MIHAIL SANDU - "Sunt mai mult muzică decât om"

La mijloc de codru des

- Au trecut doi ani de la primul nostru in­ter­viu, Mihail! Doi ani de când între noi s-a așter­nut liniștea. Aproape că nu-ți recunosc vocea la telefon. Mă gândeam că ar fi timpul să aflăm ce mai faci, pe unde mai cânți, pe unde te duce dorul...

- Fac foarte bine, Bogdana. Sunt singur, într-o pădure, cu un cățel. Îl cheamă Blue. Este de puțin timp la mine, și încă învață bunele maniere. Acum latră, îl auzi? Te salută dintre copaci.

- Singur, în pădure, cu un cățel? Ce-ai pățit? Te-a lovit dorul însingurării?

- Am simțit demult nevoia acută de a mă izola, de a adormi și a mă trezi singur, între copaci. Și de a-mi face, în pace, muzica mea. Acum trei luni, am închiriat cabana unui prieten, cu gândul de a sta o vreme singur, doar ca să am liniște să termin noul album. Pro­blema este că locul acesta e atât de fru­mos, că mă fură. De când am venit, o jumă­tate din timp l-am petrecut uimin­du-mă de priveliștea din jur, absorbind în mine natura, apa, florile, ceața, copacii. După ani de zile de drumuri, turnee, nopți nedormite, pacea asta de aici a venit ca un medicament. Eram atât de extenuat, atât de sătul de oameni, de zgomot, de oraș, încât ajuns aici am amuțit de plăcere. Brusc, m-am trezit într-o lume în care singurul care făcea zgomot eram eu. Nevoia asta de sin­gurătate totală a început chiar mai devreme, în ianuarie, când am ple­cat o lună în Maroc. Simțeam că tânjeam du­pă soare, că mă transformasem într-un vam­pir, o ființă care trăia doar noaptea. Am stat o săptămână singur în pustiul deșertului și am realizat că asta vreau să fac o vreme. Să mă izolez. M-am întors în Cluj, am închiriat cabana asta și am dispărut. Sunt numai eu și Blue. Bă­ieții cu care cânt vin să mă vadă o dată, ma­ximum de două ori pe lună. La fel și sora mea, Diana, de care sunt extrem de atașat și care vine rar și-mi mai face câte o foto­gra­fie. Îmi gătesc singur cu mare plăcere. Ies foarte rar, doar la cumpărături și la obli­gații contractuale care erau semnate dina­inte. Să-ți spun sincer, de trei săptămâni, ești sin­gurul om cu care am vorbit.

Acordurile pădurii

- Când ai apucat să pui la cale noul album?

- Piesele există deja, create și înregistrate mai degrabă pe drumuri, în hoteluri... Tehnica de azi permite asta. "Who You Are", piesa lansată acum doi ani, ne-a ținut un timp enorm în turneu, o me­lo­die care a prins atât de bine la public, încât nu am avut răgaz pentru noi deloc. Un an de zile de tur­neu în România, alt an în Italia. Însă, toată pe­rioada aceasta am tot compus, pen­tru că simțeam deja că noi cântam ceva ce nu mai eram. În concerte ne cântam trecutul, iar prin hoteluri ne compuneam pre­zen­tul. Așadar, piesele erau creionate, iar eu cre­deam sincer că le voi mixa repede, având liniște aici, în natură. Da', de unde! Natura m-a biruit total! În primele două săptămâni am fost răpit de natură. Pur și simplu mă diluam. Abia apoi am început să lucrez. Partea neașteptată este că pei­sajul din jurul meu, liniștea și solitudinea, m-au abătut mult de la ceea ce credeam că este un disc ca și făcut. Am schimbat tot. Pădurea a adău­gat acor­duri muzicale pe care hotelurile și mași­nile nu le au. Lacul din apropiere are note pe care trotuarele orașelor nu le cunosc. M-am pomenit compunând într-un limbaj inventat, cuvintele parcă nu-și mai găseau importanța, sunete aproa­pe tribale le luau locul. Câteodată, trăirile profun­de nu mai au nevoie de transpunere în cuvinte... Acele melodii compuse prin străini au ajuns acum în casa sufletului meu. Culoarea lor se schim­bă, se adaptează la mine, cel de azi.

Relaxare italiană

- Spuneai că ai fost un an în turneu în Italia, ceva la care alți artiști români doar visează. Care e povestea acestei călătorii?

