Formula AS în Țara de Sus a Moldovei - Evreii din Botoșani

Matei Florian
Rugăciune împotriva uitării

Botoșani. Vineri după-amiază. O lumină moale s-a cuibărit pe străzile orașului, a alungat mașinile, a îmblânzit lucrurile și oamenii. E o după-amiază pentru rându­nele și porumbei. Orașul e cu­minte ca un gângurit, cuminte ca o plimbare. Cauți pe cineva pe care să-l poți întreba cum se ajunge pe strada Marchian, la nu­mărul 1. Dar nu e nimeni, trebuie să te descurci de unul singur. Traversezi, treci de câteva maga­zine închise, aici ar trebui să fie, îți spui, dar aici sunt numai blo­curi. Te gândești că adresa e gre­șită, te învârți nedumerit în loc, cât să vezi o străduță lătu­ralnică: aici. Aici e o parcare, la fel ca toate par­cările de bloc. Dar dincolo de mașini, stingheră, ca o minune uitată și ascunsă, se află ceea ce cauți. Ai ajuns. Un murmur șop­tit se aude dinăuntru. Te apropii, iar murmu­rul crește ca o incantație. Poar­ta e deschisă, simți un fior care îți crește în tot corpul, o vrajă veche care e gata să te învă­luie. Pășești mai departe. Intri.

Cerul de pânză

Se întâmplă ceva ciudat odată ce te afli înăuntrul Sinagogii Oiche Sil, sinagoga mare a Botoșaniului, singura dintre cele 80 de odi­ni­oară, în care se mai slujește și astăzi. Ochii ți se obișnuiesc greu cu lumina ce coboară prin ferestrele înalte. O lumină difuză, care doar mângâie interiorul, fără să ți-l arate pe de-a în­tregul. În penumbra care te învăluie, murmurul șoptit pe care îl auzeai de afară a devenit rugă­ciune. O rugăciune într-o limbă străveche, grea, aspră, care umple fiecare cot­lon și firidă a lăca­șului. Sinagoga e pustie. Nu-i vezi pe cei care se roagă. Bănu­iești doar că se află într-o altă încăpere, ferită de pri­virile tale. Te așezi pe unul dintre scaunele înguste de lemn și nu-ți rămâne decât să asculți. Cuvintele sunt mai întâi șop­tite, apoi cresc și devin cântec, se înal­ță, se modulează și strigă, doar ca să devină o șoaptă din nou. Te-ai deprins cu lumina puțină; din lumea pe care ai lăsat-o afară nu mai pă­trunde înăuntru decât un ciripit de păsări care însoțește rugă­ciunea. E ca în basmele acelea pe care le citeai când erai copil: ai găsit poarta secretă prin care ai evadat din oraș, din reali­tate, din timp. Privești în jur. O pânză albastră, pictată miraculos, aco­peră întreg tavanul precum un cer. Un candelabru uriaș pornește de la pi­cioa­rele unei păsări cu două capete și aripi larg des­chise. De jur împrejur, sunt pictate scene biblice și un zodiac al animalelor ce repre­zintă semințiile evre­iești. O poveste fabuloasă, ve­che de mii de ani, odih­nindu-se deasupra ta. Altarul înalt aproape că atinge acest cer de pânză. În fața lui se află Menora, can­delabrul cu șapte brațe, sim­bolul iudaismului din în­trea­ga lume. Sub ferestre, zidurile sunt pictate și ele cu scene biblice. Nu de­geaba Oiche Sil este consi­derată una dintre cele mai frumoase, dacă nu cea mai fru­moasă sinagogă din țara noastră. Într-una dintre fi­ride, sub balcon, se vede o mică fe­restruică lumi­nată. Aici sunt oamenii pe care îi aștept, de aici se aude rugăciunea lor. Rugăciunea asta vrăjită, care a făcut ca timpul să se oprească din curgerea lui. Iar când timpul se suspendă, toate poveștile de altădată se întîmplă ACUM, AICI, din nou. În sinagoga aceasta botoșe­neană, veche deja de 185 de ani, unde rugă­ciunea unor oameni face ca ieri să fie totuna cu mâi­ne, iar totul să se întâm­ple azi. Prin cântecul lor stră­vechi, memoria rămâ­ne vie, neschimbată. Oa­me­nii și poveștile lor tră­iesc mai departe.

