Botoșani. Vineri după-amiază. O lumină moale s-a cuibărit pe străzile orașului, a alungat mașinile, a îmblânzit lucrurile și oamenii. E o după-amiază pentru rândunele și porumbei. Orașul e cuminte ca un gângurit, cuminte ca o plimbare. Cauți pe cineva pe care să-l poți întreba cum se ajunge pe strada Marchian, la numărul 1. Dar nu e nimeni, trebuie să te descurci de unul singur. Traversezi, treci de câteva magazine închise, aici ar trebui să fie, îți spui, dar aici sunt numai blocuri. Te gândești că adresa e greșită, te învârți nedumerit în loc, cât să vezi o străduță lăturalnică: aici. Aici e o parcare, la fel ca toate parcările de bloc. Dar dincolo de mașini, stingheră, ca o minune uitată și ascunsă, se află ceea ce cauți. Ai ajuns. Un murmur șoptit se aude dinăuntru. Te apropii, iar murmurul crește ca o incantație. Poarta e deschisă, simți un fior care îți crește în tot corpul, o vrajă veche care e gata să te învăluie. Pășești mai departe. Intri.
Cerul de pânză
Se întâmplă ceva ciudat odată ce te afli înăuntrul Sinagogii Oiche Sil, sinagoga mare a Botoșaniului, singura dintre cele 80 de odinioară, în care se mai slujește și astăzi. Ochii ți se obișnuiesc greu cu lumina ce coboară prin ferestrele înalte. O lumină difuză, care doar mângâie interiorul, fără să ți-l arate pe de-a întregul. În penumbra care te învăluie, murmurul șoptit pe care îl auzeai de afară a devenit rugăciune. O rugăciune într-o limbă străveche, grea, aspră, care umple fiecare cotlon și firidă a lăcașului. Sinagoga e pustie. Nu-i vezi pe cei care se roagă. Bănuiești doar că se află într-o altă încăpere, ferită de privirile tale. Te așezi pe unul dintre scaunele înguste de lemn și nu-ți rămâne decât să asculți. Cuvintele sunt mai întâi șoptite, apoi cresc și devin cântec, se înalță, se modulează și strigă, doar ca să devină o șoaptă din nou. Te-ai deprins cu lumina puțină; din lumea pe care ai lăsat-o afară nu mai pătrunde înăuntru decât un ciripit de păsări care însoțește rugăciunea. E ca în basmele acelea pe care le citeai când erai copil: ai găsit poarta secretă prin care ai evadat din oraș, din realitate, din timp. Privești în jur. O pânză albastră, pictată miraculos, acoperă întreg tavanul precum un cer. Un candelabru uriaș pornește de la picioarele unei păsări cu două capete și aripi larg deschise. De jur împrejur, sunt pictate scene biblice și un zodiac al animalelor ce reprezintă semințiile evreiești. O poveste fabuloasă, veche de mii de ani, odihnindu-se deasupra ta. Altarul înalt aproape că atinge acest cer de pânză. În fața lui se află Menora, candelabrul cu șapte brațe, simbolul iudaismului din întreaga lume. Sub ferestre, zidurile sunt pictate și ele cu scene biblice. Nu degeaba Oiche Sil este considerată una dintre cele mai frumoase, dacă nu cea mai frumoasă sinagogă din țara noastră. Într-una dintre firide, sub balcon, se vede o mică ferestruică luminată. Aici sunt oamenii pe care îi aștept, de aici se aude rugăciunea lor. Rugăciunea asta vrăjită, care a făcut ca timpul să se oprească din curgerea lui. Iar când timpul se suspendă, toate poveștile de altădată se întîmplă ACUM, AICI, din nou. În sinagoga aceasta botoșeneană, veche deja de 185 de ani, unde rugăciunea unor oameni face ca ieri să fie totuna cu mâine, iar totul să se întâmple azi. Prin cântecul lor străvechi, memoria rămâne vie, neschimbată. Oamenii și poveștile lor trăiesc mai departe.
