Sihaştrii din Valea Chiliilor

O probă de călugărie

Un călugăr, pe un pisc de munte, în micuţa lui mânăstire din cer. Singurul preot. În jur, doar prăpăs­tii. De peste opt veacuri, schitul ăsta a fost "farul" pentru toţi sihaştrii ce-au trăit în peşterile din văi. Părin­tele Modest Ghinea îi ştie. Le duce uneori mâncare, în locuri tainice din păduri. Câteo­dată, urcă la mânăstire chiar ei. Doar în secret, când nu-i decât puţină lume la slujbă. Nopţile. Se vâră într-un cotlon din bi­serică şi-acolo stau. Tac, se roagă şi la răsărit plea­că. Sau se împărtă­şesc, de câteva ori pe an, la pă­rin­tele Ghinea, stareţul mâ­năs­­tirii Cetăţuia Negru Vodă. În­ghesuită pe-o stân­­că, ea înseamnă câte­va chilii, drumuri în pantă, un funi­cular şi două bise­ri­cu­ţe: una nouă de lemn, ma­ramureşeană, alta stră­ve­che săpată într-o peşteră în care se slujeşte necon­tenit, din vremea preoţilor daci. Atât. Alte clădiri n-au loc. Nicio grădină de zarzavat nu se poate însămânţa în piatra seacă. Nici apă n-au, niciun izvor în tot muntele. Pu­ţina apă e trasă de nişte pompe, din vale, până într-un bazin săpat în stâncă de daci, acum 2500 de ani. E viaţă aspră sus. Puţini monahi rezistă. Cetăţuia e-o "probă" de călugărie: "dac-o făcut faţă acolo, la greutăţi, înseamnă că-i vred­nic", zice mereu Episcopul şi-i trimite la alte mâ­năstiri începătoare pe cei ce nu rezis­tă. Iar stareţul Modest rămâne iarăşi singur, mereu. Neclintit în credinţă; de 26 de ani, de când a venit aici n-a părăsit mânăstirea. Şi să vrea, n-ar putea pleca nicio zi, că n-are cine ţine Liturghia. E singurul preot. N-are cum să-i lase pe credincioşii ce urcă zi de zi muntele, ca să-l caute. Şi locu­rile astea binecuvântate. Şi peş­terile. Şi sihaştrii...