Șabatul lui Mihai Eminescu

Istoria evreilor care au trăit pe teritoriul Româ­niei de astăzi se pierde în negura tim­pului. Sunt povești, niciodată dovedite, care spun că evreii au sosit în Dacia, chemați de De­cebal, încă de dinain­tea cuceririi romane. Cert este că primele documen­te temeinice care atestă prezența lor în Principate apar abia în Evul Mediu. Cro­nicile Moldovei, de pildă, îl pomenesc pe "jidovul Șmil care era medi­cul lui Ștefan cel Mare". Cele mai vechi pietre fu­nerare din vechiul cimitir evreiesc din Botoșani da­tea­ză din 1540. Un document important, semnat de Ștefan Tomșa Vodă în 1612, îi poftea pe evrei "să vie în țara lui spre a-și face neapărat negoțul". Motivele erau simple și le aflăm tot din scrierile de demult: "Evreii fiind chemați aici, ca și în restul Moldovei, în vederea unei animări a vieții econo­mice. Ei se ocupau cu exportul grânelor și al vitelor și cu impor­tul mărfu­rilor care aveau căutare. Nu se căuta la limba și la credința omului, ci la hărnicia lui". Mol­do­va avea nevoie să se dezvolte, iar pentru asta, orice meșteșugar și negustor bun era binevenit. Iar în Botoșani n-au sosit doar evrei, ci și armeni, greci și lipoveni. Micul târg prindea viață, se um­plea de forfotă, de case, de oameni, de limbi. La începutul secolului al 18-lea, 40% din meșteșugarii botoșă­neni erau evrei. Secretul comunității, dincolo de hăr­nicie, a fost organizarea fără cusur. Existau oa­­meni avuți, existau bresle, existau oameni nevo­iași. La fel ca ori­unde în lumea asta. Doar că cei aflați în nevoi n-au fost niciodată abandonați de ceilalți: "Dacă vreunul dintre voi nu va voi să-și plă­tească contribuția pen­tru săraci înscrisă în soco­teală, să fie amendat și pedepsit. Mai întâi să nu i se taie nici o pasăre, să nu fie chemat la citirea Torei, iar dacă va avea un fiu de circumcis, să nu fie circumcis până nu va plăti...". Documentul din care am citat datează din 10 aprilie 1761! Comuni­ta­tea însemna, de fapt, o mare familie. Iar oamenii au venit, s-au așezat și au rămas. Iar odată cu ei, Bo­toșaniul a început să creas­că. La începutul secolului al 19-lea, domnitorul, mâ­năstirile și boierii locului fac un alt efort de a mări populația. Toți cei chemați de dincolo de hotarele țării au fost scutiți de taxe. La sfârșitul aceluiași secol, în 1899, aflăm dintr-un recensământ oficial, că în Botoșani trăiau 16.817 de evrei, ceea ce însem­na 51% din întreaga populație a orașului. 75% din negustorii orașului și 68% din meșteșugarii din târ­gul Botoșaniului erau evrei! În cifrele acestea, seci ca toate cifrele, se ascunde une­ori și adevărul din care se naște povestea. Într-o enumerare a meseriilor evreilor din trecut, pe lângă mânuitori de bani, zidari, croitori, cizmari, birjari, tinichigii, dogari, tâmplari, tăbăcari, pălărieri, băr­bieri, sacagii și tot soiul de negustori mici și mari, aflăm că în Botoșani trăiau și 10 librari, 30(!) de pictori și peste o sută (!!!) de pro­prie­tari de caba­rete. Orașul acesta liniștit din nord, în care s-a năs­cut și a copilărit până la vârsta de 4 ani Mihai Emi­nescu, trepida de viață. Iar românii, armenii, lipo­venii și evreii con­viețuiau în bună pace. Din poveș­tile vremii, aflăm, de pildă, că Eminescu, altminteri cunoscut pentru anti-semitismul său din arti­colele publicate în ziarul Timpul, obiș­nuia să ră­mână până seara, târziu, în bodega lui I.M. Wechs­ler. Nu pentru șnaps sau pentru cârna­ții faimoși preparați de cârciumarul evreu, ci pentru lungi, nesfârșite discu­ții legate de ver­surile Vechiului Testament. Nu o dată, își amin­tesc cu mândrie urmașii cârciuma­rului, Emines­cu rămânea vineri seara la masa tradi­țională de Șabat. Este o imagine profund uma­nă a marelui nostru poet, și, ca orice este profund uman, o imagine mai simplă și mai grăitoare decât do­cumentele acelor timpuri. Politica și vremurile își aveau adevărul și con­vulsiile lor, însă, aici, în nord, oamenii ră­mâ­neau oameni.

