De vorbă cu marele pictor româno-german IOAN IACOB - "Ziua e prea scurtă pentru visele mele"

Din încăperile înalte şi rafinate ale Pala­tului Quintus din Ploieşti, tablourile lui Ioan Iacob strălucesc cu eleganţa impa­ra­bilă a aurului regal.

Infante, chipuri feminine schi­ţate frugal, înconjurate de lumini şi de aure miste­rioase, răsar strălucind din pânze. La etajul I al acestui Palat care adăposteşte azi Muzeul de Artă din Ploieşti, magistrala expoziţie a lui Ioan Iacob se continuă cu miniaturi, mai ales în pastel: nişte bijuterii de tehnică şi culoare, care înfăţişează bucăţi de universuri misterioase care te invită să le înţelegi. Căci Ioan Iacob este un maestru care caută mereu teritorii noi, acolo unde alţii nu mai îndrăznesc. Un mare pictor, cu suflet şi de român, şi de neamţ, care se întoarce mereu în ţara naşterii sale din care îşi trage puteri. Am stat de vorbă cu el, sub bolţile înalte ale Muzeului de Artă din Ploieşti, în timp ce picturile lui palpitau din pereţi.

"Saşii îmi spuneau Hanzi, românii, Nelu"

- Stimate d-le Ioan Iacob, te-ai născut sub o stea dublă: eşti jumătate german, jumătate român. Dualitatea asta a avut vreo influenţă asupra vieţii şi artei tale?

- Când eram copil, am trăit la Biertan, un sat cu origini duble şi el: ju­mătate săsesc, jumătate românesc. Ma­ma mea era româncă şi tata ger­man, iar mie saşii îmi spuneau "Han­zi" şi românii, "Nelu". Aşa că în fi­inţa mea, aceste două etnii s-au con­topit. N-aş putea să spun cât sunt ro­mân şi cât sunt german. Şi, de multe ori, am fost aşa, să zic între două scaune. După ce am ajuns în Germa­nia, mai degrabă eram considerat român. Pe de altă parte, mi se spunea că sunt bine adaptat, deci m-au ac­cep­tat ca german. Starea asta de a fi între scaune am încercat-o până în ziua de azi. Mie însă îmi plac şi par­tea mea românească, şi cea germană. De aceea mă şi întorc mereu în ţară.

- Mixtura de român cu neamţ şi-a spus cuvântul şi asupra picturii?

- În atelierul meu din Germania sau prin expoziţiile mele de acolo, veneau oameni care sesi­zau în tablourile mele un colorit care nu-i german. Dar în oglindă, au fost şi mulţi români care au găsit o anumită rigoare germană în pictura mea. Între aces­tea două mă aflu eu.

- Când ai plecat în Germania, nu ai pierdut, totuşi, partea românească a picturii tale? Pei­sa­jele, lumina de aici?

- Pictorul nu e doar un ochi care observă. Dacă aş fi ajuns într-o ţară arabă, nu m-aş fi transformat în pictor arab. Pictorul are în el o amprentă străveche. Şi e nevoie de multă căutare ca să îţi descoperi ADN-ul de pictor. Ca atare, şi lumina peisajelor din Germania, şi culorile din România se contopesc în tablourile mele. Căci în pictură se strecoară tot ceea ce te preocupă. Dintr-un tablou răsare sublimat trecutul tău. Din altul, prezentul şi năzuinţa ta de viitor. Şi toate se con­to­pesc. Pentru că pictura e un fel de a trăi şi a respira.

"Când am ajuns acasă, eram pictor"

- Să ne întoarcem la copilăria din România. Când ai descoperit darul culorilor?

- Pe la 16 ani, la liceul din Mediaş, mă în­scrisesem la cercul de literatură. Venisem la Mediaş de la opt ani, şi prima mişcare pe care o făcuseră ai mei a fost să mă mute de la şcoala germană la cea română. Credeau că nu am un viitor cu germana!... Acum, aveam o profesoară foarte bună de română şi începusem să mă simt atras cu totul de literatură. Cum citisem foarte mult şi până atunci şi visam să ajung cineva, să sar dincolo de zări - mai întâi am voit să fiu scriitor. De la cercul de literatură mă duceam zi de zi, înfrigurat, la bibliotecă. Apoi am descoperit muzica şi arta plastică. Ascultam întruna muzică clasică şi întârziam în fiecare zi la prima oră la liceu, pentru că tocmai atunci era la radio o emisiune celebră de muzică clasică. Dar, până la 16 ani, nu avusesem nicio tentativă de a picta. Până când mi-a ieşit destinul în cale: un album de pictură al lui William Turner. Privindu-l, am descoperit o lume necunoscută. Dar inexplicabil, aveam certi­tu­dinea că pot să fac şi eu aşa. Şi când am ajuns aca­să, eram deja pictor. Mi-am luat creioane, hârtii, vopsele, pânze şi am început să pictez. Singur, fără niciun fel de ajutor.

