- Au trecut doi ani de la primul nostru interviu, Mihail! Doi ani de când între noi s-a aşternut liniştea. Aproape că nu-ţi recunosc vocea la telefon. Mă gândeam că ar fi timpul să aflăm ce mai faci, pe unde mai cânţi, pe unde te duce dorul...
- Fac foarte bine, Bogdana. Sunt singur, într-o pădure, cu un căţel. Îl cheamă Blue. Este de puţin timp la mine, şi încă învaţă bunele maniere. Acum latră, îl auzi? Te salută dintre copaci.
- Singur, în pădure, cu un căţel? Ce-ai păţit? Te-a lovit dorul însingurării?
- Am simţit demult nevoia acută de a mă izola, de a adormi şi a mă trezi singur, între copaci. Şi de a-mi face, în pace, muzica mea. Acum trei luni, am închiriat cabana unui prieten, cu gândul de a sta o vreme singur, doar ca să am linişte să termin noul album. Problema este că locul acesta e atât de frumos, că mă fură. De când am venit, o jumătate din timp l-am petrecut uimindu-mă de priveliştea din jur, absorbind în mine natura, apa, florile, ceaţa, copacii. După ani de zile de drumuri, turnee, nopţi nedormite, pacea asta de aici a venit ca un medicament. Eram atât de extenuat, atât de sătul de oameni, de zgomot, de oraş, încât ajuns aici am amuţit de plăcere. Brusc, m-am trezit într-o lume în care singurul care făcea zgomot eram eu. Nevoia asta de singurătate totală a început chiar mai devreme, în ianuarie, când am plecat o lună în Maroc. Simţeam că tânjeam după soare, că mă transformasem într-un vampir, o fiinţă care trăia doar noaptea. Am stat o săptămână singur în pustiul deşertului şi am realizat că asta vreau să fac o vreme. Să mă izolez. M-am întors în Cluj, am închiriat cabana asta şi am dispărut. Sunt numai eu şi Blue. Băieţii cu care cânt vin să mă vadă o dată, maximum de două ori pe lună. La fel şi sora mea, Diana, de care sunt extrem de ataşat şi care vine rar şi-mi mai face câte o fotografie. Îmi gătesc singur cu mare plăcere. Ies foarte rar, doar la cumpărături şi la obligaţii contractuale care erau semnate dinainte. Să-ţi spun sincer, de trei săptămâni, eşti singurul om cu care am vorbit.
Acordurile pădurii
Linişte
- Piesele există deja, create şi înregistrate mai degrabă pe drumuri, în hoteluri... Tehnica de azi permite asta. "Who You Are", piesa lansată acum doi ani, ne-a ţinut un timp enorm în turneu, o melodie care a prins atât de bine la public, încât nu am avut răgaz pentru noi deloc. Un an de zile de turneu în România, alt an în Italia. Însă, toată perioada aceasta am tot compus, pentru că simţeam deja că noi cântam ceva ce nu mai eram. În concerte ne cântam trecutul, iar prin hoteluri ne compuneam prezentul. Aşadar, piesele erau creionate, iar eu credeam sincer că le voi mixa repede, având linişte aici, în natură. Da', de unde! Natura m-a biruit total! În primele două săptămâni am fost răpit de natură. Pur şi simplu mă diluam. Abia apoi am început să lucrez. Partea neaşteptată este că peisajul din jurul meu, liniştea şi solitudinea, m-au abătut mult de la ceea ce credeam că este un disc ca şi făcut. Am schimbat tot. Pădurea a adăugat acorduri muzicale pe care hotelurile şi maşinile nu le au. Lacul din apropiere are note pe care trotuarele oraşelor nu le cunosc. M-am pomenit compunând într-un limbaj inventat, cuvintele parcă nu-şi mai găseau importanţa, sunete aproape tribale le luau locul. Câteodată, trăirile profunde nu mai au nevoie de transpunere în cuvinte... Acele melodii compuse prin străini au ajuns acum în casa sufletului meu. Culoarea lor se schimbă, se adaptează la mine, cel de azi.
