, etc, nu mai poate fi strunită, pădurea este rasă cu totul și vândută.
Un film care a impresionat atât publicul, cât și juriul a fost "Arca lui Anote", ce a câștigat Marele Premiu Pelicam 2019. "Au fost trei zile de emoție intensă, pe care vreau s-o păstrez în suflet mai departe. Am simțit că de acum trebuie să fac și eu ceva pentru viitorul mediului și al planetei", a spus, la ceremenia de decernare a premiilor, reputatul actor Vlad Ivanov. Filmul câștigător, pe lângă faptul că este foarte bine realizat, conține și empatie, prin aducerea privitorului acolo, în lupta ce se dă pentru o fâșie de pământ din Oceanul Pacific. De ce ne-ar păsa atât de tare de un loc atât de îndepărtat, de faptul că un popor își pierde stilul de viață, vechi de 4000 de ani, și pământul pe care a trăit acești ani? Pentru că ni se poate întâmpla și nouă oricând. Pentru că ne punem în locul locuitorilor acelei insule. Ei sunt doar primul rând care va cădea, dar vor urma altele. Sunt oameni de știință care cred că temperatura globală poate crește în următorii ani și cu șase grade. Fiecare jumătate de grad înseamnă milioane de oameni în exil, foamete, haos. Cei bogați vor vorbi frumos, vor lua măsuri de ochii lumi, vor oferi o bătaie amicală pe umeri, după ce vor fi puși la adăpost. Ceilalți? "Nu știu cu ce așteptări vin oamenii la Pelicam", a spus directorul festivalului, Corina Moldovan - Florea, la finalul ediției 2019, "Însă știu că ei nu pleacă indiferenți. Odată ce au văzut aceste filme, simt că este momentul unei schimbări, că fiecare trebuie să încerce ceva, începând prin a povesti ceea ce au aflat aici".