- Una foarte interesantă. Am colindat Italia anul trecut non stop, din aprilie până în septembrie, plus alte drumuri mai scurte. Am făcut foarte multă promovare la radio, multe festivaluri, am cântat pe cele mai frumoase scene din peninsulă (Arena di Verona, Milano, Roma, chiar și la Vatican). Italia e o minune de țară, nu există nici un colțișor care să nu încânte, care să nu fie plin de istorie, nici un restaurant unde să nu se gătească minunat, cu inima. Italienii au o relaxare molipsitoare. Dar... Există un "dar", iar el este legat de concertele noastre. Italienii sunt un public destul de fanatic și eclectic. De foarte multe ori ne-am trezit că el era compus prepon­derent din copii și adolescenți, tineri care sunt fanii muzicii comerciale, dar care au rezonat foarte bine cu piesa "Who You Are". Am fost numărul unu în topuri, timp de două luni, piesa aceasta a fost cea mai difuzată melodie internațională întregul an. Am luat Discul de Aur, Discul de Platină și tot felul de alte premii. Dar italienii au crezut că muzica noastră este una preponderent facilă, comercială, iar nouă ne-a fost enorm de greu să ne adaptăm la aceste așteptări. Așadar, sunt foarte bucuros pentru experiența avută, dar n-aș mai repeta-o. Realizez că mulți mă vor considera un mare fraier, să am un asemenea succes internațional și să-l refuz, dar eu îmi las sufletul pe scenă când cânt, iar dacă acest suflet nu primește starea aceea specială de grație la care mă aștept, pur și simplu mă rupe în două. Mai este un aspect: melodia aceasta exista cu doi ani înainte de a o lansa în România, iar italienii au scos-o pe piață după un alt an. Păi, în trei ani, îți dai seama că eu eram deja într-o cu totul altă perioadă muzicală: compu­neam experimental, un alt nivel, muzică electronică. Poate și de aceea mi-a fost atât de greu...

- Foarte numeroșii tăi fani se vor întreba când va apărea albumul acesta nou, lucrat cu copacii și vân­tul...

- Albumul ar trebui să apară la sfârșitul anului, dar se poate să-l mai amânăm puțin. E multă muncă, iar noi ne asumăm total ceea ce facem. Știm că un disc este pentru vecie, că rămâne acolo, în casa omului, iar gândul acesta mă motivează pe mine enorm. Mă responsa­bi­lizează foarte mult. Da, știu, există riscul pic­torului care atâtea tușe adaugă picturii, că în final o strică, dar sper ca echilibrul și măsura care mă caracterizează să alunge acest risc. Oricum, cred că una dintre cele mai grele decizii ale carierei mele a fost să pun stop, să mă retrag și să mă concentrez pe acest album. Tentația de a scoate iar doar un single este foarte mare, și toată lumea face asta, ca să se mențină în topuri și să se fe­rească de uitare. S-a pus și pe mine această pre­siune, iar faptul că am refuzat face din această de­cizie una de mare turnură în viața mea.

- Ai ajuns la maturitate artistică...

- Artistică, poate. Cât despre "maturitate", eu cred că acest cuvânt este o iluzie. Nu există om matur. Suntem mereu copii, pentru că așa ne sim­țim, indiferent ce răspuns ne dă oglinda când o privim. Orice om sincer cu el îți va spune că nu-și simte vârsta. Eu am impresia despre mine că sunt un băiat de 21 de ani. Cred că pentru orice om, cea mai mare provocare este să vadă și să simtă viața mereu ca un copil, iar acest lucru este posibil, în primul rând, prin iubirea mamei, a părinților. Un copil iubit tot timpul radiază putere. Iubirea aceas­ta va crește odată cu el și-l va face măreț. Iu­birea aceasta îl va ține de-a pururi în contact cu copilul din el. Întorcându-ne la artă, nu știu dacă sunt matur, dar, da! recunosc, sunt un mare tipicar, per­fec­ționist ca un soldat, lucrez foarte mult la detalii, sunt disciplinat, nu-mi place să las nimic terminat doar pe jumătate sau lipsit de sentiment.

"Moldova e mică. Să ajungi în România e un pas uriaș"

- Disciplina aceasta, seriozitatea, par să caracterizeze toți artiștii din Republica Moldova. Cu toții sunteți în top. Ce elixir există acolo?

- "Elixirul" pare să fie mai degrabă un ușor complex. Moldova e mică, iar să ajungi în Ro­mâ­nia este deja un pas uriaș. În prima zi, Clujul mi-a părut precum Viena. Să vin aici a însemnat pentru mine să ajung în Europa, să mai și izbândesc, este ceva extraordinar, pentru că așa mă ridic la aș­teptările părinților mei, ale oamenilor, ale satului din care provin. În România nu simt asta, dar când merg acasă, realizez că oamenii mă privesc cu admirație pentru reușitele mele. Pe de o parte îi înțeleg, pe de alta, eu cred că trebuie să scăpăm de aceste complexe. Fiecare are menirea să-și urmeze viața sa proprie și unică, fără să se gândească la așteptările celorlalți. Oricum, cred că dacă deci­deam să rămân la mine în sat, aș fi ajuns preot. Un preot "altfel", fără biserică și fără aur.

- Ești prieten cu colegii tăi de breaslă basa­rabeni?

- Ocazional, cunosc pe toată lu­mea, dar nu am ajuns să fim pri­e­teni. Ne vedem doar la eveni­mente.

- Lipsă de timp, gusturi dife­rite sau rivalitate?