Nebuni întru Hristos

Să stai într-o bisericuţă intimă, întunecată, din ferestruicile căreia zbucneşte peste lume o prive­lişte dumnezeiască... Nu vezi pământurile de jos. Doar valuri unduitoare de stâncă şi păduri, plu­tind peste ceţurile înseninate. "Vă daţi seama ce minune divină, pentru un preot, să facă Liturghia privind mereu la frumuseţile astea prin ferestre?... Chiar şi când slujesc singur, tot sunt fericit", îmi mărturiseşte sta­reţul Modest. Undeva jos, depar­te, spre rămă­şiţele ferfeniţite ale negurii, un colţ de cătun de bordeie mărunte înconjoară poalele mânăstirii. Toc­mai de-acolo urcasem, pe-o potecă abruptă şi şerpuită. Acolo se află valea largă a Dâmboviţei, maşinile trecând în goană pe drum, vuietul, satul Cetăţeni, de ţigani, grătarele cu ma­nele, în weekend... Ăsta-i ver­santul din faţă al mâ­năs­tirii. Cel mai cunoscut. Puţină lume ştie, însă, că pe partea cealaltă a mun­te­lui se află un defileu mult mai sălbatic, care din străvechime s-a numit "Va­­lea Chi­liilor". Aşa a ră­mas în vor­ba localnici­lor, până azi. Orice rudar din Cetăţeni ştie că acolo, "în spate", e valea cu chi­lii ale preoţilor daci şi ale celor "de-ai lui Negru Vodă". Toţi ştiu, dar puţini se-ncumetă prin văgău­nile alea. Gabriel Tinca, din Ce­tăţeni, apro­piat al bise­ricii, spune că, de fapt, oa­menii nu prea mai au curaj. Foarte puţini ţigani de-ai lui se aventu­rează în acea zonă. Nu-s locuri de plimbare, mar­cate, bă­tute de poteci. E periculos, doar stânci şi copaci, ce-abia se mai ţin de versanţi. Plus că-i plin de sălbăticiuni, ce parcă păzesc locul. Stareţul mer­ge cu mine să-mi arate Valea Chiliilor, din locul cel mai înalt al piscului, unde a fost înfiptă cândva o cruce numită "Crucea Do­rin­ţelor". Valea Chi­liilor... Se vede toată, sub picioarele noastre. O căldare abisală de codri, pe albia pârâu­lui Cetă­ţuia, paralelă cu cea a Dâm­boviţei. Ţi se pare incre­dibil ca-n arealul ăsta atât de restrâns, de doar 4 kilometri, la doar 23 de kilometri de Câm­pulung şi aşa aproape de drumul naţional spre Rucăr-Bran (bătut de mii de maşini şi turişti), aco­lo, în prăpastia aia ne­ştiută, să mai tră­iască pust­nici, în veacul XXI!... O vatră de si­haştri, ruptă de lume. Părintele Modest îi cunoaşte. Ultimii trei au venit în anul 1998 şi de-atunci n-au mai părăsit grotele. N-au văzut alt chip de om decât pe-al lui, rar, când vine să le adu­că merindă şi împărtăşanie. Ori pe-al vreunui credincios rătăcit noaptea pe cărare... "Toată Valea asta a Chiliilor e plină de peşteri, naturale sau scobite de mână de schimnici. Nu­mele nu-i trecut pe vreo hartă, dar localnicii aşa îi zic de sute de ani. Nici eu nu ştiu toate grotele. Sunt acolo, jos, ascunse", îmi spune părintele Modest, ţinându-se vârtos de balustrada de fier ce încon­joară Crucea Dorinţelor, pentru ca pele­rinii să nu cadă în prăpastie.
"E sigur că-n grotele astea s-au nevoit mai întâi pustnici daci. Celebrii preoţi «ktistai» («în­temeietorii de neam»), care erau şi mari maeştri în vindecări cu plante medicinale. Sunt inscripţii, dovezi arheo­logice clare, ale existenţei acestei vetre de pustnicie a călugărilor daci, încă din veacul V î.Hr. A fost aici o continuitate fir­ească de credinţă, între daci şi creştini. Patericul măr­turiseşte despre aşezarea isi­hastă din Valea Chi­liilor că a luat fiinţă încă înainte de veacul XIII. Cea mai veche şi mai se­veră sihăstrie de pe pă­mânt românesc. Veneau aici cuvioşi greci din Athos, încă din primul mileniu creştin, doritori de îndumnezeire şi viaţă aspră. Aceşti «nebuni întru Hris­tos» se zideau efectiv de vii în găurile lor, lăsând doar o deschi­zătură pe unde să pă­trun­dă aerul şi să le fie coborâtă puţină hrană pe frânghie. Pe-aceşti «zăvorâţi», oame­nii locu­lui i-au numit «chilioţi» - oamenii chiliilor din peşteri. Mulţi au ajuns eremiţi faimoşi, atingând mă­sura sfinţeniei. Toată Valea asta a Chiliilor e azi sit arheologic de inte­res naţional. Cetate şi aşezare dacice, din cultura Latène. Cetate, chilii şi mânăstire creştine, încă din 1215, din vremea lui Negru Vodă... În plus, alt lucru bizar: doar în aceşti 4 kilo­metri, sunt foarte multe plante me­dicinale, care nu şi-ar avea locul aici. Botanic, ştiinţific, nu se explică. O doamnă profesoară botanistă din Câmpulung mi-a notat un tabel cu zeci de specii vechi, care efectiv nu sunt din acest areal. Unii rudari băştinaşi merg acolo doar pen­tru plantele astea miraculoase. Ştiu şi-un pustnic, părintele Pamvo, care le caută. Culegând plante de leac, localnicii găsesc mereu oseminte vechi şi mi le aduc. Pe toate le păstrez, într-un loc anu­me. Urmează a fi date la analiză, mi-am notat lo­curile unde au fost găsite, începem să facem nişte hărţi... Am răbdare, nu plec de aici. Toate la tim­pul lor...".

