ADA LUPU - "Mi-aş dori ca în viitor să fac în continuare ceea ce-mi place şi să-mi placă de fiecare dată ceea ce fac"

- Ada Lupu este cea mai tânără actriţă a Teatrului Naţional din Iaşi, dar talentul îi depăşeşte cu mult anii. Este deja posesoarea a două premii importante: Premiul cel mare la "Gala Hop", a Tânărului Actor, şi premiul pentru cea mai bună actriţă, la Gala UNITER. Este un artist cu profunzimi nebănuite şi fiecare apariţie a ei umple scena -

"Mi se pare că simt, uneori, un fel de durere ancestrală"

- Ada, anul acesta a început pentru tine cu o nouă colaborare cu regizorul Radu Afrim, cu care mulţi actori îşi doresc să lucreze. Ce a reprezentat această reîntâlnire?

- Armonie. Ăsta e primul cuvânt care-mi vine în minte. A fost o perioadă magică, în care am comu­nicat foarte frumos. Special chiar. Eu am simţit că ne-am întâlnit exact aşa cum îmi place mie să mi se în­tâmple întâlnirile. Radu e motivant prin el însuşi. Uneori voiam să fac bine doar ca să-l văd că se bucură. El oferă enorm din ceea ce este şi, astfel, am avut curajul să ofer şi eu cât de mult pot. Şi devine o bucurie să deschizi uşa lumii tale şi să pendulezi între universuri interioare. Descoperi că ai vecini, că nu eşti sin­gur, un­deva, pe o planetă îndepăr­ta­tă...

- În spectacolul "Dan­sul Delhi", perso­najul tău dan­sează, dar e un dans mai spe­cial. Des­pre ce e vorba?

- Cred că, dac-aş şti des­pre ce e vorba în dan­sul perso­najului meu, aş şti şi despre ce e vorba în viaţă, şi jocul s-ar ter­mi­na. Poate fi vorba despre tot, despre nimic, despre ceva-anume sau despre ceva-orice despre durere sau fericire. Nu există un răspuns universal valabil. Pentru mine şi pentru personaj e vorba despre tot ceea ce sunt şi despre a fi tot ceea ce aş putea fi. Sunt curioasă să aflu şi alte variante de răspuns.

- Ai simţit vreodată acut o durere a altcuiva sau a lumii întregi?

- Da. De foarte multe ori. De fapt, la mine, ăsta e un fel de a fi. Şi mereu l-am considerat ca pe un soi de handicap. Am tot căutat să-l anulez. Dar nu cred că e neapărat prin conexiune cu lumea din jur, mie mi se pare că simt uneori un fel de tristeţe an­cestrală, care e, cumva, nu a lumii, cât a izvorului la care lumea de dinainte, din timpul şi de după mi­ne, sunt conectate. Şi poate peste 300 de ani, ci­neva o să simtă o tristeţe nejustificată, care s-ar pu­tea să fie a mea. Eu nu vreau să cred că sentimentele ţin doar de corp. Cred că ele înving şi moartea fizică. Şi îmi imaginez că toate sentimentele care au fost tră­ite pe Pământ se stochează undeva. Şi unii oa­meni le accesează, din când în când. În special, ar­tiştii. Şi spun artiştii, pentru că ei le caută mai mult.

"Arta creează iluzia că, într-un fel, păcăleşti moartea"

- Artistul este un fel de şaman vin­de­cător?

- Da, este. Artistul se poate vindeca şi pe si­ne, îi poate vindeca şi pe ceilalţi. El poate, efec­tiv, transforma realitatea. Poate propune alte realităţi. El poate potenţa binele şi frumosul, la fel cum poate anula răul şi urâtul, transfigurându-le prin arta sa. În plus, arta permite un tip de co­mu­nicare extrasenzorială, care în viaţa de zi cu zi e greu de accesat. Eu am simţit, câteodată, că încer­când să mă conectez la stările inventate ale unui anumit per­sonaj, s-a întâmplat un soi de invocare, incon­ştientă şi involuntară, atingându-mă de stările cândva reale ale altcuiva. Arta creează iluzia că, în­tr-un fel, păcăleşti moartea. Sau că măcar o indispui, o deranjezi. Cine ştie, poate că inspiraţia e, uneori, un ajutor şi un strigăt de ajutor, totodată...

