La momentul acela în care, dincolo de tot ceea ce se întâmpla în jur, dincolo de vorbele altora, de ochii urmăritori, de urechile sensibile şi curioase, dincolo de ploaie şi de vânt, de soare şi nori, vreau să spun (cred că băgaţi de seamă), că dincolo de toate circumstanţele şi împrejurările, şi într-o totală independenţă şi libertate faţă de ele, are loc străfulgerarea, scânteierea aceea în care vezi în cel din faţa ta perechea perfectă. Întâlneşti jumătatea desprinsă atunci, la începutul lumii, şi simţi chemarea aspre împlinirea întregului. De o asemenea clipă, dacă s-ar mai întâmpla să existe, să apară, acum mi-ar fi frică, dar atunci, demult, când o simţeam că se apropie, sunt sigură că dacă m-aş fi privit în oglindă, aş fi putut vedea cum îmi cresc aripi.
Primul zbor
Îmi aduc aminte când s-a întâmplat prima oară. Era o zi de primăvară nehotărâtă, cu vreme schimbătoare şi capricioasă. Un vânt încă rece înfiora crengile copacilor din parcul mare al oraşului pe care-l traversam zilnic, ca să ajung la şcoală. Aleile erau pline de oameni grăbiţi ce se îndreptau spre centru. Toţi cei care veneau dinspre periferie aveau de trecut prin parc şi, între anumite ore, acesta era atât de populat, încât credeai că eşti în plină sărbătoare. Şi pentru cei mai mulţi, era, cu siguranţă, o sărbătoare să-şi înceapă ziua cu un drum prin pădurea din parc.
În ziua aceea mi-am uitat acasă echipamentul pentru sport, ceea ce m-a făcut să mă întorc în mare viteză. Locuiam aproape de parc. Aveam o profesoară exigentă, care nu ne ierta şi mereu ne ameninţa că nu ne va încheia media la sfârşit de an, ca să nu putem intra în examenele de bacalaureat dacă nu ne prezentam la orele de sport echipaţi cum se cerea. Din neatenţie, am trecut alergând prea aproape de un grup de băieţi, pe care am vrut să-i depăşesc, eu venind din spatele lor. L-am lovit, fără să vreau, pe cel din margine şi acesta, surprins, şi-a scăpat din mână geanta. Era tot elev, după cum mi-am dat seama, observând matricola cusută pe mâneca uniformei. M-am oprit, ruşinată, şi l-am ajutat să-şi adune lucrurile împrăştiate, în vreme ce colegii lui au plecat mai departe, fără să-l mai aştepte, făcând glume şi apropouri deşucheate. De-abia când şi-a închis geanta, am avut curaj să-l privesc în ochi. Atunci a fost prima oară când mi-au crescut aripi. Într-o secundă, mi s-a părut că am văzut în ochii lui ceva ce ştiam, de fapt, de foarte multă vreme. Ceva ce îmi era apropiat. Mai degrabă, aş putea zice că mi s-a părut, în secundele acelea în care ne-am privit, că redescopăr cu uimire ceva ce mi-a fost foarte cunoscut cândva. Dacă mă gândesc la săptămânile care au urmat, aş putea adăuga o listă întreagă de gesturi, gânduri, lucruri gingaşe, delicate, care ar putea figura într-un dicţionar de suspine ale primei iubiri.
Bineînţeles că zburam, de fiecare dată când ne întâlneam ca din întâmplare pe aleile parcului, în drum spre şcoală. Iar când ne-am dat şi o primă întâlnire, la un sfârşit de săptămână, făceam deja în mintea mea volute şi arabescuri, mai ceva ca un planor la o demonstraţie aviatică. Cu toate acestea, n-a durat prea mult povestea, examenele de sfârşit de liceu şi cele de admitere la facultate ne-au furat mult din timpul pentru noi doi. Şi chiar dacă ne însoţeam întâlnirile şi jurămintele de vorbe mari, precum niciodată, totdeauna, mereu, s-a dovedit până la urmă că ochii care nu se văd se cam uită... Focul s-a stins rapid, aşa cum s-a şi înteţit, fără păreri de rău, fără regrete, şi mi-a lăsat o amintire în care, dacă mă întorc, pot descoperi chiar şi acum o adiere suavă, diafană, delicată, precum o ploaie iute de primăvară.