Pictorul din faţa casei

- Părinţii te-au încurajat?

- Mama, fiind o plasmă blândă, m-a lăsat să fac ce cred. La început, şi tatăl meu era foarte încântat de mine, când mă vedea cum mă aşezam în faţa casei şi le făceam portrete tuturor vecinilor. Făceam douăzeci de portrete pe zi. În Mediaş, oamenii făceau coadă la mine. Pe urmă, pe la 18 ani, tata începuse să se supere pe mine, pentru că i se părea că nu dau destulă atenţie şcolii. Umblam tot timpul cu un caiet în care aveam şi lecţiile, dar şi foarte multe desene şi poezii. Dar n-a fost o frondă de artist rebel. De învăţat, învăţam bine. Tata cel sever a fost mai degrabă rebel. A plecat brusc în Ger­mania, fără noi. A dispărut pur şi simplu. A aterizat în Germania şi a primit cetăţenia germană pe loc. Eu am rămas cu mama şi cu sora mea mai mică. Mai târziu, când s-a oferit posibilitatea să plec şi eu, am refuzat. Mă interesa pictura şi voiam să urmez Institutul de Arte Plastice de la Bucureşti. Aşa că după liceu, am dat admitere la Institutele de Artă din Cluj şi Bucu­reşti, ani la rând. Picam mereu. După a cincea în­cer­care, m-am decis să plec şi eu în Ger­mania. Înţelesesem că, din motive po­litice, nu voi intra ni­ciodată la o fa­cultate în România ca să studiez arta, aşa cum visam. Păcat că s-a întâmplat aşa. Oricum, sunt timpuri apuse. În Germania am ajuns în decembrie '75, cu mama şi cu sora mea. Mai întâi mi-am refăcut Baca­lau­reatul german, pentru că cel român nu era suficient acolo. Şi după asta, am intrat imediat la arte plastice.

Academia din Düsseldorf

- Ai fost admis la cea mai bună universitate din Germania şi una dintre cele mai bune din lume. De unde vine renumele ei şi cum a fost ucenicia acolo?

- Într-adevăr, Academia de Arte frumoase din Düsseldorf are o faimă mondială. Düsseldorf-ul s-a ridicat după ce mulţi artişti celebri au în­ceput să studieze sau să predea acolo. Şi au atras magnetic alţi artişti din Europa. Paul Klee a fost pro­fesor acolo, iar eu, peste ani, am lucrat în ate­lierul lui. Prin aceeaşi atracţie au început să vină şi colecţionarii şi mu­zeele de artă, iar Academia a devenit foarte cu­noscută. Düssel­dorf-ul e celebru pentru trei lucruri: râul Rin, moda şi Academia de Arte. Iar când eşti student la Academia de Arte frumoase din Düssel­dorf şi te lansezi încă din facultate, printr-o ex­poziţie, un mare premiu şi o bursă, cum am făcut eu, e ca şi când ai intra direct în sferturi la Wimble­don. Nu treci neobservat. În acelaşi timp, eram şi asistentul lui Gothard Graubner, unul dintre marii colorişti ai lumii.

- Cum i-ai ajuns ucenic?

- După primul an de facultate, aveam dreptul să fiu ucenicul unui mare maestru. Şi tocmai atunci venise Gothard Graubner la Düsseldorf şi fusese sărbătorit în oraş cu o expoziţie uriaşă. Văzând-o, am rămas fascinat. Am înţeles că el e alesul: un pictor cu un talent exorbitant al culorii. Atunci am învăţat să mă dedic forţei culorii. Am făcut asta toată viaţa mea.

"Ştiam că bat clopotele, dar nu ştiam în ce biserică"

- Tu însuţi, Ioan Iacob, eşti un mare colorist. Culorile tale transformă lumea în fascinaţie. Oare lucrul ăsta se poate învăţa?

