ELI LOTAR, "Vagabondul de rasă" se întoarce la Bucureşti

- Despre zbuciumata şi bizara viaţă a primului fiu al lui Tudor Arghezi, devenit, la Paris, mare artist fotograf şi autor de filme documentare nu se ştie aproape nimic. După 50 de ani de la dispariţia sa, opera lui Eli Lotar este pentru prima oară prezentată la Bucureşti, oraşul copilăriei şi al adolescenţei sale. Ampla expoziţie organizată de Muzeul Literaturii Române, împreună cu Centrul Pompidou din Paris, ce poate fi vizitată până în 14 iulie, la Muzeul Colecţiilor de Artă, ne dezvăluie un pionier al fotografiei şi al filmului documentar, un artist pătimaş, cu o traictorie a vieţii plină de dramatism -

Băieţelul în pantaloni scurţi, tuns şi îm­bră­cat regulamentar, s-a cocoţat pe un sca­un şi pe o carte groasă pentru a ajun­ge cât de cât la înălţimea tatălui. Acesta, un domn cu o stufoasă mustaţă, priveşte spre aparatul de fo­to­grafiat mândru şi uşor amuzat. Mâna sa îl ţine pe co­pilul de patru ani de braţ, iar mâna acestuia e aşe­zată finuţ pe gulerul cămăşii tatălui. Un deget îi atinge gâtul. Fotografia făcută în 1909, în studioul unui fotograf din Geneva, pare o imagine clasică a unui cuplu obiş­nuit tată - fiu, dar ea ascunde o istorie zbu­ciu­mată, începută încă dinainte de naşterea copilului şi continuată timp de aproape şase decenii. Pentru că cei din fotografie sunt Ion Nae şi Eliazar Theodorescu, mult mai cunoscuţi prin pseudonimele lor, Tudor Arghezi şi Eli Lotar.

*

În 1904, Tudor Arghezi trăia deja de patru ani la Mănăstirea Cernica, scria poe­zii, redacta o revistă şi încerca să înţeleagă dacă viaţa monahală i se potriveşte cu ade­vă­rat. Răspunsul a venit atunci când a în­tâlnit-o, cel mai probabil într-un cerc de po­e­zie, pe profesoara de ştiinţe naturale Cons­tanţa Zissu, cu şase ani mai în vârstă ca el. Când din idila înfiripată, aceasta a rămas însărcinată, şi-a luat concediu şi s-a refugiat la Paris, acolo unde, pe 31 ianuarie 1905, s-a născut Eliazar Lotar. Arghezi a venit la Pa­ris să-şi vadă pentru scurt timp copilul, apoi cei doi s-au despărţit. Mama a revenit în România, Ar­ghe­zi a plecat în Elveţia şi în Italia, unde a stu­diat, a scris şi s-a întreţinut din diferite slujbe, iar bă­ie­ţelul a ră­mas într-o suburbie a Parisului, în gri­ja unei doici. Existenţa monahală a lui Tudor Ar­ghezi s-a sfârşit în noiembrie 1905, la 25 de ani, când a demisionat din funcţia de dia­con, a renunţat la viaţa călugărească şi şi-a recunoscut ofi­cial fiul, la Paris. Cel de-al doilea nume al aces­tuia, Lotar, este numele personajului principal al unei nuvele publicate de Arghezi, cu un an înainte. Copilul a fost trimis în România şi crescut de bunica sa pa­ternă, până în 1910, când Tudor Ar­ghezi s-a întors acasă din peregrinările sale euro­pene. În încercarea de a echilibra situaţia şi de a-i oferi copilului o familie legală, poetul s-a căsătorit cu Constanţa Zissu, dar relaţia lor a rămas foarte tensionată şi mariajul s-a încheiat după doi ani. Elia­zar a rămas în custodia tatălui, crescut de aces­ta, de bunica şi de unchii săi.

