Galeriile CAROL din Bucureşti - Recital de pictură şi sculptură

- Aurel Vlad, Mircea Roman, Ioan Iacob, Doru Covrig şi Florentina Voichi -

Un crâmpei din Micul Paris

Dacă te plimbi prin Bucureşti într-una din zo­nele istorice ale oraşului, pe bulevardul Carol, de pildă, la nr. 59, dai de un bloc vechi, uşor marcat de trecerea vremii, dar care ascunde în interior apartamente splendide. La etajul unu, există un apartament uriaş, de 400 de metri pătraţi. Ca­me­rele au o eleganţă imperială, la fel ca stucaturile şi sobele gigantice, comandate în secolul trecut la Viena. Zeci de astfel de case, aflate în tezaurul arhitectonic al Capitalei, explică de ce, în pe­rioa­da interbelică, Bucureştiului i se spunea "Micul Paris". Şi iată că, printr-o iniţiativă inspirată, în acest spaţiu aristocratic, s-a deschis o galerie de mare succes, care adăposteşte artă de elită a Ro­mâniei. Aşa cum se întâmplă şi în recenta ex­po­ziţie care adună cinci artişti români excep­ţio­nali: sculptorii Aurel Vlad, Mircea Roman şi Doru Co­vrig (ultimul, trăitor la Paris), şi pictorii Flo­ren­tina Voichi şi Ioan Iacob (venit din Germania, un­de şi-a dobândit notorietatea internaţională).

Raluca Băloiu, managerul Galeriilor Carol
"O reuniune nobilă, de talente"

- În această expoziţie excepţională, aţi adu­nat artişti de renume din diaspora şi din ţară, toţi aflaţi în plină forţă a cre­aţiei. Din ce imbold s-a năs­cut acest eveniment artistic aşa de ra­finat?

- Expoziţia reuneşte cinci artişti porniţi în căutarea unui figurativ, încă din anii '80. Este o expoziţie de cursă lun­gă, ca de muzeu. Am pornit de la gândul că în România sunt foarte puţine expo­ziţii dedicate figurativului. Deşi tablouri şi sculp­turi figurative cu fiinţe şi obiecte inspirate din realitate există în multe ateliere ale artiştilor, ei ex­pun mai mult instalaţii şi pictură abstractă. Par­că le e ruşine de figurativ! Din fericire, am des­co­perit un grup de artişti figurativi, creat în 2013, de Florentina Voichi, soţia sculptorului Mircea Ro­man. Ea îi strânsese în jurul ei pe Aurel Vlad, Mircea Roman şi pe Ioan Iacob. S-au numit Gru­pul Fig. Prima lor expoziţie a fost în 2013. Puţin mai târziu, li s-a alăturat şi pictorul Ioan Ia­cob, în­tors din Germania. Şi în 2016 au făcut o expoziţie la Muzeul Ţăranului Român. Era imediat după tragedia de la Colectiv, şi expoziţia au dedicat-o celor care au pierit atunci. A fost cea mai bună expoziţie a anu­lui 2016. În 2018, grupul Fig s-a extins, după ce l-am invitat şi pe sculptorul parizian Doru Covrig.

- Dincolo de diversitatea operelor expuse, ele par să existe şi într-un spirit familial, se acomo­dează perfect în spaţiul expoziţiei.

- Aurel Vlad şi Mircea Roman sunt legaţi şi în viaţa reală printr-o prietenie îndelungată. S-au întâlnit pe băncile facultăţii, la Bucureşti, şi de atunci şi-au păstrat neatinsă amiciţia. Iar asta e valabil pentru toţi cei din grup. Prietenia lor în­delungată şi afinitatea care se transmite şi în artă mă trimit cu gândul la romanul lui Goethe, "Afi­nităţi elective". Aşa se întâmplă, de pildă, cu mâi­nile pictate de Florentina Voichi. Ele au un co­respondent, în mâinile lui Doru Covrig. Prin uriaşa galerie, mâi­­nile Floren­ti­nei intră în dialog cu mâinile lui Do­ru Covrig, ca­re au fost reali­zate de artist în primii ani în care a ajuns la Paris. Făcute din ma­te­riale precare, din bucăţi de lemn lipite una peste alta, ca nişte că­rămizi, ele sunt, de fapt, veritabile manifeste sociale, sculptate cu mi­gală. Mâinile în­chipuite de el sunt mâini uriaşe. Mâini de dictator, me­nite să ţină lumea într-un cerc de fier. Pe de altă parte, prin alcă­tui­rea lor precară, mâinile dic­ta­to­rului sunt foarte fra­gile. La fel sunt şi dictatorii sculp­taţi de el, în anii '80. Unul a fost expus la prestigiosul Grand Palais din Paris, în '87, după ce fusese refuzat în România!... Priviţi şi aceste statui din grupul Eclipsa, al lui Aurel Vlad. Le-am pus la intrarea în galerie, pentru că grupul pare desprins dintr-o biserică. Oamenii stau întorşi cu spatele spre noi şi se roagă. În timp ce de pe pe­reţii galeriei veghează personajele fabuloase ale lui Ioan Iacob (un pictor uriaş, prea puţin cu­noscut la noi). Închipuirile lui mustesc de meta­fizică şi culoare. Elev la "Kunstacademie" din Düsseldorf, Germania, Ioan Iacob şi-a găsit un stil în care culoarea se transformă în fascinaţie. Tablourile lui luminează prin culori.

- Nu e greu să asociezi în aceeaşi expoziţie sculptura şi pictura?

- Sculpturile mari ale lui Aurel Vlad, Mircea Roman şi ale lui Doru Covrig dau foarte bine în spaţiul acesta cochet, chiar dacă unul lucrează în lemn, iar celălalt lucrează în tablă zincată. Aurel Vlad asamblează şi el tabla zincată, după modelul confecţionării navelor, cu pop-nituri. Iar Mircea Roman asamblează din bucăţi, fragmentele de lemn, şi le prinde cu cuie din lemn. După tipicul bisericilor vechi din lemn din Oltenia. M-am gândit şi la un dialog scenografic când le-am panotat. Am avut 5000 de vizitatori pâ­nă acum. În Noap­tea Galeriilor, l-am invitat pe dan­satorul Răzvan Ma­zilu să facă un mic recital prin ga­le­rie. E bine, a creat un dialog ex­cep­ţio­nal cu lucrările îm­pre­ună cu co­legul lui, Ştefan Lu­pu. Mo­mente de artă cu ade­vărat inspirate, care au încântat pu­blicul. Cred că şi expo­ziţiile de artă "bine" instru­men­tate atrag tot mai mult pu­bli­cul, cre­ând o con­curenţă reală pentru ce­le­lalte domenii artis­tice.
Am plecat de la "Galeriile Carol", cu regretul că nu pu­tusem opri timpul, ca să mă as­­cund, cum­­­va, în liniştea preţioasă a vre­­unei picturi ori sculpturi. Dar vre­mea nu era tre­cu­tă...