Șabatul lui Mihai Eminescu
Istoria evreilor care au trăit pe teritoriul României de astăzi se pierde în negura timpului. Sunt povești, niciodată dovedite, care spun că evreii au sosit în Dacia, chemați de Decebal, încă de dinaintea cuceririi romane. Cert este că primele documente temeinice care atestă prezența lor în Principate apar abia în Evul Mediu. Cronicile Moldovei, de pildă, îl pomenesc pe "jidovul Șmil care era medicul lui Ștefan cel Mare". Cele mai vechi pietre funerare din vechiul cimitir evreiesc din Botoșani datează din 1540. Un document important, semnat de Ștefan Tomșa Vodă în 1612, îi poftea pe evrei "să vie în țara lui spre a-și face neapărat negoțul". Motivele erau simple și le aflăm tot din scrierile de demult: "Evreii fiind chemați aici, ca și în restul Moldovei, în vederea unei animări a vieții economice. Ei se ocupau cu exportul grânelor și al vitelor și cu importul mărfurilor care aveau căutare. Nu se căuta la limba și la credința omului, ci la hărnicia lui". Moldova avea nevoie să se dezvolte, iar pentru asta, orice meșteșugar și negustor bun era binevenit. Iar în Botoșani n-au sosit doar evrei, ci și armeni, greci și lipoveni. Micul târg prindea viață, se umplea de forfotă, de case, de oameni, de limbi. La începutul secolului al 18-lea, 40% din meșteșugarii botoșăneni erau evrei. Secretul comunității, dincolo de hărnicie, a fost organizarea fără cusur. Existau oameni avuți, existau bresle, existau oameni nevoiași. La fel ca oriunde în lumea asta. Doar că cei aflați în nevoi n-au fost niciodată abandonați de ceilalți: "Dacă vreunul dintre voi nu va voi să-și plătească contribuția pentru săraci înscrisă în socoteală, să fie amendat și pedepsit. Mai întâi să nu i se taie nici o pasăre, să nu fie chemat la citirea Torei, iar dacă va avea un fiu de circumcis, să nu fie circumcis până nu va plăti...". Documentul din care am citat datează din 10 aprilie 1761! Comunitatea însemna, de fapt, o mare familie. Iar oamenii au venit, s-au așezat și au rămas. Iar odată cu ei, Botoșaniul a început să crească. La începutul secolului al 19-lea, domnitorul, mânăstirile și boierii locului fac un alt efort de a mări populația. Toți cei chemați de dincolo de hotarele țării au fost scutiți de taxe. La sfârșitul aceluiași secol, în 1899, aflăm dintr-un recensământ oficial, că în Botoșani trăiau 16.817 de evrei, ceea ce însemna 51% din întreaga populație a orașului. 75% din negustorii orașului și 68% din meșteșugarii din târgul Botoșaniului erau evrei! În cifrele acestea, seci ca toate cifrele, se ascunde uneori și adevărul din care se naște povestea. Într-o enumerare a meseriilor evreilor din trecut, pe lângă mânuitori de bani, zidari, croitori, cizmari, birjari, tinichigii, dogari, tâmplari, tăbăcari, pălărieri, bărbieri, sacagii și tot soiul de negustori mici și mari, aflăm că în Botoșani trăiau și 10 librari, 30(!) de pictori și peste o sută (!!!) de proprietari de cabarete. Orașul acesta liniștit din nord, în care s-a născut și a copilărit până la vârsta de 4 ani Mihai Eminescu, trepida de viață. Iar românii, armenii, lipovenii și evreii conviețuiau în bună pace. Din poveștile vremii, aflăm, de pildă, că Eminescu, altminteri cunoscut pentru anti-semitismul său din articolele publicate în ziarul Timpul, obișnuia să rămână până seara, târziu, în bodega lui I.M. Wechsler. Nu pentru șnaps sau pentru cârnații faimoși preparați de cârciumarul evreu, ci pentru lungi, nesfârșite discuții legate de versurile Vechiului Testament. Nu o dată, își amintesc cu mândrie urmașii cârciumarului, Eminescu rămânea vineri seara la masa tradițională de Șabat. Este o imagine profund umană a marelui nostru poet, și, ca orice este profund uman, o imagine mai simplă și mai grăitoare decât documentele acelor timpuri. Politica și vremurile își aveau adevărul și convulsiile lor, însă, aici, în nord, oamenii rămâneau oameni.