Toate visele merg spre Paris

Cu o asemenea copilărie, era de aşteptat ca ado­lescenţa lui Eliazar să fie ... "argheziană". La fel ca tatăl său, a absolvit cursurile Liceului Sfântu Sava din Bucureşti, şi, la fel ca acesta, marcat de copilăria într-o familie complicată, a fugit de acasă de mai multe ori. Cum au rămas puţine documente în urma sa, de o mare însemnătate în înţelegerea personalităţii şi carierei ulterioare a lui Eli Lotar sunt scrisorile trimise de acesta colegului său de li­ceu, plecat la Paris, Dinu Mereuţă. Acesta a păs­trat scrisorile şi i le-a înapoiat în 1967. Într-una din ele, Lotar îi povestea înflăcărat detaliile fugilor sale de acasă. "Prima dată când am fugit de acasă eram în clasa a patra de liceu. Am fugit în ziua de 1 mai 1919. Motivul plecării: o bătaie cu cureaua, mâncată de la un unchi de-al meu. Motivele bă­tăii: primo - dobitocia unchiului, secondo - un chiul pe care l-am tras timp de o lună, şcolii. Un­chiu aflat, unchiu bătut, eu ple­cat englezeşte. După 15 zile de peripeţii interesante (cred eu), prin Constanţa, Braşov şi alte orăşele, timp în care poliţia, alar­mată de Tata, nu a putut să mă găsească, m-am întors, dar nu acasă la unchiu, ci la Ma­ma". Altă dată, a furat bani de aca­să cu gândul de a fugi în Ame­rica, s-a îmbarcat pe vapor spre Constantinopol, iar singurul lucru ce l-a făcut să se răz­gân­dească a fost dorul de mama sa. "A treia oară am fugit în februa­rie, la mijlocul anului V, pe care l-am terminat la Cons­tanţa, unde m-am permutat. Rămăsese să ră­mân definitiv cu mama. Prin mai, însă, mama s-a prăpădit şi toate visurile luminoase despre viitor s-au întunecat mult pentru mine. Am pierdut în mama mea singurul sprijin sufletesc pe care l-aş fi putut avea. Mama e singurul om care m-a priceput pe mine aşa cum sunt, nu aşa cum mă cred cestilalţi că sunt, şi e singura în care aş fi avut încredere şi care m-ar fi ajutat cu folos". Întors la tatăl său, a fugit din nou, la Chişinău, unde a îndurat frigul şi foamea, fiind salvat de un prieten de familie şi trimis la Bucureşti sub escorta unui poliţist. Fugile acestea aveau ca urmări anunţuri date de Arghezi la mica publicitate a ziarelor vremii, care, fie îl somau pe Eliazar să telefoneze şi să vină urgent acasă, fie îi descriau în amă­nunt îmbrăcămintea în care fugise şi ape­lau la bunăvoinţa cititorilor să trimită aca­să acel tânăr, cel mai probabil aflat într-o stare mizerabilă. Moartea mamei sale, situaţia tensionată de acasă, unde cea de-a doua soţie a tatălui urma să nască, dorul de ducă au făcut ca scrisorile sale să se îndrepte obsesiv spre "marea eva­dare", fuga la colegul său Dinu, la Pa­ris, oraşul în care Eli se născuse şi care atră­gea tineri de pretutindeni. Îşi descria în amănunt planurile de fugă, amânările, temerile. I-a scris lui Dinu de pe drum, după călătoria de 22 de ore cu trenul, la clasa a treia, ce l-a adus la Timişoara, la în­ceputul lui decembrie 1924. De acolo, avea să treacă graniţa ilegal, fără pa­şa­port, cu mărunţiş în buzunare şi cu un minuscul bagaj. La Ljubliana şi-a vândut unui birjar mănu­şile îmblănite pentru a-şi continua călătoria. La Tri­este a rămas câteva zile, până ce Dinu i-a trimis bani de tren. Dar Parisul nu l-a primit cu braţele deschise şi nici cu Dinu lucrurile n-au mers cum a visat. Atras de mirajul cine­matografiei, Eli pornise spre Franţa cu gândul făţiş de a de­veni un star al filmului mut. Aflăm din scrisori că trăieşte pe Coasta de Azur, între Nisa şi Cannes, acolo unde se tur­nau la vremea aceea multe fil­me, şi că nu o duce strălucit ("Sunt în Franţa de 15 luni şi din acestea foarte puţine zile au fost cu adevărat agrea­bile"). Joacă în filme roluri minore, face figuraţie şi di­ferite alte munci, şi plănuieşte cu Dinu, rămas la Paris, şi cu un prieten comun, o nouă fugă, de data aceasta pe alte continente. Curând însă, devine pragmatic şi scrie că nu mai pleacă până ce nu-şi satisface serviciul militar şi nu devine cetăţean francez. "Sunt liber ca vântul şi vreau să mă folosesc de libertate ca să ajung unde vreau, la CINEMA­TO­GRAFIE".

