Formula AS în Ţara de Sus a Moldovei - Evreii din Botoşani

Rugăciune împotriva uitării

Botoşani. Vineri după-amiază. O lumină moale s-a cuibărit pe străzile oraşului, a alungat maşinile, a îmblânzit lucrurile şi oamenii. E o după-amiază pentru rându­nele şi porumbei. Oraşul e cu­minte ca un gângurit, cuminte ca o plimbare. Cauţi pe cineva pe care să-l poţi întreba cum se ajunge pe strada Marchian, la nu­mărul 1. Dar nu e nimeni, trebuie să te descurci de unul singur. Traversezi, treci de câteva maga­zine închise, aici ar trebui să fie, îţi spui, dar aici sunt numai blo­curi. Te gândeşti că adresa e gre­şită, te învârţi nedumerit în loc, cât să vezi o străduţă lătu­ralnică: aici. Aici e o parcare, la fel ca toate par­cările de bloc. Dar dincolo de maşini, stingheră, ca o minune uitată şi ascunsă, se află ceea ce cauţi. Ai ajuns. Un murmur şop­tit se aude dinăuntru. Te apropii, iar murmu­rul creşte ca o incantaţie. Poar­ta e deschisă, simţi un fior care îţi creşte în tot corpul, o vrajă veche care e gata să te învă­luie. Păşeşti mai departe. Intri.

Cerul de pânză

Se întâmplă ceva ciudat odată ce te afli înăuntrul Sinagogii Oiche Sil, sinagoga mare a Botoşaniului, singura dintre cele 80 de odi­ni­oară, în care se mai slujeşte şi astăzi. Ochii ţi se obişnuiesc greu cu lumina ce coboară prin ferestrele înalte. O lumină difuză, care doar mângâie interiorul, fără să ţi-l arate pe de-a în­tregul. În penumbra care te învăluie, murmurul şoptit pe care îl auzeai de afară a devenit rugă­ciune. O rugăciune într-o limbă străveche, grea, aspră, care umple fiecare cot­lon şi firidă a lăca­şului. Sinagoga e pustie. Nu-i vezi pe cei care se roagă. Bănu­ieşti doar că se află într-o altă încăpere, ferită de pri­virile tale. Te aşezi pe unul dintre scaunele înguste de lemn şi nu-ţi rămâne decât să asculţi. Cuvintele sunt mai întâi şop­tite, apoi cresc şi devin cântec, se înal­ţă, se modulează şi strigă, doar ca să devină o şoaptă din nou. Te-ai deprins cu lumina puţină; din lumea pe care ai lăsat-o afară nu mai pă­trunde înăuntru decât un ciripit de păsări care însoţeşte rugă­ciunea. E ca în basmele acelea pe care le citeai când erai copil: ai găsit poarta secretă prin care ai evadat din oraş, din reali­tate, din timp. Priveşti în jur. O pânză albastră, pictată miraculos, aco­peră întreg tavanul precum un cer. Un candelabru uriaş porneşte de la pi­cioa­rele unei păsări cu două capete şi aripi larg des­chise. De jur împrejur, sunt pictate scene biblice şi un zodiac al animalelor ce repre­zintă seminţiile evre­ieşti. O poveste fabuloasă, ve­che de mii de ani, odih­nindu-se deasupra ta. Altarul înalt aproape că atinge acest cer de pânză. În faţa lui se află Menora, can­delabrul cu şapte braţe, sim­bolul iudaismului din în­trea­ga lume. Sub ferestre, zidurile sunt pictate şi ele cu scene biblice. Nu de­geaba Oiche Sil este consi­derată una dintre cele mai frumoase, dacă nu cea mai fru­moasă sinagogă din ţara noastră. Într-una dintre fi­ride, sub balcon, se vede o mică fe­restruică lumi­nată. Aici sunt oamenii pe care îi aştept, de aici se aude rugăciunea lor. Rugăciunea asta vrăjită, care a făcut ca timpul să se oprească din curgerea lui. Iar când timpul se suspendă, toate poveştile de altădată se întîmplă ACUM, AICI, din nou. În sinagoga aceasta botoşe­neană, veche deja de 185 de ani, unde rugă­ciunea unor oameni face ca ieri să fie totuna cu mâi­ne, iar totul să se întâm­ple azi. Prin cântecul lor stră­vechi, memoria rămâ­ne vie, neschimbată. Oa­me­nii şi poveştile lor tră­iesc mai departe.