Cel care păstrează taina
E liniște în sinagoga Oiche Sil. Liniștea plină, adâncă, a poveștilor care au prins din nou viață. Te trezești din vrajă. Oamenii se pregătesc de plecare. Unsprezece bărbați, trecuți de prima tinerețe, care s-au rugat împreună într-o cămăruță ferită. Îl salut pe David Iosif, președintele Comunității Evreilor din Botoșani. Ne-am întâlnit înainte și am stat ore bune de vorbă, el m-a invitat aici. Îmi explică de ce rugăciunea nu a fost ținută în fața altarului: sinagoga nu are încălzire, e încă prea frig și "uitați-vă și dumneavoastră, nu mai suntem tineri". Își cere scuze că nu poate rămâne mai mult: "Sănătatea, înțelegeți... La 83 de ani nu mai e chiar ușor". Ușa se deschide larg, iar realitatea stridentă de afară pătrunde înăuntru: blocuri, mașini, sunetul unei sirene care destramă tăcerea. Bărbații se grăbesc să iasă, lumea se întorce în matca ei, fiecare cu viața și grijile lui. În urma celor care au ieșit a rămas doar Gustav Finkel, cu o cheie uriașă în mână. Cheia acestei porți vrăjite din inima orașului, ultimul loc de unde mai răsuna rugăciunea în limba ebraică. Iar Gustav Finkel este singurul din cei nici 70 de evrei rămași în Botoșani care mai cunoaște tainele acestei limbi. Domnul Finkel are 60 de ani și este inginer, absolvent al Facultății de Politehnică din Iași. A avut șansa să studieze textele talmudice de la o vârstă fragedă: "E o limbă tare grea ebraica. De multe ori, nici n-o pot înțelege până la capăt. Dar am rămas singurul care poate citi Tora. Și atunci, oficiez ca un fel de preot. Rugăciunea trebuie dusă mai departe". Deja sunt decenii de când, în Botoșani, evreii vorbesc între ei doar limba română. Timpul și istoria le-au alungat învățătorii, intelectualii, rabinii, iar ebraica, limba aceasta străveche, aspră, grea, a devenit cu vremea o incantație fabuloasă, descifrată numai de inițiați. Atunci când sensul cuvintelor este doar bănuit, o rugăciune simplă, de seară, se preschimbă într-un miracol. Îl întreb pe Gustav Finkel dacă simte asta, doar că omul din fața mea zâmbește timid și preferă să răspundă simplu: "Aici este casa noastră. La fel cum biserica este casa creștinilor, și moscheea, a musulmanilor. Doar că la noi, sinagoga asta a rămas singura în care ne mai putem aduna împreună. Vedeți dumneavoastră, fiecare om se poate ruga acasă. Dar pentru ca rugăciunea să devină a tuturor, trebuie să ne adunăm aici și să fim cel puțin 10 bărbați. În seara asta am fost 11. Ne-am rugat împreună pentru sănătate, pentru familie, pentru binele celor din jur. Despre asta este vorba în toate rugăciunile, nu?!". Gustav Finkel refuză cuvintele mari și nu se lamentează. Și poate că e mai bine așa. Adevărul se ascunde mereu în simplitate. Într-o rugăciune de seară rostită într-o limbă vrăjită și uitată de câțiva bărbați în vârstă, într-o sinagogă veche, înconjurată de blocuri. Gustav Finkel închide poarta cu cheia lui uriașă și se îndreaptă agale spre casă. Îl însoțesc, iar realitatea de acum, de vineri după-amiază, în Botoșani, este, iarăși, singura care există.