Cuvioasa Mavra şi lupii

Năframe colorate flutură lung pe Crucea Do­rin­ţelor. Legate de credincoşi, ca să le poarte ru­gă­ciu­nile în cele patru vânturi... La piciorul Cru­cii, pe-o masă, sunt obiecte aduse de suferinzii ce-şi caută speranţa pe-acest pinten de stâncă, numit şi "Tronul lui Negru Vodă", cel mai înalt din tot muntele, înconjurat doar de cer. De-aici, în urmă cu 75 de ani, un monah pe nume Pimen Bărbieru a coborât pe funie, găsind peştera şi moaştele în­tregi ale unui mare sfânt român: Ioa­nichie cel Nou de la Muscel. Modest, călugărul de lângă mine, le-a redescoperit în 1996, îngro­pate, printr-o întâm­plare miraculoasă, despre care am scris în revistă pe larg (F. AS nr. 1368). Asta-i cea mai importantă peşteră a muntelui. Un loc socotit sfânt, dar inac­cesibil: nici părintele Mo­dest n-a reuşit s-ajungă decât de două ori, în 26 de ani. Doar pe frânghie poţi intra. Toată lumea şi-o amin­teşte pe cuvioasa Mavra, călugăriţa care a venit aici în 1969, peste creste, tocmai din munţii Neam­ţului. "Mi-a poves­tit părintele Do­ro­tei Bărbieru, tot pustnic din Valea Chiliilor, fra­tele de sânge al protosin­ghe­lului Pimen, descope­ritorul moaştelor. Mavra a venit din părţile mâ­năstirii Sihla, iarna, prin ză­pezi până la şold. Avea cu ea doi lupi care o pă­zeau, cu care vorbea precum cu oamenii. Lupi da, lupi mari. Le zicea pe nume. I-a întrebat pe oamenii de jos, din sat, unde e un loc sfânt numit Cetăţuia. A intrat în biserica din peş­teră şi a rămas trei zile, doar în genunchi. S-a spovedit la părintele Dorotei. A zis că simţise de-o viaţă che­ma­rea de a ajunge aici, într-un loc cu rugăciune milenară. Apoi şi-a luat lupii şi a ple­cat, sute de kilometri prin nămeţi, înapoi până la Sihla, unde e consemnată în do­cumente că a fost pustnică muceniţă până la sfâr­şitul zilelor..."

Pesmeţii sfinţilor

La fiecare început de iarnă, stareţul adună pâi­ne şi o taie cuburi, pentru a o face pesmeţi, pre­cum anafura. O pune la uscat, la soare, apoi o rân­du­ieşte în saci. În fiecare sac pune şi câte-un bolovan de sare. Părintele Modest merge greu. Are diabet, mai multe operaţii la picioare, din cauza frigurilor şi a lungilor urcuşuri prin munţi, când, uneori, s-a accidentat grav. Ia sacii şi îi duce pust­nicilor.
"Deseori am vrut să le duc şi ceva mâncare de post, dar nu vor. Se mânie. De fapt, ei nu cer nici pesmeţii ăia, dar insist să las sacii în locurile stabilite. Pentru ei, hrana nu contează. Doar să atingă din când în când, cu limba, sloiul de sare, să bea din apa pe care le-o aduc. Şi le-ajunge. În rest, sunt cufundaţi în rugăciune. Nu sunt multe care trebuiesc trupului acestuia, ci numai atât cât să aibă putere