Cel care păstrează taina

E liniște în sinagoga Oiche Sil. Liniștea pli­nă, adâncă, a poveștilor care au prins din nou viață. Te trezești din vrajă. Oamenii se pregă­tesc de plecare. Unsprezece bărbați, trecuți de prima tinerețe, care s-au rugat îm­preună într-o cămăruță ferită. Îl salut pe Da­vid Iosif, preșe­dintele Comu­nității Evreilor din Botoșani. Ne-am întâlnit înainte și am stat ore bune de vorbă, el m-a invitat aici. Îmi explică de ce ru­gă­­ciu­nea nu a fost ținută în fața altarului: sina­goga nu are încălzire, e încă prea frig și "uita­ți-vă și dum­nea­­voastră, nu mai suntem tineri". Își cere scuze că nu poate rămâne mai mult: "Sănă­tatea, înțelegeți... La 83 de ani nu mai e chiar ușor". Ușa se deschide larg, iar realitatea stridentă de afară pătrunde înăun­tru: blocuri, mașini, sunetul unei sirene care destra­mă tă­ce­rea. Bărbații se gră­besc să iasă, lumea se întorce în matca ei, fiecare cu viața și grijile lui. În urma celor care au ieșit a ră­­mas doar Gustav Finkel, cu o cheie uriașă în mâ­nă. Cheia acestei porți vrăjite din inima orașu­lui, ultimul loc de unde mai răsuna rugăciunea în limba ebraică. Iar Gustav Finkel este singurul din cei nici 70 de evrei rămași în Botoșani care mai cunoaște tainele acestei limbi. Domnul Finkel are 60 de ani și este inginer, absolvent al Facultății de Politehnică din Iași. A avut șansa să studieze textele talmudice de la o vârstă fragedă: "E o limbă tare grea ebraica. De multe ori, nici n-o pot înțelege până la capăt. Dar am rămas singurul care poate citi Tora. Și atunci, oficiez ca un fel de preot. Rugăciunea trebuie dusă mai departe". Deja sunt decenii de când, în Botoșani, evreii vorbesc între ei doar limba română. Timpul și istoria le-au alungat învățătorii, intelectua­lii, rabinii, iar ebraica, limba aceasta străveche, as­pră, grea, a devenit cu vremea o incantație fabuloasă, descifrată numai de inițiați. Atunci când sensul cu­vin­telor este doar bănuit, o rugăciune simplă, de seară, se preschimbă într-un miracol. Îl întreb pe Gustav Finkel dacă simte asta, doar că omul din fața mea zâmbește timid și preferă să răspundă simplu: "Aici este casa noastră. La fel cum biserica este casa creștinilor, și moscheea, a mu­sulmanilor. Doar că la noi, sina­goga asta a ră­mas singura în care ne mai putem aduna împreună. Vedeți dumneavoastră, fiecare om se poate ruga acasă. Dar pentru ca ru­găciunea să devină a tuturor, trebuie să ne adunăm aici și să fim cel puțin 10 bărbați. În seara asta am fost 11. Ne-am rugat îm­preună pentru sănătate, pentru familie, pentru binele celor din jur. Despre asta este vorba în toate rugă­ciunile, nu?!". Gustav Finkel refuză cuvintele mari și nu se lamentează. Și poate că e mai bine așa. Ade­vărul se ascunde mereu în simplitate. Într-o rugăciu­ne de seară rostită într-o limbă vrăjită și uitată de câțiva bărbați în vârstă, într-o sinagogă veche, încon­jurată de blocuri. Gus­tav Finkel închide poarta cu cheia lui uriașă și se îndreaptă agale spre casă. Îl în­so­țesc, iar realitatea de acum, de vineri după-amiază, în Botoșani, este, ia­răși, singura care există.

