La momentul acela în care, dincolo de tot ceea ce se întâmpla în jur, dincolo de vorbele altora, de ochii urmăritori, de urechile sensibile și curioase, dincolo de ploaie și de vânt, de soare și nori, vreau să spun (cred că băgați de seamă), că dincolo de toate circumstanțele și împrejurările, și într-o totală independență și libertate față de ele, are loc străfulgerarea, scânteierea aceea în care vezi în cel din fața ta perechea perfectă. Întâlnești jumătatea desprinsă atunci, la începutul lumii, și simți chemarea aspre împlinirea întregului. De o asemenea clipă, dacă s-ar mai întâmpla să existe, să apară, acum mi-ar fi frică, dar atunci, demult, când o simțeam că se apropie, sunt sigură că dacă m-aș fi privit în oglindă, aș fi putut vedea cum îmi cresc aripi.
Primul zbor
Îmi aduc aminte când s-a întâmplat prima oară. Era o zi de primăvară nehotărâtă, cu vreme schimbătoare și capricioasă. Un vânt încă rece înfiora crengile copacilor din parcul mare al orașului pe care-l traversam zilnic, ca să ajung la școală. Aleile erau pline de oameni grăbiți ce se îndreptau spre centru. Toți cei care veneau dinspre periferie aveau de trecut prin parc și, între anumite ore, acesta era atât de populat, încât credeai că ești în plină sărbătoare. Și pentru cei mai mulți, era, cu siguranță, o sărbătoare să-și înceapă ziua cu un drum prin pădurea din parc.
În ziua aceea mi-am uitat acasă echipamentul pentru sport, ceea ce m-a făcut să mă întorc în mare viteză. Locuiam aproape de parc. Aveam o profesoară exigentă, care nu ne ierta și mereu ne amenința că nu ne va încheia media la sfârșit de an, ca să nu putem intra în examenele de bacalaureat dacă nu ne prezentam la orele de sport echipați cum se cerea. Din neatenție, am trecut alergând prea aproape de un grup de băieți, pe care am vrut să-i depășesc, eu venind din spatele lor. L-am lovit, fără să vreau, pe cel din margine și acesta, surprins, și-a scăpat din mână geanta. Era tot elev, după cum mi-am dat seama, observând matricola cusută pe mâneca uniformei. M-am oprit, rușinată, și l-am ajutat să-și adune lucrurile împrăștiate, în vreme ce colegii lui au plecat mai departe, fără să-l mai aștepte, făcând glume și apropouri deșucheate. De-abia când și-a închis geanta, am avut curaj să-l privesc în ochi. Atunci a fost prima oară când mi-au crescut aripi. Într-o secundă, mi s-a părut că am văzut în ochii lui ceva ce știam, de fapt, de foarte multă vreme. Ceva ce îmi era apropiat. Mai degrabă, aș putea zice că mi s-a părut, în secundele acelea în care ne-am privit, că redescopăr cu uimire ceva ce mi-a fost foarte cunoscut cândva. Dacă mă gândesc la săptămânile care au urmat, aș putea adăuga o listă întreagă de gesturi, gânduri, lucruri gingașe, delicate, care ar putea figura într-un dicționar de suspine ale primei iubiri.
Bineînțeles că zburam, de fiecare dată când ne întâlneam ca din întâmplare pe aleile parcului, în drum spre școală. Iar când ne-am dat și o primă întâlnire, la un sfârșit de săptămână, făceam deja în mintea mea volute și arabescuri, mai ceva ca un planor la o demonstrație aviatică. Cu toate acestea, n-a durat prea mult povestea, examenele de sfârșit de liceu și cele de admitere la facultate ne-au furat mult din timpul pentru noi doi. Și chiar dacă ne însoțeam întâlnirile și jurămintele de vorbe mari, precum niciodată, totdeauna, mereu, s-a dovedit până la urmă că ochii care nu se văd se cam uită... Focul s-a stins rapid, așa cum s-a și întețit, fără păreri de rău, fără regrete, și mi-a lăsat o amintire în care, dacă mă întorc, pot descoperi chiar și acum o adiere suavă, diafană, delicată, precum o ploaie iute de primăvară.