Relaxare italiană
Fericirea izolării
- Una foarte interesantă. Am colindat Italia anul trecut non stop, din aprilie până în septembrie, plus alte drumuri mai scurte. Am făcut foarte multă promovare la radio, multe festivaluri, am cântat pe cele mai frumoase scene din peninsulă (Arena di Verona, Milano, Roma, chiar şi la Vatican). Italia e o minune de ţară, nu există nici un colţişor care să nu încânte, care să nu fie plin de istorie, nici un restaurant unde să nu se gătească minunat, cu inima. Italienii au o relaxare molipsitoare. Dar... Există un "dar", iar el este legat de concertele noastre. Italienii sunt un public destul de fanatic şi eclectic. De foarte multe ori ne-am trezit că el era compus preponderent din copii şi adolescenţi, tineri care sunt fanii muzicii comerciale, dar care au rezonat foarte bine cu piesa "Who You Are". Am fost numărul unu în topuri, timp de două luni, piesa aceasta a fost cea mai difuzată melodie internaţională întregul an. Am luat Discul de Aur, Discul de Platină şi tot felul de alte premii. Dar italienii au crezut că muzica noastră este una preponderent facilă, comercială, iar nouă ne-a fost enorm de greu să ne adaptăm la aceste aşteptări. Aşadar, sunt foarte bucuros pentru experienţa avută, dar n-aş mai repeta-o. Realizez că mulţi mă vor considera un mare fraier, să am un asemenea succes internaţional şi să-l refuz, dar eu îmi las sufletul pe scenă când cânt, iar dacă acest suflet nu primeşte starea aceea specială de graţie la care mă aştept, pur şi simplu mă rupe în două. Mai este un aspect: melodia aceasta exista cu doi ani înainte de a o lansa în România, iar italienii au scos-o pe piaţă după un alt an. Păi, în trei ani, îţi dai seama că eu eram deja într-o cu totul altă perioadă muzicală: compuneam experimental, un alt nivel, muzică electronică. Poate şi de aceea mi-a fost atât de greu...
- Foarte numeroşii tăi fani se vor întreba când va apărea albumul acesta nou, lucrat cu copacii şi vântul...
- Albumul ar trebui să apară la sfârşitul anului, dar se poate să-l mai amânăm puţin. E multă muncă, iar noi ne asumăm total ceea ce facem. Ştim că un disc este pentru vecie, că rămâne acolo, în casa omului, iar gândul acesta mă motivează pe mine enorm. Mă responsabilizează foarte mult. Da, ştiu, există riscul pictorului care atâtea tuşe adaugă picturii, că în final o strică, dar sper ca echilibrul şi măsura care mă caracterizează să alunge acest risc. Oricum, cred că una dintre cele mai grele decizii ale carierei mele a fost să pun stop, să mă retrag şi să mă concentrez pe acest album. Tentaţia de a scoate iar doar un single este foarte mare, şi toată lumea face asta, ca să se menţină în topuri şi să se ferească de uitare. S-a pus şi pe mine această presiune, iar faptul că am refuzat face din această decizie una de mare turnură în viaţa mea.
- Ai ajuns la maturitate artistică...
- Artistică, poate. Cât despre "maturitate", eu cred că acest cuvânt este o iluzie. Nu există om matur. Suntem mereu copii, pentru că aşa ne simţim, indiferent ce răspuns ne dă oglinda când o privim. Orice om sincer cu el îţi va spune că nu-şi simte vârsta. Eu am impresia despre mine că sunt un băiat de 21 de ani. Cred că pentru orice om, cea mai mare provocare este să vadă şi să simtă viaţa mereu ca un copil, iar acest lucru este posibil, în primul rând, prin iubirea mamei, a părinţilor. Un copil iubit tot timpul radiază putere. Iubirea aceasta va creşte odată cu el şi-l va face măreţ. Iubirea aceasta îl va ţine de-a pururi în contact cu copilul din el. Întorcându-ne la artă, nu ştiu dacă sunt matur, dar, da! recunosc, sunt un mare tipicar, perfecţionist ca un soldat, lucrez foarte mult la detalii, sunt disciplinat, nu-mi place să las nimic terminat doar pe jumătate sau lipsit de sentiment.
"Moldova e mică. Să ajungi în România e un pas uriaş"
Cu el însuşi
- "Elixirul" pare să fie mai degrabă un uşor complex. Moldova e mică, iar să ajungi în România este deja un pas uriaş. În prima zi, Clujul mi-a părut precum Viena. Să vin aici a însemnat pentru mine să ajung în Europa, să mai şi izbândesc, este ceva extraordinar, pentru că aşa mă ridic la aşteptările părinţilor mei, ale oamenilor, ale satului din care provin. În România nu simt asta, dar când merg acasă, realizez că oamenii mă privesc cu admiraţie pentru reuşitele mele. Pe de o parte îi înţeleg, pe de alta, eu cred că trebuie să scăpăm de aceste complexe. Fiecare are menirea să-şi urmeze viaţa sa proprie şi unică, fără să se gândească la aşteptările celorlalţi. Oricum, cred că dacă decideam să rămân la mine în sat, aş fi ajuns preot. Un preot "altfel", fără biserică şi fără aur.