Arc de Triumf peste timp

Au rămas mai puțin de 70 de evrei în Botoșani, din cei 22 de mii câți erau la sfârșitul celui de-al doi­lea război mondial. Stau de vorbă iarăși cu David Iosif, președintele comunității, într-o casă veche, din centrul istoric al orașului. Un centru istoric pustiu, care cu un secol în urmă fremăta de viață. Cofetării, restaurante, cafenele, hoteluri, librării, tutungerii, magazine de stofe și cizmării, o mare de lume și de birje revărsate pe strada Prin­cipală sau Calea Națio­nală, pe sub minunatul ei Arc de Triumf, azi dispărut până și din amintirea oame­nilor. Magazinul de stofe al lui Samuel Marcovici era lipit de cel de manufac­turi al fraților Costeschi, berăria lui Weinstein, de Cofetăria și Bomboneria Cantemir, Restaurantul Calul Bălan, de librăria lui Svartz și micul magazin de suveniruri al lui Etsch­berger. Farmacia lui Gheor­ghe Nicoleanu se afla în imediata apropiere a maga­zi­nului lui Segall. Încer­cările vechilor domnitori și boieri moldavi de a atrage și de a dezvolta această parte a țării dăduseră roade. Împreună, încet, în timp, români, evrei, greci, armeni și lipoveni ridicaseră această bijuterie de oraș - Botoșani. La începutul secolului 20, evreii se aflau deja la a treia generație născută în Româ­nia. Asta însemna nu doar că de­prinseseră la perfecție limba și obiceiurile țării, dar ajunseseră să se simtă cu adevărat români. Dovada, dincolo de implicarea în viața so­cia­lă și culturală, sunt jertfele soldaților evrei pe câmpul de luptă, în marile războaie ale Ro­mâniei. Un mic detaliu din acele vremuri: în 1917, Regele Ferdi­nand, ce fusese nevoit să-și mute reședința la Iași, face o vizită în Bo­toșani. Pe toată durata șederii lui a fost găzduit în casa bancherului evreu Boris Moscovici. La rândul său, cu 11 ani mai devreme, Carol I, cu ocazia ma­nevrelor regale de trupe care au avut loc în Botoșani, ar fi fost cazat tot în casa bancherului Moscovici. Arcul de Triumf, ce se afla în apropierea casei ban­cherului, a fost ridicat atunci, în cinstea regelui.

Treizeci de kilograme de amintiri

David Iosif oftează. Nu e doar istoria de altă­dată, ci și propria sa viață în suspinul ăsta. Soția sa româncă, Niculina, s-a prăpă­dit de nici un an. Casa a rămas plină de icoane ortodoxe, iar David Iosif nu vrea și nici nu poate să le dea la o parte. Ar fi ca și cum ar șterge memoria soției definitiv. "Cât a avut de pătimit după mine, draga de ea, Dumnezeu s-o odihnească!". David Iosif îmi vorbește de vre­murile acelea întunecate ale statului comunist, când zilele treceau sub umbra unei amenințări tăcute. Teama aceea a rămas cumva ascunsă într-un cotlon al ființei sale. Bărbatul acesta puternic, tă­bă­cit de viață, vorbește dintr-odată în șoap­tă, ca și când cineva ar trage cu urechea la discuția noastră: "Soția era farmacistă. Și nu era lună din an să nu se trezească cu poliția economică pe cap. Me­reu și mereu ea era singura controlată: jidoavca asta sigur a furat ceva... Iar ea era de o cinste ire­pro­­­șa­bilă! Și mai era și româncă! Venea plângând acasă, nici nu trebuia să-mi spună de ce plânge, știam. Doar pentru că era soția mea, soția unui evreu... Mizerii, domnule, mizerii...". Oficial, viața familiei Iosif era bună. David era sportiv de perfor­manță, a jucat baschet și handbal la cel mai înalt nivel, a deve­nit antrenor, apoi observator federal. În anii de glo­rie, porecla lui era moldo­veanul. Cariera lui sportivă l-a oprit să plece, într-un moment în care același stat comunist ajun­sese să își vândă cetățenii, la propriu, noului stat Israel. Din 22 de mii de evrei, câți erau în Botoșani la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1990 mai rămăseseră doar 200. Istoria își trăsese cortina ei grea de fier peste o po­veste fa­buloasă. Dincolo de ea, mai răzbea doar me­moria.