Inventarul singurătăţii
Au trecut câţiva ani până când, tot într-o primăvară, am zburat iar. De data aceasta, după ce am recunoscut străfulgerarea care-mi spunea că el e jumătatea căutată, am îndrăznit mai mult. Vorbele mari, cunoscute dinainte (niciodată, totdeauna, mereu), parcă aveau deja o altă greutate şi o altă împlinire. Aerul nu mai era atât de diafan, conturul zilelor era mai ferm şi mai bine aşezat într-o matcă pe care o credeam pentru totdeauna. Am înţeles însă destul de curând şi cu mare tristeţe că nu e aşa şi că dacă nu bagi de seamă, în fiecare clipă a vieţii, să ţii aprins focul care te arde pe dinăuntru, te trezeşti în faţa unor tăciuni care fumegă, din când în când, fără puterea de a mai naşte o flăcăruie măcar.
A mai trecut iar o vreme, în care singurătatea mi-a fost tovarăş de drum. Apoi am mai zburat alături de un om care eşuase şi el în alte întâlniri ce i s-au părut decisive, dar au sfârşit prin a fi... sezoniere, după anotimpuri. Şi de data aceasta am recunoscut în ochii lui ceva ce-mi părea cunoscut de tare multă vreme, un "cineva" pe care îl aşteptam, să-mi facă inima să îmi bată mai tare şi să-mi ridice sângele în obraji. Numai că de la un timp, mi s-au părut previzibile, ca să nu spun banale, toate întâmplările trăite cu el, toate. Nu mi se mai tăia respiraţia când îl vedeam. Sărutările nu mă mai ameţeau, nu mai simţeam dorinţa năpraznică de a mă prăbuşi în braţele lui. Străfulgerarea aceea pe care am recunoscut-o fugitiv la început a dispărut destul de repede şi s-a transformat într-o nepăsare placidă, din care am ieşit fluierând.
Am cunoscut apoi alţi oameni, uneori tot primăvara, alteori vara sau toamna, după cum şi iarna a fost adăpostul pentru o iubire pe care am crezut-o veşnică. Cu fiecare am crezut, la început, că voi putea merge alături până la capătul... zborului. Dar n-a fost să fie... Oricât m-am străduit (şi uneori chiar m-am străduit să nu las să se vadă că ştiu mai mult, că pot mai mult, că merit mai mult), despărţirea venea mai repede sau mai târziu, cu aceeaşi stare de neputinţă şi gust leşios, cu aceleaşi întrebări gata moarte. Ce lipsea oare ca străduinţele să fie până la urmă încununate de bucurie? Mi se părea că era suficient, de fiecare dată, să mă gândesc la cel de lângă mine ca la jumătatea mea perfectă, pentru care ar fi fost normal să sacrific toate obiceiurile şi tabieturile învăţate şi adoptate de-a lungul vieţii. De la o vreme, îmi ziceam, însă, că fiecare e liber să trăiască aşa cum crede, nu ancorat în tabieturile altuia. Nu poţi muri de moartea altuia, ci numai de a ta, aşa că ce să mai lungim poveştile nenumăratelor despărţiri pe care le-am trăit?
Nu m-am putut opri până la urmă la un om. Nici astăzi nu ştiu cum să numesc ceea ce se întâmplă în clipa aceea de străfulgerare, în care în ochii celuilalt îţi vezi fericirea, simţi că ai găsit ceea ce aşteptai. Am trăit de atâtea ori momentul acela şi tot de atâtea ori l-am pierdut fără să înţeleg până la urmă de ce. De ce se pierde sclipirea aceea de la care iei foc? Senzaţia aceea că zbori pe deasupra lumii? Dorinţa aceea cumplită de apropiere, de atingere, de prăbuşire într-un sărut? Cuvintele care nu mai au putere să fie spuse, înlocuite de şoapte? Trec anii, trece viaţa, dar clipele acelea rămân nişte ferestre larg deschise spre fericire.
De-a lungul anilor, mi-au tot crescut aripi, ca să pot zbura spre împliniri mai mult sau mai puţin temerare. M-am trezit acum că am nu doar două aripi, ci mai multe perechi, aşa cum am văzut doar la serafimii ori heruvimii din icoane. Dar la ce să le mai folosesc? Îmi fac vânt cu ele când mi-e dor de tinereţe şi-mi pare rău că sunt singură şi n-am cu cine râde de naivităţile ei. Că doar râsul mai rămâne de la o vreme încolo...
Când sunt în toane bune, îmi imaginez lângă mine un bărbat căruia îi zic Călător prin fum. Îl construiesc dându-i cele mai bune însuşiri împrumutate de la toţi cei pe care i-am cunoscut şi pe care nu m-am priceput să-i păstrez lângă mine. Îmi potrivesc paşii cu ai lui şi pornesc într-o ultimă încercare de zbor, îmi vântur toate cele multe perechi de aripi şi pot să mă înalţ o vreme în adierea lor şi chiar să semnez, fără regrete,
O Călătoare prin fum
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