Şabatul lui Mihai Eminescu

Istoria evreilor care au trăit pe teritoriul Româ­niei de astăzi se pierde în negura tim­pului. Sunt poveşti, niciodată dovedite, care spun că evreii au sosit în Dacia, chemaţi de De­cebal, încă de dinain­tea cuceririi romane. Cert este că primele documen­te temeinice care atestă prezenţa lor în Principate apar abia în Evul Mediu. Cro­nicile Moldovei, de pildă, îl pomenesc pe "jidovul Şmil care era medi­cul lui Ştefan cel Mare". Cele mai vechi pietre fu­nerare din vechiul cimitir evreiesc din Botoşani da­tea­ză din 1540. Un document important, semnat de Ştefan Tomşa Vodă în 1612, îi poftea pe evrei "să vie în ţara lui spre a-şi face neapărat negoţul". Motivele erau simple şi le aflăm tot din scrierile de demult: "Evreii fiind chemaţi aici, ca şi în restul Moldovei, în vederea unei animări a vieţii econo­mice. Ei se ocupau cu exportul grânelor şi al vitelor şi cu impor­tul mărfu­rilor care aveau căutare. Nu se căuta la limba şi la credinţa omului, ci la hărnicia lui". Mol­do­va avea nevoie să se dezvolte, iar pentru asta, orice meşteşugar şi negustor bun era binevenit. Iar în Botoşani n-au sosit doar evrei, ci şi armeni, greci şi lipoveni. Micul târg prindea viaţă, se um­plea de forfotă, de case, de oameni, de limbi. La începutul secolului al 18-lea, 40% din meşteşugarii botoşă­neni erau evrei. Secretul comunităţii, dincolo de hăr­nicie, a fost organizarea fără cusur. Existau oa­­meni avuţi, existau bresle, existau oameni nevo­iaşi. La fel ca ori­unde în lumea asta. Doar că cei aflaţi în nevoi n-au fost niciodată abandonaţi de ceilalţi: "Dacă vreunul dintre voi nu va voi să-şi plă­tească contribuţia pen­tru săraci înscrisă în soco­teală, să fie amendat şi pedepsit. Mai întâi să nu i se taie nici o pasăre, să nu fie chemat la citirea Torei, iar dacă va avea un fiu de circumcis, să nu fie circumcis până nu va plăti...". Documentul din care am citat datează din 10 aprilie 1761! Comuni­ta­tea însemna, de fapt, o mare familie. Iar oamenii au venit, s-au aşezat şi au rămas. Iar odată cu ei, Bo­toşaniul a început să creas­că. La începutul secolului al 19-lea, domnitorul, mâ­năstirile şi boierii locului fac un alt efort de a mări populaţia. Toţi cei chemaţi de dincolo de hotarele ţării au fost scutiţi de taxe. La sfârşitul aceluiaşi secol, în 1899, aflăm dintr-un recensământ oficial, că în Botoşani trăiau 16.817 de evrei, ceea ce însem­na 51% din întreaga populaţie a oraşului. 75% din negustorii oraşului şi 68% din meşteşugarii din târ­gul Botoşaniului erau evrei! În cifrele acestea, seci ca toate cifrele, se ascunde une­ori şi adevărul din care se naşte povestea. Într-o enumerare a meseriilor evreilor din trecut, pe lângă mânuitori de bani, zidari, croitori, cizmari, birjari, tinichigii, dogari, tâmplari, tăbăcari, pălărieri, băr­bieri, sacagii şi tot soiul de negustori mici şi mari, aflăm că în Botoşani trăiau şi 10 librari, 30(!) de pictori şi peste o sută (!!!) de pro­prie­tari de caba­rete. Oraşul acesta liniştit din nord, în care s-a năs­cut şi a copilărit până la vârsta de 4 ani Mihai Emi­nescu, trepida de viaţă. Iar românii, armenii, lipo­venii şi evreii con­vieţuiau în bună pace. Din poveş­tile vremii, aflăm, de pildă, că Eminescu, altminteri cunoscut pentru anti-semitismul său din arti­colele publicate în ziarul Timpul, obiş­nuia să ră­mână până seara, târziu, în bodega lui I.M. Wechs­ler. Nu pentru şnaps sau pentru cârna­ţii faimoşi preparaţi de cârciumarul evreu, ci pentru lungi, nesfârşite discu­ţii legate de ver­surile Vechiului Testament. Nu o dată, îşi amin­tesc cu mândrie urmaşii cârciuma­rului, Emines­cu rămânea vineri seara la masa tradi­ţională de Şabat. Este o imagine profund uma­nă a marelui nostru poet, şi, ca orice este profund uman, o imagine mai simplă şi mai grăitoare decât do­cumentele acelor timpuri. Politica şi vremurile îşi aveau adevărul şi con­vulsiile lor, însă, aici, în nord, oamenii ră­mâ­neau oameni.