Inventarul singurătății
Au trecut câțiva ani până când, tot într-o primăvară, am zburat iar. De data aceasta, după ce am recunoscut străfulgerarea care-mi spunea că el e jumătatea căutată, am îndrăznit mai mult. Vorbele mari, cunoscute dinainte (niciodată, totdeauna, mereu), parcă aveau deja o altă greutate și o altă împlinire. Aerul nu mai era atât de diafan, conturul zilelor era mai ferm și mai bine așezat într-o matcă pe care o credeam pentru totdeauna. Am înțeles însă destul de curând și cu mare tristețe că nu e așa și că dacă nu bagi de seamă, în fiecare clipă a vieții, să ții aprins focul care te arde pe dinăuntru, te trezești în fața unor tăciuni care fumegă, din când în când, fără puterea de a mai naște o flăcăruie măcar.
A mai trecut iar o vreme, în care singurătatea mi-a fost tovarăș de drum. Apoi am mai zburat alături de un om care eșuase și el în alte întâlniri ce i s-au părut decisive, dar au sfârșit prin a fi... sezoniere, după anotimpuri. Și de data aceasta am recunoscut în ochii lui ceva ce-mi părea cunoscut de tare multă vreme, un "cineva" pe care îl așteptam, să-mi facă inima să îmi bată mai tare și să-mi ridice sângele în obraji. Numai că de la un timp, mi s-au părut previzibile, ca să nu spun banale, toate întâmplările trăite cu el, toate. Nu mi se mai tăia respirația când îl vedeam. Sărutările nu mă mai amețeau, nu mai simțeam dorința năpraznică de a mă prăbuși în brațele lui. Străfulgerarea aceea pe care am recunoscut-o fugitiv la început a dispărut destul de repede și s-a transformat într-o nepăsare placidă, din care am ieșit fluierând.
Am cunoscut apoi alți oameni, uneori tot primăvara, alteori vara sau toamna, după cum și iarna a fost adăpostul pentru o iubire pe care am crezut-o veșnică. Cu fiecare am crezut, la început, că voi putea merge alături până la capătul... zborului. Dar n-a fost să fie... Oricât m-am străduit (și uneori chiar m-am străduit să nu las să se vadă că știu mai mult, că pot mai mult, că merit mai mult), despărțirea venea mai repede sau mai târziu, cu aceeași stare de neputință și gust leșios, cu aceleași întrebări gata moarte. Ce lipsea oare ca străduințele să fie până la urmă încununate de bucurie? Mi se părea că era suficient, de fiecare dată, să mă gândesc la cel de lângă mine ca la jumătatea mea perfectă, pentru care ar fi fost normal să sacrific toate obiceiurile și tabieturile învățate și adoptate de-a lungul vieții. De la o vreme, îmi ziceam, însă, că fiecare e liber să trăiască așa cum crede, nu ancorat în tabieturile altuia. Nu poți muri de moartea altuia, ci numai de a ta, așa că ce să mai lungim poveștile nenumăratelor despărțiri pe care le-am trăit?
Nu m-am putut opri până la urmă la un om. Nici astăzi nu știu cum să numesc ceea ce se întâmplă în clipa aceea de străfulgerare, în care în ochii celuilalt îți vezi fericirea, simți că ai găsit ceea ce așteptai. Am trăit de atâtea ori momentul acela și tot de atâtea ori l-am pierdut fără să înțeleg până la urmă de ce. De ce se pierde sclipirea aceea de la care iei foc? Senzația aceea că zbori pe deasupra lumii? Dorința aceea cumplită de apropiere, de atingere, de prăbușire într-un sărut? Cuvintele care nu mai au putere să fie spuse, înlocuite de șoapte? Trec anii, trece viața, dar clipele acelea rămân niște ferestre larg deschise spre fericire.
Ultima plutire
De-a lungul anilor, mi-au tot crescut aripi, ca să pot zbura spre împliniri mai mult sau mai puțin temerare. M-am trezit acum că am nu doar două aripi, ci mai multe perechi, așa cum am văzut doar la serafimii ori heruvimii din icoane. Dar la ce să le mai folosesc? Îmi fac vânt cu ele când mi-e dor de tinerețe și-mi pare rău că sunt singură și n-am cu cine râde de naivitățile ei. Că doar râsul mai rămâne de la o vreme încolo...
Când sunt în toane bune, îmi imaginez lângă mine un bărbat căruia îi zic Călător prin fum. Îl construiesc dându-i cele mai bune însușiri împrumutate de la toți cei pe care i-am cunoscut și pe care nu m-am priceput să-i păstrez lângă mine. Îmi potrivesc pașii cu ai lui și pornesc într-o ultimă încercare de zbor, îmi vântur toate cele multe perechi de aripi și pot să mă înalț o vreme în adierea lor și chiar să semnez, fără regrete,
O Călătoare prin fum