E singurul bunic pe care eu nu l-am prins, dar pe care, cu ocazia asta, îl percepeam ca pe un membru cât se poate de viu al familiei. Mai întâi treceam pe la bunica şi, cât se îmbrăca pentru biserică şi mai sporovăia cu mama în odaia ei, eu dădeam iama în borşul de miel, răciturile aurii de cocoş şi friptura din ceaun. Gătită de sărbătoare, bunica punea apoi într-un coş de răchită tot felul de bunătăţi: cozonac, pască, ouă roşii şi vin, acoperite cu un ştergar ţesut cu mâinile ei. Mergeam încet, apoi toate trei, până la cimitirul din capătul satului, unde ne opream la mormântul bunicului. Bunica punea coşul jos, pe iarba de lângă cruce, aprindea nişte lumânări, mai vorbea cu bunicul, de regulă pe un ton hâtru, după care ne puneam pe aşteptat.
Cimitirul era plin de lume. La fiecare mormânt era cel puţin o persoană, şi toată lumea era veselă şi gătită, aşteptându-l pe preot, oamenii vorbeau între ei, bucuroşi să se vadă după mult timp. Unii se vedeau doar o dată pe an, cu ocazia acestor ectenii, nişte rugăciuni scurte rostite de preot la mormânt şi însoţite de stropirea cu vin peste ţărâna afânată, în timp ce ţârcovnicul îngâna pe un ton molcom cântarea pascală: "Hristos a înviat din morţi". Repetată la fiecare mormânt, la fel ca bătaia scurtă de clopot, cântarea asta nu ştiu cum se făcea că nu plictisea pe nimeni, nici măcar pe cei mai nerăbdători, printre care m-aş cam fi încadrat.
Cimitirul arăta ca o grădină ţărănească, mare şi îngrijită. Mormintele erau săpate şi greblate din timp, pline de flori, iar arbuştii de la capul răposaţilor, de regulă de liliac sau iasomie, fuseseră curăţaţi de gospodari cu aceeaşi migală cu care fuseseră curăţaţi şi cei din propriile curţi şi grădini.
Până ajungea părintele la morminte, oamenii intrau în vorbă unii cu alţii, perechi, perechi. Apoi cercul se lărgea, mergeau câţiva paşi mai încolo, vedeau nişte rude pe care nu le mai văzuseră de nu ştiu când, era o zumzăială continuă, oamenii se îmbrăţişau, se întrebau ce-au mai făcut, treceau de la unii la alţii, ca la o nuntă mare, fără amfitrioni şi fără invitaţi.
Chenarele de var alb, imaculat, ale mormintelor, stropite cu bidineaua direct pe pământul greblat sau făcute din pietre mici, rotunde, văruite separat, amplificau senzaţia de sărbătoare pe care o trăiau, de-a valma, parcă şi viii, şi morţii. După ce preotul făcea ectenia, conţinutul dulce al coşului era împărţit unor mâini mici, de copii, apărute ca prin farmec, odată cu ultima silabă cântată din "dăruiiinduuu-lee", iar sticla cu vin era dată oricui se afla prin preajmă. "Bogdaproste, Dumnezeu să-i ierte", spunea, invariabil, cineva, ţinând paharul plin în mână. "Să trăim, să-i pomenim!". După care paharul era golit în întregime, pentru că nu era bine să-l laşi pe jumătate, sau era turnat pe mormânt.
Cea mai pregnantă amintire a felului în care arăta cimitirul din Deleni în prima zi de Paşti era, însă, faptul că oamenii râdeau. Era un râs cald, cuminte, care se unduia odată cu tămâia printre coşurile cu ouă, pască şi cozonaci, printre crengile înflorite sau înverzite, şi-i molipsea incurabil pe toţi copiii care alergau ca bezmeticii printre cruci, fără ca vreun adult să-şi bată capul să încerce să-i potolească. Râdeau bătrânele mărunţele, îmbrăcate în negru, moşii ştirbi, cu părul alb, îmbrăcaţi cu nişte haine rămase largi trupurilor aduse de spate, râdeau şi femeile trupeşe, în floarea vârstei, bărbaţii cu mâinile adâncite în buzunarele pantalonilor şi pălăriile proptite prin crengi, râdeau unii spre alţii băieţii şi fetele cărora le trecuse vremea să se mai hârjonească şi să se pârlească cu lumânările. Râdeau, uitând de amar, şi cei veniţi la morminte proaspete, care cu un an înainte nu fuseseră în cimitir. Bucuria fără nume umplea inima mare a satului, pulsând netulburată, o dată în an, între altar şi clopotniţă.
În rarele locuri unde crucea sau monumentul funerar avea şi poze, chipurile încremenite din formele ovale parcă prindeau viaţă, ochii începeau să strălucească, părea că un zâmbet de neoprit punea stăpânire şi pe ele şi, mai ales, pe imaginile cu chipuri alăturate, bărbaţi şi femei, duşi de mână în lumea cealaltă şi care acum zâmbeau din ovalul de piatră.
Bucuria învăluia şi rădăcinile, şi floarea de liliac. Se scurgea în adâncurile pământului şi se pierdea în înaltul cerului. Era în toţi cei de acolo, şi toţi erau vii, indiferent de care parte a ierbii se aflau.
În fiecare an, la vremea Sfintelor Paşti, moartea e izgonită până şi din cimitire. În fiecare an, la vremea asta, eu mă simt în cimitir ca acasă. Morţi şi vii la un loc.
CARMEN CĂTĂLINA ALEXA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