- Eşti prieten cu colegii tăi de breaslă basarabeni?
- Ocazional, cunosc pe toată lumea, dar nu am ajuns să fim prieteni. Ne vedem doar la evenimente.
- Lipsă de timp, gusturi diferite sau rivalitate?
- Fiecare este cu muzica lui, ambiţiile lui, drumul lui unic. Pur şi simplu, nu ne căutăm compania. Rivalitate? Hmmm... Muzica, arta în general, poate fi şi un tărâm al rivalităţii. Ea există, dar eu cred că acesta e doar un gând care încurcă.
"Ca să vezi lumina din ochii lumii, trebuie mai întâi să o găseşti într-ai tăi"
Concert de Crăciun la Vatican
- Sinceritatea! Eu continuu să îndemn oamenii să-şi ia răgaz de la ceea ce fac în mod cotidian, o săptămână, o lună, cât pot. Să se cunoască pe ei înşişi într-un spaţiu fără atracţii, chiar fără oameni, în care nu ai scăpare de tine însuţi. Doar în aceste condiţii poţi deveni sincer cu propriul Eu. Unii vor spune că ei nu simt nevoia asta. Eu zic că lor le este frică, de fapt. Frică de ceea ce vor descoperi. Oamenii sunt incapabili să vadă în celălalt ce nu au descoperit deja în ei înşişi. Ca să vezi lumina din ochii lumii, trebuie mai întâi să o găseşti într-ai tăi. E adevărat că fiecare lucru are momentul lui în timp şi, mai mult decât atât, are cadenţa şi sincronizarea sa cu timpul. Cunoaşterea de sine trebuie făcută, şi ea, la timpul potrivit. Eu încerc să fiu, în prezent, cu mine însumi. Doar atât. Chiar mă amuz observând că această sincronizare este la limita imposibilului, cumva sfidează trecerea naturală a timpului. Să fiu muzical şi uman la zi, cu mine însumi. Uşor utopic, nu?
- În prezentul tău mai încape şi socialul? Durerile lumii?
- Nu spun că nu sunt implicat social, că nu îndemn lumea să voteze sau că nu ajut unde pot. Dar eu sunt convins că schimb lumea în felul meu. Unii zic că ar trebui să fim cu toţii mai implicaţi, persoanele publice cu atât mai mult. Da, este adevărat, dar numai dacă eşti pregătit pentru asta, dacă ştii în mod profund ce zici, argumentat, studiat, pe termen lung. Mi se pare o mică ipocrizie să susţii lucruri, fie ele adevărate, dar pe care nu le simţi şi care nu sunt obiectul muncii tale, al visurilor, pasiunilor şi studiilor tale. Cât despre mine, eu aleg să schimb lumea cântând. Iar dacă două inimi bat altfel ascultându-mă, sunt fericit. Spun asta pentru că eu, la rândul meu, am fost schimbat iremediabil de nişte artişti care au ales să facă muzică, nu bani. De la acele concerte revelatoare, la care am luat parte cândva, cariera mea a luat-o pe un drum mult mai cinstit. Provocarea vieţii mele este să fiu eu în ceea ce cânt. Aşa se face că azi, muzica este pentru mine o meditaţie, un mod de viaţă, nu mai este carieră. Azi eu sunt mai mult muzică decât om. Mă gândeam într-o zi la felul în care cred că mă percepe lumea: cineva de succes, cu bani, maşină, casă. O vedetă! Dar dacă ar veni să stea cu mine trei zile, s-ar plictisi de moarte, ar fugi ca din puşcă, de un tocilar singuratic ca mine. Ha! Ha!
- Nu simţi totuşi nevoia să ai pe cineva cu care să împarţi solitudinea?
Copaci, cafea şi muzică
Una cu natura
- Şi când va trebui să te întorci printre oameni, nu va fi greu?
- Ba da, cred că da. Am mai ieşit cu treburi de câteva ori prin Cluj. Nu zic, farmecul acestui oraş, efervescenţa lui, viaţa culturală nu vor înceta niciodată să mă încânte, dar abia aşteptam să mă întorc în cabana mea. Timpul le va rezolva, însă, pe toate. Nu-mi fac griji, ba chiar nici nu mă gândesc la asta acum, pentru că doar m-ar perturba. Acum prefer să-mi savurez cafeaua, să vorbesc cu tine privind frunzele şi apoi să mă reîntorc la muzica mea. Ca să vezi, până şi năbădăiosul Blue a adormit între timp la picioarele mele...
Foto: DIANA SANDU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