Eli şi Germaine

Dar visul de a deveni un mare actor se pierde odată ce Eli Lotar are parte de o întâlnire ce-i va schim­ba traseul. La o serată pariziană o cunoaşte pe Germaine Krull, care era cu opt ani mai în vârstă ca el şi avea deja o biografie furtunoasă. Născută într-o familie germană, pe teritoriul ac­tualei Polonii, Germaine şi-a petrecut copilăria co­lindând Europa alături de părinţi, care i-au fost şi profesori. Foarte tânără şi-a deschis un atelier de fotografie la München, apoi a fost arestată şi ex­pulzată din Bavaria, pentru convingeri comuniste, iar peste doi ani, arestată şi expulzată din Rusia pentru... convingeri antibolşevice. În timpul celui de-al doilea război mondial, avea să se refugieze în Brazilia şi în Africa, apoi să fie corespondent de presă în Indochina, pentru ca peste doi ani să de­vină patron de hotel în Thailanda. Însă la data aceea, în 1926, Germaine era una dintre cele mai apre­ciate fotografe din Paris. "În adunarea aceea veselă şi zgomotoasă, am zărit un tânăr de o frumuseţe extraordinară", avea să scrie ea într-un volum de memorii, despre întâlnirea cu Eli Lotar. "Stătea în picioare, tăcut, într-un colţ al încăperii, şi părea să supravegheze toată lumea aceea cu un surâs ironic, în colţul buzelor. Ochii de un gri închis treceau de la o persoană la alta, de parcă ar fi căutat pe cineva. Era de înălţime mijlocie, foarte slab, purta un pulover de culoare închisă, cu guler, sub un costum nu tocmai nou. Deşi adunarea nu excela prin eleganţă, tânărul acela părea un pic cam dezorientat". Povestea amo­roa­să dintre cei doi a explodat ca şampania şi l-a adus pe Eli Lotar ucenic în studioul pa­rizian al lui Germaine, acolo unde tânărul a învăţat să folosească aparatul de fotografiat, să lucreze cu lumina, să-şi însuşească baga­jul tehnic necesar meseriei. Cei doi au făcut împreună o serie de fo­tografii de modă, însă intuiţia lui Germaine i-a spus că locul foto­grafului Lotar este mai de­grabă afară, în forfota străzilor. Cei doi au început să cutreiere la nesfârşit cartierele pariziene, să descopere, să scormonească, pre­cum un fotograf cu patru ochi şi cu un singur aparat. Se completau foarte bine, unele dintre fotogra­fiile făcute atunci nici nu pot fi atribuite cu exactitate unuia dintre ei. Eli avea ochi pentru amănun­tele arhitecturii şi ale peisajului in­dustrial, iar Germaine era în­cân­tată şi inspirată de exuberanţa străzii. "Metal", cartea scoasă în 1928 de Germaine Krull, avea să fie catalogată, şapte decenii mai târziu, drept una dintre cele mai importante cărţi ale istoriei foto­grafiei. Cultural şi intelectual, Pa­risul era cel mai efervescent oraş al planetei, iar cei doi frecventau asiduu cercuri de pictori, regizori, scriitori, trăiau viaţa la maximum. Au rămas printre pionierii repor­tajului fotografic, colaborând cu câteva dintre cele mai importante reviste. Treptat, Eli îşi câştigă independenţa, devine un fotograf apre­ciat şi căutat, şi în afara tan­demului său cu Germaine.După ce şi-a căutat propriul stil, foto­gra­fiind oraşul de sus, de la balcoane, sau de la nivelul solului, el este atras de un alt Pa­ris, nu cel turistic, splendid, ci cel al mahalalelor mi­zere, al vagabonzilor şi al prostituatelor, al ha­malilor şi al oamenilor sărmani. Totodată, foto­grafiază forfota vieţii de noapte, cu cele mai în vogă spectacole de cabaret şi realizează portrete ale artiştilor şi intelectualilor vremii. Fotografii semnate de el ajung în importante expoziţii inter­naţionale de grup. Brutalul său fotoreportaj despre abatoare îi aduce numeroase laude şi este publicat în multe reviste. În tot acest timp, scrie un reportaj care-i însoţeşte fotografiile, având ca subiect mun­ca sisifică a muncitorilor olandezi, de a ridica un dig în lupta cu marea. Ajunsese în Olanda, îm­pre­ună cu fostul iubit al lui Germaine, regizor, care realiza un film documentar. De altfel, chiar atunci, Germaine s-a căsătorit cu acesta, însă a fost doar un mariaj de convenienţă, pentru a obţine un pa­şaport olandez. "Această înverşunare a oamenilor împotriva naturii este un spectacol magnific şi atât de emoţionant, încât l-ai admira până la pierderea de sine, cu tălpile lipite de pământ", scrie Eli Lotar în articolul său. Impresionat de condiţiile de muncă de pe şantier, de lupta omului de rând, începe să se implice politic şi social, iar fotografiile sale se îndepărtează de zona abstractă, pur estetică. Se ocupă de secţiunea de fotografie a Asociaţiei Scriitorilor şi Revoluţionarilor şi plea­că în Spania, pentru a fotografia celebrările stra­dale ale victoriei comuniştilor în alegeri. Însă, în­cet încet, se îndepărtează de fotografie, atras ca un magnet de lumea filmului, aflat în plină ex­plo­zie şi care hipnotiza milioane. Iar Eli Lotar era unul dintre ei.