Cel care păstrează taina

E linişte în sinagoga Oiche Sil. Liniştea pli­nă, adâncă, a poveştilor care au prins din nou viaţă. Te trezeşti din vrajă. Oamenii se pregă­tesc de plecare. Unsprezece bărbaţi, trecuţi de prima tinereţe, care s-au rugat îm­preună într-o cămăruţă ferită. Îl salut pe Da­vid Iosif, preşe­dintele Comu­nităţii Evreilor din Botoşani. Ne-am întâlnit înainte şi am stat ore bune de vorbă, el m-a invitat aici. Îmi explică de ce ru­gă­­ciu­nea nu a fost ţinută în faţa altarului: sina­goga nu are încălzire, e încă prea frig şi "uita­ţi-vă şi dum­nea­­voastră, nu mai suntem tineri". Îşi cere scuze că nu poate rămâne mai mult: "Sănă­tatea, înţelegeţi... La 83 de ani nu mai e chiar uşor". Uşa se deschide larg, iar realitatea stridentă de afară pătrunde înăun­tru: blocuri, maşini, sunetul unei sirene care destra­mă tă­ce­rea. Bărbaţii se gră­besc să iasă, lumea se întorce în matca ei, fiecare cu viaţa şi grijile lui. În urma celor care au ieşit a ră­­mas doar Gustav Finkel, cu o cheie uriaşă în mâ­nă. Cheia acestei porţi vrăjite din inima oraşu­lui, ultimul loc de unde mai răsuna rugăciunea în limba ebraică. Iar Gustav Finkel este singurul din cei nici 70 de evrei rămaşi în Botoşani care mai cunoaşte tainele acestei limbi. Domnul Finkel are 60 de ani şi este inginer, absolvent al Facultăţii de Politehnică din Iaşi. A avut şansa să studieze textele talmudice de la o vârstă fragedă: "E o limbă tare grea ebraica. De multe ori, nici n-o pot înţelege până la capăt. Dar am rămas singurul care poate citi Tora. Şi atunci, oficiez ca un fel de preot. Rugăciunea trebuie dusă mai departe". Deja sunt decenii de când, în Botoşani, evreii vorbesc între ei doar limba română. Timpul şi istoria le-au alungat învăţătorii, intelectua­lii, rabinii, iar ebraica, limba aceasta străveche, as­pră, grea, a devenit cu vremea o incantaţie fabuloasă, descifrată numai de iniţiaţi. Atunci când sensul cu­vin­telor este doar bănuit, o rugăciune simplă, de seară, se preschimbă într-un miracol. Îl întreb pe Gustav Finkel dacă simte asta, doar că omul din faţa mea zâmbeşte timid şi preferă să răspundă simplu: "Aici este casa noastră. La fel cum biserica este casa creştinilor, şi moscheea, a mu­sulmanilor. Doar că la noi, sina­goga asta a ră­mas singura în care ne mai putem aduna împreună. Vedeţi dumneavoastră, fiecare om se poate ruga acasă. Dar pentru ca ru­găciunea să devină a tuturor, trebuie să ne adunăm aici şi să fim cel puţin 10 bărbaţi. În seara asta am fost 11. Ne-am rugat îm­preună pentru sănătate, pentru familie, pentru binele celor din jur. Despre asta este vorba în toate rugă­ciunile, nu?!". Gustav Finkel refuză cuvintele mari şi nu se lamentează. Şi poate că e mai bine aşa. Ade­vărul se ascunde mereu în simplitate. Într-o rugăciu­ne de seară rostită într-o limbă vrăjită şi uitată de câţiva bărbaţi în vârstă, într-o sinagogă veche, încon­jurată de blocuri. Gus­tav Finkel închide poarta cu cheia lui uriaşă şi se îndreaptă agale spre casă. Îl în­so­ţesc, iar realitatea de acum, de vineri după-amiază, în Botoşani, este, ia­răşi, singura care există.