- Uite, cu urechea mea muzicală submediocră, pot să studiez pianul oricât şi tot n-o să reuşesc să cânt bine. În pictură e la fel. Dacă ai talent, ai o şansă, dacă nu, nu îţi pierde timpul! Culoarea nu poate fi învăţată fără talent. Trebuie mai întâi să o simţi. Am trecut şi eu prin tot felul de confuzii în ceea ce priveşte culoarea. Am început să mă gân­desc mai profund asupra culorilor abia când asupra mea părea să planeze eşecul. Dintr-oda-tă, pictura părea mult mai com­plicată de­cât mi-o închi­puisem. Abia atunci am în­ceput să mă întreb ce în­seamnă culoarea, ce înseam­nă să fii pictor, ce doream să fac. Universul care mi se des­chidea era uriaş şi greu de înţeles. Cum zicea cineva: "Ştiam că bat clopotele, dar nu ştiam în ce biserică".

- Eşti un pictor figu­rativ. Când ai ajuns în Ger­mania, ai nimerit în plină dictatură a abstractului...

- Aşa-i. Aproape că era jenant să fii figurativ. Eram înconjurat de o simfonie abstractă, de dimineaţa până seara. Iar eu mi-am permis, încă din ultimii ani de fa­cultate, să fiu altfel. Nu puteam gândi abstract. Simţeam nevoia să pictez chiar şi un măr pe masă, ca Cézanne. Peste tot era culoare, dar eu aveam nevoie şi de for­mă. Eram student, re­purtasem un succes cu o serie de lucrări abstracte, dar eram nefericit. Sâmbăta şi duminica, când aca­demia era închisă, pictam acasă, figurativ. Pe ascuns, fără să arăt nimănui, până am început să înţeleg ce vreau. Dar, deşi am depăşit de mult abstractul din studenţie, el tot mă mai preocupă. Abstractul şi figurativul se intersectează şi azi, în surdină, în pictura mea.

- De fapt, chiar asta este magia artei tale. O lume ce se destramă, imediat ce începe să existe, compusă doar din iradieri...

- Ce am reuşit să înţeleg în timp este că fiecare culoare are viaţa ei. O viaţă extraordinară, ce se manifestă printr-o lumină indicibilă. Aşa cum sunt şi tablourile marilor pictori. Au o lumină miraculoasă.

- Pictura ta spune fel de fel de poveşti te­restre: obiecte casnice, natură moartă şi vie, frag­mente de peisaje. Doar că prin culorile pe care le folo­seşti, ele încep, brusc, să zboare. De­vin cosmice. E incredibil cum lumina le trans­formă în comete. De altfel, şi ţie îţi place să te pictezi printre stele. De unde atâta magie pe capul tău?

- Picturile mele se înmulţesc şi cresc una din alta, precum celulele unui organism viu. Eu nu-mi confecţionez ideile la birou. Şi mă mulţumesc de multe ori să pictez ce-i în jurul meu. De aici, universul meu casnic. Într-o vreme, pictam cuiburi. Văzusem într-o iarnă într-un copac, o formă mai aparte, şi când m-am apropiat, am văzut că era un cuib gol de pasăre. Asta m-a tulburat, şi în tablourile mele au început să apară cuiburi. Pe urmă, găseam cuiburi peste tot. Odată, am luat dintr-un copac un cuib mare, l-am adus în atelier şi l-am pictat cu frenezie. Când pictez realitatea, încerc s-o ridic spre metafizică şi mister. E aşa cum spunea un pictor german, privind o natură statică de-a mea. Mi-a spus: "Aici e un întreg uni­vers!". Avea dreptate. Opera mea este o lume plăsmuită de mine. De fapt, a fost ceva şi mai straniu. Vreme de 30-40 de ani, am avut o senzaţie nebună, că uni­ver­sul acela al meu există cu adevărat, un­deva. Aveam nevoie să pictez un cande­labru, un per­sonaj, un peisaj - nu trebuia decât să le iau direct din lumea aceea de dincolo, unde ele existau deja.

- Ai vreo trăire specială, în timp ce pictezi?

- Bucurie! Bucuria de a descoperi! Ar­tistul seamănă cu cei ce se rătăcesc în jun­glă: trebuie să dibuiască pentru ca să su­pra­vieţuiască. Tot aşa mă bucur şi eu, când descopăr o cărare în pictură. Şi bucuria e extazul or­bi­tor al acelei clipe. A doua zi însă, mă aş­teaptă jungla din nou.