"Transfug către cinema"

Douăzeci de ani mai târziu, Lotar avea să-i scrie lui Germaine Krull, cu care a păstrat toată via­ţa legătura, chiar dacă relaţia lor amoroasă se în­cheiase, că se consideră "un transfug către ci­nema". Atunci, în anii 30, Lotar a participat la înflorirea unui nou domeniu al cinematografiei: filmul documentar. A fost un om cheie în singurul documentar realizat de unul din regizorii em­ble­matici ai istoriei cinematografiei, Luis Bunuel. Turnarea filmului "Pământ fără pâine" i-a dus pe Lotar, Bunuel şi o foarte mică echi­pă, prin zone montane izo­late şi extrem de sărace ale Spa­niei. În acei ani, Eli Lotar şi-a împlinit visele adolescenţei: a călătorit îndelung, în special pe mare, şi a lucrat în lumea fil­mu­lui, ca director de imagine sau fotograf de platou. În 1938, a călătorit în Indochina, iar la întoarcere s-a căsătorit. Doi ani mai târziu a fost mobilizat în armata franceză, iar după capitulare, a pornit pe jos până în sudul Franţei, unde îl aş­tep­tau soţia şi prietenii. În 1941, a deschis un atelier fotografic la Cannes, iar în 44, s-a refugiat în Elveţia. Un an mai târziu, i-a apărut primul film, docu­men­tarul "Aubervilliers". Dacă toa­tă viaţa s-a ţinut departe de domeniul tatălui său, lite­ratura, poezia a răzbătut la Eli Lotar în foto­gra­fiile şi în imaginile filmate. "Aubervilliers" este cea mai bună dovadă a talentului poetic al lui Lotar. Un film ce îmbină lirismul imaginilor cu mu­zica şi povestirea, film apreciat atât la vremea apariţiei sale, cât şi acum, ca parte a istoriei filmu­lui documentar. Un parc din Aubervilliers poartă numele Eli Lotar. Din păcate, a fost vârful carierei lui Eli Lotar, care a continuat să lucreze în cine­ma­tografie, să aibă colaborări în mai multe ţări, în­să fără a mai realiza un film propriu. În 1956 a vi­zitat România, pentru prima oară, după 32 de ani.