Arc de Triumf peste timp

Au rămas mai puţin de 70 de evrei în Botoşani, din cei 22 de mii câţi erau la sfârşitul celui de-al doi­lea război mondial. Stau de vorbă iarăşi cu David Iosif, preşedintele comunităţii, într-o casă veche, din centrul istoric al oraşului. Un centru istoric pustiu, care cu un secol în urmă fremăta de viaţă. Cofetării, restaurante, cafenele, hoteluri, librării, tutungerii, magazine de stofe şi cizmării, o mare de lume şi de birje revărsate pe strada Prin­cipală sau Calea Naţio­nală, pe sub minunatul ei Arc de Triumf, azi dispărut până şi din amintirea oame­nilor. Magazinul de stofe al lui Samuel Marcovici era lipit de cel de manufac­turi al fraţilor Costeschi, berăria lui Weinstein, de Cofetăria şi Bomboneria Cantemir, Restaurantul Calul Bălan, de librăria lui Svartz şi micul magazin de suveniruri al lui Etsch­berger. Farmacia lui Gheor­ghe Nicoleanu se afla în imediata apropiere a maga­zi­nului lui Segall. Încer­cările vechilor domnitori şi boieri moldavi de a atrage şi de a dezvolta această parte a ţării dăduseră roade. Împreună, încet, în timp, români, evrei, greci, armeni şi lipoveni ridicaseră această bijuterie de oraş - Botoşani. La începutul secolului 20, evreii se aflau deja la a treia generaţie născută în Româ­nia. Asta însemna nu doar că de­prinseseră la perfecţie limba şi obiceiurile ţării, dar ajunseseră să se simtă cu adevărat români. Dovada, dincolo de implicarea în viaţa so­cia­lă şi culturală, sunt jertfele soldaţilor evrei pe câmpul de luptă, în marile războaie ale Ro­mâniei. Un mic detaliu din acele vremuri: în 1917, Regele Ferdi­nand, ce fusese nevoit să-şi mute reşedinţa la Iaşi, face o vizită în Bo­toşani. Pe toată durata şederii lui a fost găzduit în casa bancherului evreu Boris Moscovici. La rândul său, cu 11 ani mai devreme, Carol I, cu ocazia ma­nevrelor regale de trupe care au avut loc în Botoşani, ar fi fost cazat tot în casa bancherului Moscovici. Arcul de Triumf, ce se afla în apropierea casei ban­cherului, a fost ridicat atunci, în cinstea regelui.