Arc de Triumf peste timp
Au rămas mai puțin de 70 de evrei în Botoșani, din cei 22 de mii câți erau la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Stau de vorbă iarăși cu David Iosif, președintele comunității, într-o casă veche, din centrul istoric al orașului. Un centru istoric pustiu, care cu un secol în urmă fremăta de viață. Cofetării, restaurante, cafenele, hoteluri, librării, tutungerii, magazine de stofe și cizmării, o mare de lume și de birje revărsate pe strada Principală sau Calea Națională, pe sub minunatul ei Arc de Triumf, azi dispărut până și din amintirea oamenilor. Magazinul de stofe al lui Samuel Marcovici era lipit de cel de manufacturi al fraților Costeschi, berăria lui Weinstein, de Cofetăria și Bomboneria Cantemir, Restaurantul Calul Bălan, de librăria lui Svartz și micul magazin de suveniruri al lui Etschberger. Farmacia lui Gheorghe Nicoleanu se afla în imediata apropiere a magazinului lui Segall. Încercările vechilor domnitori și boieri moldavi de a atrage și de a dezvolta această parte a țării dăduseră roade. Împreună, încet, în timp, români, evrei, greci, armeni și lipoveni ridicaseră această bijuterie de oraș - Botoșani. La începutul secolului 20, evreii se aflau deja la a treia generație născută în România. Asta însemna nu doar că deprinseseră la perfecție limba și obiceiurile țării, dar ajunseseră să se simtă cu adevărat români. Dovada, dincolo de implicarea în viața socială și culturală, sunt jertfele soldaților evrei pe câmpul de luptă, în marile războaie ale României. Un mic detaliu din acele vremuri: în 1917, Regele Ferdinand, ce fusese nevoit să-și mute reședința la Iași, face o vizită în Botoșani. Pe toată durata șederii lui a fost găzduit în casa bancherului evreu Boris Moscovici. La rândul său, cu 11 ani mai devreme, Carol I, cu ocazia manevrelor regale de trupe care au avut loc în Botoșani, ar fi fost cazat tot în casa bancherului Moscovici. Arcul de Triumf, ce se afla în apropierea casei bancherului, a fost ridicat atunci, în cinstea regelui.
Treizeci de kilograme de amintiri
David Iosif oftează. Nu e doar istoria de altădată, ci și propria sa viață în suspinul ăsta. Soția sa româncă, Niculina, s-a prăpădit de nici un an. Casa a rămas plină de icoane ortodoxe, iar David Iosif nu vrea și nici nu poate să le dea la o parte. Ar fi ca și cum ar șterge memoria soției definitiv. "Cât a avut de pătimit după mine, draga de ea, Dumnezeu s-o odihnească!". David Iosif îmi vorbește de vremurile acelea întunecate ale statului comunist, când zilele treceau sub umbra unei amenințări tăcute. Teama aceea a rămas cumva ascunsă într-un cotlon al ființei sale. Bărbatul acesta puternic, tăbăcit de viață, vorbește dintr-odată în șoaptă, ca și când cineva ar trage cu urechea la discuția noastră: "Soția era farmacistă. Și nu era lună din an să nu se trezească cu poliția economică pe cap. Mereu și mereu ea era singura controlată: jidoavca asta sigur a furat ceva... Iar ea era de o cinste ireproșabilă! Și mai era și româncă! Venea plângând acasă, nici nu trebuia să-mi spună de ce plânge, știam. Doar pentru că era soția mea, soția unui evreu... Mizerii, domnule, mizerii...". Oficial, viața familiei Iosif era bună. David era sportiv de performanță, a jucat baschet și handbal la cel mai înalt nivel, a devenit antrenor, apoi observator federal. În anii de glorie, porecla lui era moldoveanul. Cariera lui sportivă l-a oprit să plece, într-un moment în care același stat comunist ajunsese să își vândă cetățenii, la propriu, noului stat Israel. Din 22 de mii de evrei, câți erau în Botoșani la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1990 mai rămăseseră doar 200. Istoria își trăsese cortina ei grea de fier peste o poveste fabuloasă. Dincolo de ea, mai răzbea doar memoria.