Ultimul portret

În tot acest timp, Eli a păstrat legătura cu tatăl său, Tudor Arghezi, prin scrisori, o legătură mai blândă, mai puţin tensionată ca la Bucureşti. Îi povestea cât de importantă este pentru el cine­ma­tografia, cum încearcă să îşi găsească propria voce studiind intens fotografia. Într-o scrisoare im­presionantă din 1940, Tudor Arghezi şi-a deschis sufletul în faţa fiului său: "Ai numărat vreodată câte ore sunt în toţi aceşti ani? Ei bine, în acest răs­timp, m-am gândit la tine. Fratele şi sora ta au crescut jucându-se în jurul mesei cu fantoma, cu ab­senţa ta: «Când vine?». Şi nu te-ai mai întors. În fiecare an voiam să încarc totul în maşină şi să venim la Paris. Copiii au crescut cu această iluzie pe care n-am putut-o înfăptui. Visul meu dintot­deauna a fost să mă aciuiesc în Franţa şi, dacă ai fi fost mai puţin nerăbdător, am fi putut face asta împreună". Chiar dacă în 1926 îi scria prietenului Dinu Mereuţă că vrea să-şi găsească o meserie bănoasă, cum ar fi cea de aviator, Eli Lotar nu a făcut asta niciodată. A rămas, aşa cum se carac­teriza în tinereţe, "un vagabond de rasă". În ulti­mii ani de viaţă, după ce s-a despărţit de soţia sa şi a pierdut legătura cu lumea filmului, a be­neficiat de sprijinul material al prietenilor din tinereţe care deveniseră celebri şi reuşiseră în carieră. Unul dintre aceştia a fost marele artist elveţian Alberto Giacometti, cu care împărţise o cameră de hotel în anul refugiului elveţian, 1944. Atunci, Lotar realizase o fotografie ce devenise afişul unei mari expoziţii americane a lui Giacometti. După 20 de ani, spre sfârşitul vieţii lor, cei doi încep un dialog tăcut, în oglin­dă, în atelierul parizian al sculptorului.Fiecare devine modelul celuilalt, subiectul ultimului proiect al vieţii. Eli fotografiază şi apoi se aşea­ză pe scaun pozând, în timp ce Giacometti lu­crează la un bust, al său, în bronz. Ultima sculptură a lui Giacometti este un Eli Lotar foar­te slăbit, cu chipul dominat de doi ochi uriaşi. Părtaş la una din aceste întâlniri, scriitorul şi jur­nalistul italian Giorgio Soavi scria: "Ochii lui Giacometti erau plini de licăriri ciudate, fiecare por al corpului său vibra, era cu totul în extaz. Când m-am uitat cu atenţie la figurile celor doi, am înţeles secretul ce-l făcea pe Lotar să nu respire. Ceea ce-l făcea modelul ideal era faptul că era mort. Nu respira, nu gândea, rămânea concentrat pe un punct fix. Un curent electric îi stră­bătea pe cei doi, de la unul la altul, învă­luindu-i într-o reală complicitate. Ca un meci de tenis fără rachete, mingi sau fileu". Eli Lotar a mu­rit în mai, 1969, la trei ani după moar­tea lui Alberto Giacometti şi la doi după dispariţia lui Arghezi, tatăl său. Numele lui rămâne în istoria fotografiei şi a documentarului.