de a se ruga. Dacă-i găsesc oa­me­nii, se ascund, fug. Sau îi alungă. Îi izgonesc destul de brutal. Dar faptul că nu vorbesc cu ei, asta nu înseam­nă că nu-i iubesc. Îi iubesc prea mult, au capaci­tatea să se roage pentru toţi oa­me­nii deodată. Cu lacrimi se roagă. Aşa mi-a spus mie pustnicul Paho­mie, destul de dur: «Să ştii, măi, pă­rinte, că rugă­ciu­nea care nu-i cu la­crimi, aia nu-i rugăciune!». Tot cu un lup a apă­rut aici şi Pahomie şi tot din munţii Neam­ţului, de la Mânăstirea Sihăstria. Anul trecut, în sep­tem­­brie, s-au făcut doi ani de când a murit. La fel, sute de kilometri pe jos, prin munţi. Şi n-a um­blat decât noaptea. Lupu ăla l-a păzit până la moarte. Era un om înalt, ciolănos, zdravăn. Şi des­tul de fioros, aşa. Îl ve­deam încruntat, neier­tă­tor. Parcă tuna când vor­bea, cu glasul lui gros. Avea ochii arzători, sub sprâncenele foarte groa­se, înroşiţi de oboseala privegherilor. Vă spun, îmi era cam... teamă aşa, de dân­sul. Mai ales când vedeam şi lupul ăla, cum îl aşteaptă sus pe stâncă. Abia apoi am început să-i simt firea cea ascunsă. Un om în armonie cu tot ce-i în jur. Cu natura, cu mersul anotim­pu­ri­lor... Se enerva dacă-i ofeream ceva, nu se plângea de nimic, zicea că-i e foarte cald iarna în peştera lui, fără foc. Doar de trei ori am petrecut puţin timp cu Sfinţia Sa. Am trecut pe lân­gă căprioare, care nu au fu­git de noi. Am văzut râsul, pe o creangă deasupra noastră, care a mâ­râit la noi, gata să sară. Cuviosul Pahomie doar s-a în­tors puţin spre el şi a tunat cu glasul ăla: "Măăă!...". Râsul s-a ghemuit cu botul pe labe, ca un motan cu­minte. N-a mai zis nimic, dar nici n-a fugit. Cât am stat cu el, niciodată n-am căutat să vorbim despre ce se în­tâmplă în lume. Oa­me­nii ăştia... ai im­pre­sia că simt deja mer­sul lumii, fără a avea ne­voie de televizor sau infor­maţii concrete des­pre ea. Ţin minte că, odată, stăteam cu el aici, la Cruce, ne uitam la munţi. Mai mult tăceam, ca de obicei. Eu eram cam deznă­dăjduit, aveam lipsuri mari în mâ­­năs­tire, obşte pu­ţi­nă... Pen­tru prima dată am avut ispita de-a pă­răsi mânăstirea. Să plec în Sfântul Munte. Ţin minte că atunci părintele m-a atins cu palma pe umăr. Nu mai făcuse ni­cio­dată asemenea ges­turi de apropiere. Nu m-am putut abţi­ne şi-am izbuc­nit: «Nu ştiu, pă­rinte... Suntem păcă­toşi... Mai ales eu, sunt cel mai ma­re pă­că­tos din lumea as­ta!...» Îmi dă­deau lacri­mile. El a as­cultat şi apoi a procla­mat, aproape ţi­pând: «Auzi, mă, cuvioa­se?!...». Să ştii că şi ciu­linele are floa­rea lui şi parfumul lui! Oameni-s ca ciulinii. Ai văzut tu floarea de ciu­line?!... Nu ţi se pare cea mai frumoa­să de pe pă­mânt?»".