"Cred în supremaţia universului interior"

- Ada, te numeri printre actorii care au strâns în stradă semnături în campania "Fără penali în funcţii publice". De ce?

- Pentru că am crezut în tot demersul. Şi pentru că scopul era posibil de atins, nu era o aberaţie fără nicio şansă de izbândă. Întotdeauna o să acţionez atunci când o ini­ţiativă cu care sunt de acord mi se pare şi inteligentă. A fost un moment în care chiar se putea face ceva concret. Şi era absolută nevoie să se întâmple. Cum să nu te implici?

- În ce crezi tu mai mult şi mai mult?

- Cred în trans­formare. Concret sau, măcar, în plan ima­ginar. Sub ba­gheta binelui din tine. Eu cred că viaţa e foarte puţin în realitatea imediată pe care, de altfel, o putem chiar sfida, prin felul în care alegem să ne raportăm la ea. Cred în supremaţia universului interior. Acolo poţi reinventa, poţi, dacă vrei, să renaşti în mod repetat. Poate de aici şi fascinaţia mea pentru pasărea Phoenix. Aşa simt, că dacă lumea mea interioară este puternică, atunci eu voi reuşi chiar să schimb aspecte ale lumii reale. Cel puţin, pentru mine. Eu pendulez destul de mult. Mă bucur enorm de tot ce există în jurul meu, dar, atunci când nu-mi place ceva, îmi imaginez că sunt în altă parte. Cred că cea mai mare binecuvântare a omului e că a fost înzestrat cu imaginaţie.

"Cumva, jumătate de viaţă e în Iaşi, jumătate în Bucureşti"

- Te simţi bine ca actriţă la Iaşi sau ai prefera să lucrezi în Bucureşti?

- Mă simt bine ca actriţă, în general. Şi nu contează atât locul geografic în care lucrez, cât contextul uman şi profesional. Faptul că mă simt bine la Iaşi nu anulează dorinţa şi curiozitatea de a fi şi altundeva. Acum sunt la Iaşi pentru că acum, aici mi se întâmplă lucruri. Dar nu aş ezita să plec, dacă aş avea ocazia să fac ceva mai bun în altă parte. În Bucureşti, simt mult mai puternic pulsul generaţiei mele şi asta mă atrage foarte mult. Aici sunt cea mai tânără angajată din teatru şi cel mai mult îmi lipseşte suflul celor de vârsta mea. Pe de o parte, e bine. Că trebuie să mă aliniez la nivelul celor mai experimentaţi decât mine şi asta parcă mă obligă să mă maturizez mai repede. Dar mie mi-ar plăcea să cresc împreună şi odată cu alţii. Şi să mă simt conectată la timpul meu. Sper ca lucrurile să mi se întâmple aşa cum trebuie şi să fiu, în fiecare etapă a vieţii, acolo unde e locul potrivit pentru mine. Indiferent care-o fi locul ăla. Să fie al meu.

- Care este diferenţa dintre aceste două oraşe pentru tine?

- Eu oscilez foarte mult între Iaşi şi Bucureşti, uneori zbor o dată la câteva zile. Cumva, jumătate de viaţă e în Iaşi, jumătate în Bucureşti. În Bucureşti îmi place mai mult, ai mult mai multe lucruri de făcut, mai mulţi oameni de întâlnit, ritmul e mai alert. În Iaşi e frumoasă liniştea de care te poţi bucura. E interesant, acum îmi dau seama, felul ăsta al meu de a trăi în ambele oraşe, unul care-mi alimentează mai mult curiozitatea, nevoia de noutate permanentă, altul care mă lasă să fiu singuratică şi familiarizată, totodată.

- Cele două premii importante, cel de la Gala Hop şi cel de la Gala UNITER, ţi-au schimbat în vreun fel cariera?