- Fiecare este cu muzica lui, ambițiile lui, drumul lui unic. Pur și sim­plu, nu ne căutăm compa­nia. Riva­litate? Hmmm... Mu­zica, arta în ge­neral, poate fi și un tărâm al rivalității. Ea există, dar eu cred că acesta e doar un gând care încurcă.

"Ca să vezi lumina din ochii lumii, trebuie mai întâi să o găsești într-ai tăi"

- Mihail, ai răspuns de nota zece până acum, bine cumpănit și profund. Te întreb, așadar, care crezi că este cheia echili­brului în lumea aceasta atât de nesigură în care trăim?

- Sinceritatea! Eu continuu să îndemn oamenii să-și ia răgaz de la ceea ce fac în mod cotidian, o săptă­mână, o lună, cât pot. Să se cunoască pe ei înșiși într-un spațiu fără atracții, chiar fără oameni, în care nu ai scă­pa­re de tine însuți. Doar în aceste con­diții poți deveni sincer cu propriul Eu. Unii vor spune că ei nu simt ne­voia asta. Eu zic că lor le este frică, de fapt. Frică de ceea ce vor descoperi. Oa­me­nii sunt inca­pabili să vadă în celălalt ce nu au desco­perit deja în ei înșiși. Ca să vezi lumina din ochii lumii, trebuie mai întâi să o găsești într-ai tăi. E adevărat că fiecare lucru are momentul lui în timp și, mai mult decât atât, are cadența și sin­cro­nizarea sa cu timpul. Cunoașterea de sine tre­buie făcută, și ea, la tim­pul potrivit. Eu încerc să fiu, în prezent, cu mine însumi. Doar atât. Chiar mă amuz observând că această sincronizare este la limita imposi­bi­lului, cumva sfidează tre­cerea naturală a timpului. Să fiu muzical și uman la zi, cu mine însumi. Ușor utopic, nu?

- În prezentul tău mai încape și socialul? Dure­rile lumii?

- Nu spun că nu sunt implicat social, că nu îndemn lumea să voteze sau că nu ajut unde pot. Dar eu sunt convins că schimb lumea în felul meu. Unii zic că ar trebui să fim cu toții mai im­plicați, persoanele publi­ce cu atât mai mult. Da, este adevărat, dar numai dacă ești pregătit pentru asta, dacă știi în mod profund ce zici, argu­mentat, stu­diat, pe ter­men lung. Mi se pare o mică ipo­crizie să susții lucruri, fie ele adevărate, dar pe care nu le simți și care nu sunt obiectul muncii tale, al visurilor, pasiunilor și studiilor tale. Cât despre mine, eu aleg să schimb lumea cântând. Iar dacă două inimi bat altfel ascultându-mă, sunt fericit. Spun asta pentru că eu, la rândul meu, am fost schimbat iremediabil de niște artiști care au ales să facă muzică, nu bani. De la acele con­cer­te revelatoare, la care am luat parte când­va, cariera mea a luat-o pe un drum mult mai cinstit. Provocarea vieții mele este să fiu eu în ceea ce cânt. Așa se face că azi, muzica este pentru mine o medi­tație, un mod de viață, nu mai este carieră. Azi eu sunt mai mult muzică decât om. Mă gândeam într-o zi la felul în care cred că mă percepe lumea: cineva de succes, cu bani, mașină, casă. O vedetă! Dar dacă ar veni să stea cu mine trei zile, s-ar plic­tisi de moarte, ar fugi ca din pușcă, de un tocilar singuratic ca mine. Ha! Ha!

- Nu simți totuși nevoia să ai pe ci­neva cu care să împarți solitu­di­nea?

- Îl am pe Blue... Da, poate că o dată, de două ori pe lună, simt nevoia să vor­besc cu cineva, să împărtășesc, să fiu îm­brățișat. Dar nevoia aceasta vine și pleacă. Așa funcționez în acest moment, și poate chiar e un fel de egoism... Sunt sigur că inti­­mi­tatea mea va fi împărțită la un mo­ment dat cu cineva, dar în clipa de față sunt con­știent că toată energia și afec­țiu­nea merg spre muzică și cunoaștere per­sonală. Încă nu le pot împărți cu nimeni.

- Și când va trebui să te întorci prin­tre oameni, nu va fi greu?

- Ba da, cred că da. Am mai ieșit cu treburi de câteva ori prin Cluj. Nu zic, far­mecul acestui oraș, eferves­cen­ța lui, viața culturală nu vor înceta niciodată să mă încânte, dar abia așteptam să mă întorc în cabana mea. Timpul le va rezolva, însă, pe toate. Nu-mi fac griji, ba chiar nici nu mă gândesc la asta acum, pentru că doar m-ar perturba. Acum prefer să-mi sa­vurez ca­feaua, să vorbesc cu tine pri­vind frun­zele și apoi să mă reîntorc la muzica mea. Ca să vezi, până și năbădăiosul Blue a ador­mit între timp la picioarele mele...

Foto: DIANA SANDU