Treizeci de kilograme de amintiri

David Iosif oftează. Nu e doar istoria de altă­dată, ci şi propria sa viaţă în suspinul ăsta. Soţia sa româncă, Niculina, s-a prăpă­dit de nici un an. Casa a rămas plină de icoane ortodoxe, iar David Iosif nu vrea şi nici nu poate să le dea la o parte. Ar fi ca şi cum ar şterge memoria soţiei definitiv. "Cât a avut de pătimit după mine, draga de ea, Dumnezeu s-o odihnească!". David Iosif îmi vorbeşte de vre­murile acelea întunecate ale statului comunist, când zilele treceau sub umbra unei ameninţări tăcute. Teama aceea a rămas cumva ascunsă într-un cotlon al fiinţei sale. Bărbatul acesta puternic, tă­bă­cit de viaţă, vorbeşte dintr-odată în şoap­tă, ca şi când cineva ar trage cu urechea la discuţia noastră: "Soţia era farmacistă. Şi nu era lună din an să nu se trezească cu poliţia economică pe cap. Me­reu şi mereu ea era singura controlată: jidoavca asta sigur a furat ceva... Iar ea era de o cinste ire­pro­­­şa­bilă! Şi mai era şi româncă! Venea plângând acasă, nici nu trebuia să-mi spună de ce plânge, ştiam. Doar pentru că era soţia mea, soţia unui evreu... Mizerii, domnule, mizerii...". Oficial, viaţa familiei Iosif era bună. David era sportiv de perfor­manţă, a jucat baschet şi handbal la cel mai înalt nivel, a deve­nit antrenor, apoi observator federal. În anii de glo­rie, porecla lui era moldo­veanul. Cariera lui sportivă l-a oprit să plece, într-un moment în care acelaşi stat comunist ajun­sese să îşi vândă cetăţenii, la propriu, noului stat Israel. Din 22 de mii de evrei, câţi erau în Botoşani la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1990 mai rămăseseră doar 200. Istoria îşi trăsese cortina ei grea de fier peste o po­veste fa­buloasă. Dincolo de ea, mai răzbea doar me­moria.