"Trăiesc din pictură încă din studenţie"

- Domnule Ia­cob, cum ai reuşit să supra­vie­ţuieşti ca pictor în Germania?

- În Germania poţi să trăieşti câteva sute de ani în curtea ta fără să te bage ci­neva în seamă. Acolo nu te ia nimeni în braţe numai pentru că eşti pictor. Depinde cine eşti şi ce faci. Numai în Düsseldorf trăiesc 4.000 de artişti, la Berlin, 10.000, la Köln, încă 4.000... Este o concurenţă liberă şi brutală. În­să academia de arte este o rampă bună de lansare. Când am plecat din academie - deja câţiva foarte mari colecţionari cumpărau de la mine. Apoi a ur­mat o avalanşă: m-am trezit cu vizite de la oameni care toţi voiau să vină la mine în atelier. Au fost vre­muri bune! La 35 de ani, aveam, în fiecare sfâr­şit de săptămână, cumpărători: de la Berlin, de la Mün­chen, de peste tot. Aşa am devenit cunoscut. Poa­te şi cu puţină şansă. Încât, trăiesc din pictură în­că din studenţie. Mi-am permis mereu o viaţă decentă.

Pictura, în moarte clinică

- Cum vezi viitorul picturii într-o epocă atât de digitalizată?

- Îmi aduc aminte de vizitele mele la Docu­menta (marea expoziţie mondială de artă vizuală contemporană, organizată o dată la 5 ani, în Germania, la Kassel n.r.). La inau­gurarea ei, în 1955, participaseră monştri sacri, ca Picasso şi Kandinsky. Dar acum, lucrurile se schimbaseră enorm, şi eu am rămas uluit. Am fost aproape şocat să constat că pictura pe care o visez eu e pe cale de dispariţie. Căci am găsit în toată uriaşa expoziţie Documenta doar patru picturi. Patru! În rest, doar happening, video şi milioane de fotografii. Parcă asis­tam la moartea clinică a artelor plastice. Moartea clinică, sfârşitul!... Acum doi ani, de pildă, a fost jubileul de 40 de ani al faimosului muzeu de artă contem­porană Ludwig, din Köln. Un jubileu cu o ex­poziţie enormă. Şi când m-am dus să o văd, am crezut că am intrat în iad. Dacă aş fi avut acasă o bicicletă stricată şi aş fi aruncat-o printre ex­ponate, n-ar fi bătut la ochi; da­că mi-aş fi mutat dormitorul în acea sală, iarăşi nu ar fi bătut la ochi. Arta este în de­gringoladă. O degringoladă în care mulţi nici nu mai ştiu ce văd, nu mai în­ţeleg. Şi din care se fa­ce şi un business foar­te mare. Oricum, cândva se vor cla­ri­fica toate. Şi speranţa e tot la mine în ate­lier. Acolo e pictura. Aşa că merg pe drumul meu.

Mereu acasă

- Ai vreo explicaţie pentru faptul că te în­torci acasă mereu?

- Dorul meu de acasă mă cheamă, dar şi fap­tul că sunt şi român. Nu te lepezi niciodată de ţara din care ai plecat. Mai ales că eu n-am plecat su­părat, ca să nu mă mai întorc. După ce am ajuns în Germania, la patru luni, am şi venit îna­poi, să-mi văd prietenii. Am plecat greu din Ro­mânia, dar m-am întors uşor şi ades. O singură da­tă am lipsit şase ani. Apoi am redescoperit-o pe Lucia, cea care avea să-mi devină soţie. Fu­sese colegă de liceu cu mine. După care ne-am pier­dut unul de altul şi ne-am reîntâlnit după 20 de ani. Aşa că ultimii 10 ani de prezenţă asiduă în Ro­mâ­nia, ei i-i datorez. De atunci locuiesc o mare parte din an la Bucureşti, pictez şi expun în ţară.

- Cum te simţi la vârsta de acum? Ai inspi­raţie, ai forţă şi încredere în tine?

- Asta este o întrebare foarte frumoasă. De la o vreme nu mă prea mai interesează numărul anilor. Mă simt foarte bine la şaizeci de ani şi ceva, ori­zontul care mi se deschide este fabu­los! Şi acum mă simt ca la început de drum. Pictez cu o pasiune şi o energie, greu de explicat. Ziua e prea scurtă pentru visele mele.