Viața într-o cutie de lemn

În anii '50, evreii începeau să părăsească Boto­șaniul. Azi Benjamin, mâine Hersch, poimâine Meero­vici... Sub ochii lui Da­vid Iosif, casele și ma­gazinele își trăgeau obloanele, oamenii își îndesau avutul într-o cutie de lemn și plecau fără să se mai întoarcă. "30 de kilo­gra­me. Atât aveai dreptul să iei cu tine atunci când părăseai țara. Toată viața ta îndesată într-o nenorocită de cutie de lemn!". David Iosif privea fără să vrea atelierul de tâmplărie din fața casei sale. "Se lucra fără în­tre­rupere. Acolo se ciopleau cutiile astea bleste­mate!". Toa­tă viața, toată istoria, toate amintirile încăpeau într-o cutie și n-aveau voie să cântărească mai mult de 30 de kilograme. "E o imagine a pus­tiului. Atâta tristețe, atâta durere mută... Vă rog să mă credeți, n-am văzut un om, unul singur!, să se bucure că-și părăsește țara, orașul și casa! Pri­veam și eu tăcut cum tot ceea ce știam dispare". Frații lui David Iosif au plecat și ei. Părinții, însă, au rămas. "Pentru mine au făcut-o. Știu sigur, deși nu mi-au spus-o niciodată. Nu știu cum le pot mulțumi în­dea­juns". Dar David Iosif i-a răs­plătit. Glasul lui coboară din nou și ajunge doar o șoaptă: "Da, dom­nule, mai întâi în '72, când s-a prăpădit tata, apoi în '74, ma­ma. Mă furișam din casă, când nici nu se lumina de ziuă. Dacă mă ve­deau ăștia de la se­cu­ritate unde mă duc, gata cu ca­rie­ra mea sportivă! La 5 dimi­neața, domnule, să nu mă vadă nimeni! In­tram în sinagogă și îmi așteptam prietenii. Când ne strângeam 10, așa cum cere le­gea noastră, înce­peam rugăciu­nea de pomenire pentru părinți. Un an întreg am aprins lumânări și m-am rugat pe furiș. Zi de zi, cum cere datina, uneori și pe un ger de crăpau pietrele! Dacă n-aș fi făcut asta, n-aș fi fost om pe pământ, nu m-aș fi iertat niciodată!". David Iosif se o­preș­te, își mângâie ochii albaștri cu pal­ma, ca din întâm­pla­re, ca și când n-aș fi văzut deja lacrimile dinăuntru.
Memoria nu moa­re. Ni­cio­dată. Copil în anii cum­pliți ai nazismului, David Iosif pleca cu sacoșa de mâncare spre tatăl său, ținut ostatic, alături de mulți alți bărbați evrei, în Sina­goga Mare Oiche Sil. "Dar, dom­nule, trebuie să înțelegeți: în Botoșani nu a fost ucis nimeni, cum s-a întâmplat la Iași sau în Dorohoi. Primarul de atunci, Moscu, era un om de is­pravă. A făcut tot posibilul să protejeze comu­ni­ta­tea noastră și să nu se ajungă la crime. Da, erai obligat să mun­cești, să sapi tranșee, să spargi piatră! Da, erai ținut os­tatic, vezi Doamne, să nu fugi! Da, eram toți însemnați cu stea­ua galbenă a lui David, să se știe cine sun­tem. Da, nu aveam voie să ieșim din casă după ora 6 sea­ra și nici înainte de 10 dimi­neața. Da, când ie­șeam, piața era goală și nu mai găseam ni­mic de cum­pă­rat. Da, de multe ori, am auzit injurii și batjocură. Dar vă spun cinstit, aici, în Bo­to­șani, su­fle­tul oame­nilor a con­tat e­norm! Nu uit, dar altceva aleg să țin minte: că oa­menii au fost buni!".
Se întâmplă de multe ori ca David Iosif să-i înso­țească pe cei care se întorc să-și revadă locurile nata­le. Evrei în vârstă, cotropiți de amintiri, ajunși iarăși, după zeci și zeci de ani, în orașul în care s-au născut. Multe cartiere evreiești din Botoșani astăzi nu mai există. În locul lor au fost ridicate blocuri. Și nu de puține ori, trecătorii răzleți pot surprinde această scenă: doi bătrâni îmbrățișați, plângând, în fața unui bloc înalt unde odinioară se află o casă...
Îi strâng mâna lui David Iosif și pornesc spre vechiul cimitir evreiesc al Botoșaniului, astăzi pă­răsit. Am noroc: poarta este deschisă, înăuntru se aude foșnet de iarbă cosită. Un om ce pare încre­me­nit în liniște își mișcă încet coasa peste iarba înaltă, crescută în devălmășie. În urma lui, pietre străvechi răsar din pământ, ca un strigăt. Rămâne singur ci­mitirul, scria Maier Rudich, poet evreu, născut în România, în urmă cu jumătate de veac: "A fost în târg cândva o obște/ - un neam de regi, pro­feți și căr­turari - / care-a trudit din greu, de vea­curi,/ drept negustori și mici meșteșugari./ A fost cândva în târg o obște/ și singur cimitirul a rămas./ Morminte șiruri dorm în inimi/ Și-n amin­tirile duse acas'". Cimitirul a rămas sin­gur, însă, în Botoșani, oamenii și poveș­tile lor trăiesc mai departe.