Viaţa într-o cutie de lemn

În anii '50, evreii începeau să părăsească Boto­şaniul. Azi Benjamin, mâine Hersch, poimâine Meero­vici... Sub ochii lui Da­vid Iosif, casele şi ma­gazinele îşi trăgeau obloanele, oamenii îşi îndesau avutul într-o cutie de lemn şi plecau fără să se mai întoarcă. "30 de kilo­gra­me. Atât aveai dreptul să iei cu tine atunci când părăseai ţara. Toată viaţa ta îndesată într-o nenorocită de cutie de lemn!". David Iosif privea fără să vrea atelierul de tâmplărie din faţa casei sale. "Se lucra fără în­tre­rupere. Acolo se ciopleau cutiile astea bleste­mate!". Toa­tă viaţa, toată istoria, toate amintirile încăpeau într-o cutie şi n-aveau voie să cântărească mai mult de 30 de kilograme. "E o imagine a pus­tiului. Atâta tristeţe, atâta durere mută... Vă rog să mă credeţi, n-am văzut un om, unul singur!, să se bucure că-şi părăseşte ţara, oraşul şi casa! Pri­veam şi eu tăcut cum tot ceea ce ştiam dispare". Fraţii lui David Iosif au plecat şi ei. Părinţii, însă, au rămas. "Pentru mine au făcut-o. Ştiu sigur, deşi nu mi-au spus-o niciodată. Nu ştiu cum le pot mulţumi în­dea­juns". Dar David Iosif i-a răs­plătit. Glasul lui coboară din nou şi ajunge doar o şoaptă: "Da, dom­nule, mai întâi în '72, când s-a prăpădit tata, apoi în '74, ma­ma. Mă furişam din casă, când nici nu se lumina de ziuă. Dacă mă ve­deau ăştia de la se­cu­ritate unde mă duc, gata cu ca­rie­ra mea sportivă! La 5 dimi­neaţa, domnule, să nu mă vadă nimeni! In­tram în sinagogă şi îmi aşteptam prietenii. Când ne strângeam 10, aşa cum cere le­gea noastră, înce­peam rugăciu­nea de pomenire pentru părinţi. Un an întreg am aprins lumânări şi m-am rugat pe furiş. Zi de zi, cum cere datina, uneori şi pe un ger de crăpau pietrele! Dacă n-aş fi făcut asta, n-aş fi fost om pe pământ, nu m-aş fi iertat niciodată!". David Iosif se o­preş­te, îşi mângâie ochii albaştri cu pal­ma, ca din întâm­pla­re, ca şi când n-aş fi văzut deja lacrimile dinăuntru.
Memoria nu moa­re. Ni­cio­dată. Copil în anii cum­pliţi ai nazismului, David Iosif pleca cu sacoşa de mâncare spre tatăl său, ţinut ostatic, alături de mulţi alţi bărbaţi evrei, în Sina­goga Mare Oiche Sil. "Dar, dom­nule, trebuie să înţelegeţi: în Botoşani nu a fost ucis nimeni, cum s-a întâmplat la Iaşi sau în Dorohoi. Primarul de atunci, Moscu, era un om de is­pravă. A făcut tot posibilul să protejeze comu­ni­ta­tea noastră şi să nu se ajungă la crime. Da, erai obligat să mun­ceşti, să sapi tranşee, să spargi piatră! Da, erai ţinut os­tatic, vezi Doamne, să nu fugi! Da, eram toţi însemnaţi cu stea­ua galbenă a lui David, să se ştie cine sun­tem. Da, nu aveam voie să ieşim din casă după ora 6 sea­ra şi nici înainte de 10 dimi­neaţa. Da, când ie­şeam, piaţa era goală şi nu mai găseam ni­mic de cum­pă­rat. Da, de multe ori, am auzit injurii şi batjocură. Dar vă spun cinstit, aici, în Bo­to­şani, su­fle­tul oame­nilor a con­tat e­norm! Nu uit, dar altceva aleg să ţin minte: că oa­menii au fost buni!".
Se întâmplă de multe ori ca David Iosif să-i înso­ţească pe cei care se întorc să-şi revadă locurile nata­le. Evrei în vârstă, cotropiţi de amintiri, ajunşi iarăşi, după zeci şi zeci de ani, în oraşul în care s-au născut. Multe cartiere evreieşti din Botoşani astăzi nu mai există. În locul lor au fost ridicate blocuri. Şi nu de puţine ori, trecătorii răzleţi pot surprinde această scenă: doi bătrâni îmbrăţişaţi, plângând, în faţa unui bloc înalt unde odinioară se află o casă...
Îi strâng mâna lui David Iosif şi pornesc spre vechiul cimitir evreiesc al Botoşaniului, astăzi pă­răsit. Am noroc: poarta este deschisă, înăuntru se aude foşnet de iarbă cosită. Un om ce pare încre­me­nit în linişte îşi mişcă încet coasa peste iarba înaltă, crescută în devălmăşie. În urma lui, pietre străvechi răsar din pământ, ca un strigăt. Rămâne singur ci­mitirul, scria Maier Rudich, poet evreu, născut în România, în urmă cu jumătate de veac: "A fost în târg cândva o obşte/ - un neam de regi, pro­feţi şi căr­turari - / care-a trudit din greu, de vea­curi,/ drept negustori şi mici meşteşugari./ A fost cândva în târg o obşte/ şi singur cimitirul a rămas./ Morminte şiruri dorm în inimi/ Şi-n amin­tirile duse acas'". Cimitirul a rămas sin­gur, însă, în Botoşani, oamenii şi poveş­tile lor trăiesc mai departe.