Viața într-o cutie de lemn
În anii '50, evreii începeau să părăsească Botoșaniul. Azi Benjamin, mâine Hersch, poimâine Meerovici... Sub ochii lui David Iosif, casele și magazinele își trăgeau obloanele, oamenii își îndesau avutul într-o cutie de lemn și plecau fără să se mai întoarcă. "30 de kilograme. Atât aveai dreptul să iei cu tine atunci când părăseai țara. Toată viața ta îndesată într-o nenorocită de cutie de lemn!". David Iosif privea fără să vrea atelierul de tâmplărie din fața casei sale. "Se lucra fără întrerupere. Acolo se ciopleau cutiile astea blestemate!". Toată viața, toată istoria, toate amintirile încăpeau într-o cutie și n-aveau voie să cântărească mai mult de 30 de kilograme. "E o imagine a pustiului. Atâta tristețe, atâta durere mută... Vă rog să mă credeți, n-am văzut un om, unul singur!, să se bucure că-și părăsește țara, orașul și casa! Priveam și eu tăcut cum tot ceea ce știam dispare". Frații lui David Iosif au plecat și ei. Părinții, însă, au rămas. "Pentru mine au făcut-o. Știu sigur, deși nu mi-au spus-o niciodată. Nu știu cum le pot mulțumi îndeajuns". Dar David Iosif i-a răsplătit. Glasul lui coboară din nou și ajunge doar o șoaptă: "Da, domnule, mai întâi în '72, când s-a prăpădit tata, apoi în '74, mama. Mă furișam din casă, când nici nu se lumina de ziuă. Dacă mă vedeau ăștia de la securitate unde mă duc, gata cu cariera mea sportivă! La 5 dimineața, domnule, să nu mă vadă nimeni! Intram în sinagogă și îmi așteptam prietenii. Când ne strângeam 10, așa cum cere legea noastră, începeam rugăciunea de pomenire pentru părinți. Un an întreg am aprins lumânări și m-am rugat pe furiș. Zi de zi, cum cere datina, uneori și pe un ger de crăpau pietrele! Dacă n-aș fi făcut asta, n-aș fi fost om pe pământ, nu m-aș fi iertat niciodată!". David Iosif se oprește, își mângâie ochii albaștri cu palma, ca din întâmplare, ca și când n-aș fi văzut deja lacrimile dinăuntru.
Memoria nu moare. Niciodată. Copil în anii cumpliți ai nazismului, David Iosif pleca cu sacoșa de mâncare spre tatăl său, ținut ostatic, alături de mulți alți bărbați evrei, în Sinagoga Mare Oiche Sil. "Dar, domnule, trebuie să înțelegeți: în Botoșani nu a fost ucis nimeni, cum s-a întâmplat la Iași sau în Dorohoi. Primarul de atunci, Moscu, era un om de ispravă. A făcut tot posibilul să protejeze comunitatea noastră și să nu se ajungă la crime. Da, erai obligat să muncești, să sapi tranșee, să spargi piatră! Da, erai ținut ostatic, vezi Doamne, să nu fugi! Da, eram toți însemnați cu steaua galbenă a lui David, să se știe cine suntem. Da, nu aveam voie să ieșim din casă după ora 6 seara și nici înainte de 10 dimineața. Da, când ieșeam, piața era goală și nu mai găseam nimic de cumpărat. Da, de multe ori, am auzit injurii și batjocură. Dar vă spun cinstit, aici, în Botoșani, sufletul oamenilor a contat enorm! Nu uit, dar altceva aleg să țin minte: că oamenii au fost buni!".
Se întâmplă de multe ori ca David Iosif să-i însoțească pe cei care se întorc să-și revadă locurile natale. Evrei în vârstă, cotropiți de amintiri, ajunși iarăși, după zeci și zeci de ani, în orașul în care s-au născut. Multe cartiere evreiești din Botoșani astăzi nu mai există. În locul lor au fost ridicate blocuri. Și nu de puține ori, trecătorii răzleți pot surprinde această scenă: doi bătrâni îmbrățișați, plângând, în fața unui bloc înalt unde odinioară se află o casă...
Îi strâng mâna lui David Iosif și pornesc spre vechiul cimitir evreiesc al Botoșaniului, astăzi părăsit. Am noroc: poarta este deschisă, înăuntru se aude foșnet de iarbă cosită. Un om ce pare încremenit în liniște își mișcă încet coasa peste iarba înaltă, crescută în devălmășie. În urma lui, pietre străvechi răsar din pământ, ca un strigăt. Rămâne singur cimitirul, scria Maier Rudich, poet evreu, născut în România, în urmă cu jumătate de veac: "A fost în târg cândva o obște/ - un neam de regi, profeți și cărturari - / care-a trudit din greu, de veacuri,/ drept negustori și mici meșteșugari./ A fost cândva în târg o obște/ și singur cimitirul a rămas./ Morminte șiruri dorm în inimi/ Și-n amintirile duse acas'". Cimitirul a rămas singur, însă, în Botoșani, oamenii și poveștile lor trăiesc mai departe.