Pustnicul din cer

De când e la Ce­tăţuia, pă­rintele Mo­dest n-a intrat decât în 7 peşteri de schimnici, din mul­tele care sunt adunate în strâmta Vale a Chiliilor. Moti­vul: mai mereu găseş­te acolo ursoaice cu pui, plus că e foarte greu de urcat. De pil­dă, schi­monahul Pam­vo stă într-o gro­tă, un­deva între Valea Chi­liilor şi Valea lui Co­man şi face 3-4 ore până aici, pe-o scur­tătură doar de el ştiută. Nimeni nu în­ţele­ge cum, dar apare în mânăs­tire toc­mai pe sus, pe sub chilii. "Nu ocoleş­te pis­cul, ca să urce apoi pe po­teca obişnuită. Vine prin spate, din Valea lui Co­man, nu-i nicio cărare acolo. De parc-ar fi ur­cat prin cer", se ui­meşte egu­menul. Îl găseşte de­seori la Crucea Dorin­ţe­lor, sau în partea cealaltă, la "Peş­tera lui Za­mol­xe", care are tot un hău sub ea. Pamvo e pustnicul care vine cel mai des la mânăstire. Chiar şi la o lună-două. Are nevoie de biserică, de Liturghie, s-a spove­dit o dată şi la părintele Modest. Dar şi el îşi duce iernile-n peştera neîncăl­zită, fără a cere ceva. "Nu pot să spun că vorbim mare lu­cru, când mă-ntâlnesc cu el. Pe cu­vânt. Mi-a spus odată că atunci când te rogi, simţi o în­flăcă­rare-n inimă, ce, efectiv, îţi ţine de frig, nu mai simţi nimic. Pare tânăr, în forţă, dar am auzit că ar avea mult peste 80 de ani. Şi mai are el o vorbă, me­reu: «Da­rul cel mai de preţ al omu­lui, viaţa!..» Atâta zice: «Să nu uităm să preţuim via­ţa!...»".
Părintele Modest mai ştie alţi doi sihaştri, care stau chiar în capătul Văii Chiliilor, spre Bu­cegi: schimonahii Nicolae şi Tihon. Veniţi şi ei tocmai din 1998, străbătând toţi Car­paţii Orien­tali, de la nord la sud, pen­tru a găsi această vale renumită. "Ei doi au ceva de... ruşi, vor­besc greu româ­neşte. M-a frapat că sunt neschimbaţi la chip de când au venit. Nicolae e sigur foarte bă­trân, poate că a trecut de suta de ani, cine ştie... N-au vârstă. Tihon i-e ucenic, tânăr, abia puţin peste 70. Cred că mo­men­tan stau în aceeaşi peşteră, pentru ca Tihon să aibă grijă de cu­vios. Ştiu grota de 23 de ani, dar nu mă duc la ei. Ne întâlnim doar în anumite locuri stabilite. Odată mi-au spus că veni­seră aici fiindcă ştiau că-n Valea Chiliilor au trăit mulţi sfinţi vechi, de care auziseră de­ja. Şi că vor ră­mâne amândoi până la moarte...".
Trebuie să precizez că n-a fost prea uşor să obţin aceste puţine informaţii des­pre sihaştri de la părintele Modest. La început, n-a vrut să-mi zică nimic. Mereu se oprea la jumătatea frazei, sfiindu-se să continue. Nici nu­mele lor nu mi le-a dezvăluit decât târziu. Îmi jură că, dacă Episco­pul însuşi l-ar obliga să arate cuiva locurile unde trăiesc, nu le-ar divulga. Îi cunoaşte demult, ştie că sunt oameni îndumne­zeiţi. E convins că, din­tre peşterile pe care le-a descoperit, unele cu si­guranţă au în ele oseminte sau moaşte. "E aici o grotă, pe versantul celălalt, cu două ciuperci de piatră de-o parte şi de alta a intrării, ca Babele de pe Bu­cegi. Deasupra in­trării, vezi un mic lo­caş pentru icoană. Tavanul e pe jumătate prăbu­şit, dar înăuntru se poate vedea un fel de pat scobit în rocă şi nişte in­scrip­ţii vechi, exact ca-n peştera Sfântului Ioanichie, la 1638. Undeva, chiar sub chiliile noastre, e o altă peşteră foar­te veche, în care intrau cinci persoane, c-un zid de bolovani în faţă, ce încă se mai păstrează par­ţial. A fost astu­pată cu pământ. Sunt sigur că aco­lo e trupul unui cuvios, dar n-am vrut să-l scot. Şi nici nu vreau să arăt locul. Nu mă simt vrednic să sap, e o răspun­de­re prea mare. Am zis că va fi atunci când va vrea Dum­nezeu...".
Părin­tele Modest ştie bine ce e pust­nicia. A trăit deja experienţa de-a sta în preajma unui sfânt. De la 18 ani a renun­ţat la lume. În '82, era deja în mânăstire, la Sitaru. Nu l-a interesat nici că făcuse două facultăţi şi masterate, la Teologie şi Istorie, nici c-a ajuns călugărul cel mai apropiat al Înaltului Teofan, Episcop Vicar al Patriarhiei din Bucureşti. I se pro­misese un viitor confortabil, dar în 1992, a renunţat la tot. După o întâmplare mira­culoasă, despre care a vorbit cu pu­ţină lume. O redau aici, cuvânt cu cuvânt:

Sfântul din dumbravă

"Eram la Mânăstirea Antim, dar cău­tam me­reu singurătatea. Nu ştiu, un dor nepotolit să plec. Atunci, în vara lui '92, am cerut binecuvântare să mă duc singur undeva, pe munte, să mă reculeg. Aveam demult amintirea asta: că odată, în copi­lărie, fusesem într-o drumeţie în Bucegi şi ne-a prins o ploaie mare şi toţi copiii ne-am adăpostit într-un fel de grotă, la intrarea căreia era o iconiţă. Am stat acolo toţi, zgribuliţi, şi m-am simţit cel mai fericit din viaţa mea. Voiam să regăsesc grota aia, icoana copi­lăriei. Nu am găsit-o. M-am rătăcit sus pe munte şi ore întregi am umblat prin jne­penişuri, de-a buşilea. Nu vedeam lu­mina, nu ştiam încotro s-o iau. Mă târâiam efectiv pe sub tu­fi­şuri. M-am luat du­pă un su­sur de apă, dar nu puteam vedea apa, doar bă­­nuiam că e undeva, pe dedesubt. Şi o voce-mi spunea: «Mergi înainte». M-am pomenit în­tr-o dum­bravă micuţă, scăl­dată de-o lu­mină portoca­lie, o ţin minte şi acum: în dreapta, un fel de paraclis sălbatic, băgat sub o stân­că, aco­perit cu nişte ierburi lungi, ude, groase, ca nişte liane. Foarte mic, cât o că­suţă. În dreapta, un bordei de pă­mânt, la fel de ca­mu­flat de ierburi într-o gau­ră de piatră. Dac-aş fi venit din orice altă direcţie, nu le vedeam. Apa pe care-o ur­ma­sem era de fapt un izvor ce ţâşnea din munte. Şi atunci am văzut un pustnic în iarbă care mi-a zis: «Te-ai rătăcit, taică. Te-ai rătăcit...». De 60 de ani de zile nu mai văzuse chip de om. Venise în luminişul ăla de la 24 de ani şi atunci avea 84. Absolut nimeni nu găsise locul ăsta, în acest timp. «Aici e impo­sibil să a­jungi, dacă nu vrea Dum­ne­zeu...», mi-a zis. Am trăit trei zile cu acest sihas­tru, în bor­deiul lui. Trei zile! Şi-am simţit că aflu mai multe despre Dum­nezeu decât din toate facultăţile de Teo­lo­gie posibile. Eram pri­mul om cu care a vorbit, după 60 de ani! Mi se părea că e în­con­jurat efectiv de-o aură de sfin­ţenie. Nu ştiu de ce, dar nu voiam să mai plec de lângă el niciodată. Şi azi, deseori, îmi pare rău că n-am rămas. L-am rugat, dar el a zis simplu: «Nu-i pentru tine locu' ăsta. Sunt mulţi care au nevoie de tine aco­lo...». Am plecat din dumbrava aia, tot uitându-mă înapoi. Şi el doar zâmbea, ui­tân­du-se după mine. Nu l-am mai văzut ni­cio­da­tă, dar experi­en­ţa asta mi-a schim­bat viaţa. Am cerut insistent, la Patriarhie, să mă duc undeva într-un munte, la o mânăstire izolată. «Oriunde! Unde-o fi mai greu şi mai singu­rătate», ziceam. Până la urmă, în '93 am fost trimis aici. Nu ştiam nimic despre Cetăţuia, des­pre pustnici, schitul era pă­răsit. Apoi l-am dez­gropat pe Sfântul Ioa­nichie şi asta a fost o mare fericire. Apoi i-am cu­nos­cut pe ceilalţi sihaştri şi tot ce a urmat...

Moartea lui Pahomie

În 2017, la moartea schi­monahului Pahomie, lupul său a urlat de tristeţe. L-a auzit pust­nicul Pamvo şi a mers în peştera călugărului. Pe urmă a dat fuga la mine: «Veniţi, pă­rinte stareţ, că fra­tele Pahomie s-a dus la Domnul...». Tocmai ie­şisem de la masă, eram pe o stâncă, în spate, când a apărut. «Prin cer», aşa cum venea el mereu. Am luat câteva lumânări în grabă şi m-am dus. La peştera lui Pahomie, venise între timp şi pustnicul Tihon, care-l priveghea tăcut, c-o can­delă de seu aprinsă. M-am uitat înăuntru: mona­hul îşi săpase dinainte mormântul. Acolo, în gro­tă. Îşi cărase şi plăci de piatră, din munte, ca să fie puse deasupra lui. Părintele Tihon mi-a spus doar că Pahomie ştia dinainte când va muri, şi că i-a zis asta. Şi i-a mai lăsat cuvânt că vrea să nu se pună la groapa lui nicio cruce, niciun semn, absolut nimic. Şi să nu zicem la nimeni unde a murit, fiindcă vrea să plece din lumea asta «un nimeni». Acolo l-am înmormân­tat după trei zile, doar eu împreună cu bunii mei Pamvo, Tihon şi Nicolae. Am spus câte o rugă­ciune fiecare... şi gata. Dar n-o să uit niciodată chipul pustnicului, când l-am văzut întins pe pă­tura aia, înainte de a-l coborî în groapă. Emana o lumină! Jur.Avea un zâmbet, o bunătate cum nici n-aş fi bănuit c-ar putea avea omul ăla as­pru, mânios. Recunosc, am plâns. Era efectiv un mort viu, complet împăcat cu Dumnezeu. Şi am mai constatat ceva: până atunci, prin peştera lui curgea un izvoraş. În par­tea dreaptă, printr-un şanţ îngust, se prelingea pe lângă intrare, până într-un găvan săpat în piatră. Era dintre puţinele izvoare, din toţi munţii ăştia săraci. De aceea Pahomie nu avusese niciodată nevoie de apă de băut. Ei bine, chiar în ziua mor­ţii lui, izvorul acela a secat brusc. Mai trec uneori pe acolo, să-i mai pun o lumină şi mă uit. De atunci nu mai curge niciun strop, pentru tot­dea­una."