- Premiul de la Gala HOP cred că a contribuit la decizia conducerii Teatrului Naţional din Iaşi de a mă angaja şi cred că angajarea asta a fost un aspect foarte important în cariera mea. În ce priveşte premiul UNITER, nu s-a schimbat în mod concret ceva esenţial după el, dar eu simt că da, asta mi-a schimbat în mod subtil cariera. Şi, mai important decât orice, a schimbat lucruri în mine, deci, cumva, tot un mod de a potenţa schimbarea pozitivă în ceea ce priveşte cariera.

- Unde te pot vedea spectatorii?

- La Teatrul Na­ţional din Iaşi, în spec­tacolele: "Dan­sul Delhi" - regia Radu Afrim, "Po­vestea păsării fără cuib" - regia Iris Spiridon, "Mă­ce­lăria lui Iov" - re­gia Radu Afrim, "Co­livia" - regia Cristian Hadji-Cu­lea, "Un dolce far­niente" - regia Ca­tina Drăgănescu, "Ana de hârtie" - regia Crista Bilciu, "Moartea unui ar­tist" - regia Irina Popescu Boieru, "Seceta Roşie" - regia Petru Hadârcă, şi la Teatrul Apollo111 din Bucureşti, în spectacolul "Ziua în care a dispărut soarele" - regia Iris Spiridon. Tocmai începem repetiţiile pentru spectacolul Titus Andronicus, în regia lui Charles Muller.

"Nu cred în norocul personal. Cred în destin"

- Te consideri o actriţă norocoasă?

- Nu ştiu dacă sunt norocoasă sau nu. Nu mai cred în noroc. Cred în destinul personal. Şi, de curând, gândindu-mă, mi-am dat seama că aceste două concepte se cam anulează reciproc. Şi am ales să-mi dedic naivitatea celui de-al doilea. Şi să cred că dacă trebuie să trăim ceva, vom trăi, dacă nu, nu. Am înlocuit expresia "a avut/ n-a avut noroc" cu "aşa era/ n-a fost să fie". Par a fi cam acelaşi lucru, dar nu sunt. Diferenţa e esenţială.

- Care au fost întâlnirile artistice care te-au marcat?

- Decisiv, indubitabil şi, poate, miraculos, cea cu regizorul Radu Afrim, pe care, dacă mă gândesc la ce, cum, când şi cât s-a întâmplat până acum cu mine, ca actriţă, nu ştiu cum altfel să-l numesc de­cât... îngerul meu păzitor. Regizorul Radu Nica es­te un alt artist care a avut încredere în potenţialul meu, cu care am lucrat foarte frumos şi care m-a aju­tat să mă orientez, să iau nişte decizii profe­sionale importante, în perioada atât de debusolantă a începutului de drum. Mă bucur că ne-am (re)în­tâlnit şi cu Iris Spiridon, în al cărei univers mă simt minunat şi minunată. Le sunt recunoscătoare şi actriţei Toni Cornici, care m-a chemat prima dată la TNI, pe tonul şi prin discursul de care aveam nevoie la momentul respectiv, actriţei Lenuş Mo­raru, de la Botoşani, profesorilor de la facultatea din Iaşi, Ciprian Huţanu, Emil Coşeru şi Tatiana Ionesi, artişti împreună cu care m-am format.

- Ce îţi doreşti cu ardoare să ţi se întâmple?

- Ceea ce am nevoie să mi se întâmple. Indiferent dacă e lumină sau întuneric. Acum sunt într-o perioadă destul de mistică şi mi se pare că ceea ce-mi doresc cu ardoare nu mai poate constitui doar un scop în sine, ci, totodată, şi un pretext pen­tru reacţiile mele la o potenţială reuşită sau la un po­tenţial eşec, în a îndeplini sau a obţine ceea ce do­resc. Îmi doresc să mă bucur de întâlnirea mea cu oamenii. Pentru că, la urma urmei, viaţa asta, de aici, e, deocamdată, singura care-mi a­si­gură certi­tu­dinea acestor în­tâlniri. În afara câ­torva oa­meni dragi în viaţa cotidiană, mi se pare că eu ştiu să mă-ntâlnesc cel mai frumos prin in­termediul artei. De aceea, mi-aş do­ri ca în viitor să fac în continuare ceea ce-mi place şi să-mi placă de fiecare da­tă ceea ce fac.